Dau nume bulevardelor din lumea întreagă, parcurilor, universităţilor, asociaţiilor culturale. Se închină la zeii vanităţii. Duc o viaţă rebelă, neconvenţională, dacă nu chiar depravată. La mormintele lor se fac pelerinaje. Orice muritor se străduieşte să le pronunţe numele corect. Citatele din ei curg pe reţele: ,,Posteritatea mă va onora deoarece este dreptul meu.’’(Jean-Jacques Rousseau), ,,Sunt unul dintre acele animale formidabile cu gheare lungi numit Bărbat…’’ (Percy Bysshe Shelley). Ei sunt intelectualii, o specie care pretinde a se sacrifica pentru ideile ce vor schimba lumea. Deţin secretul adevărurilor celor de pe urmă. Cărţile lor stau la baza insurecţiilor, revoluţiilor, legitimează indirect dictatori care provoacă războaie. Faţa nevăzută a marilor intelectuali nu este una onorabilă mereu şi ei fac multe victime colaterale slujind la modul egoist himerelor. Or, cel mai mare inamic al intelectualului este el însuşi.

Serile trecute m-am reîntâlnit prin hipnoza lecturii cu unul dintre scriitorii mei favoriţi, Danilo Kis, el făcând parte din liga întâi a prozatorilor de limbă sârbă. Invoc aici culegerea de povestiri ,,Suferinţe timpurii’’, cea refăcând din peticele memoriei  o copilărie amară.  

Instantaneele sunt surprinse egografic de un copil pe nume Andi: anii războiului, sărăcia de după război când orfanii şi văduvele supravieţuiau cu ciupercile din pădure şi se încălzeau cu conurile de brad adunate peste vară, revolta mută, lipsa comunicării familiale, trădările memoriei personale, ruşinea de a nu putea merge la şcoală pentru că s-a rupt încălţămintea, importanţa laptelui dat de văcuţa Portocala, ruşinea de a fi fiul orfan al unui tată evreu excentric şi, pe deasupra, mort în lagăr şamd. Un existenţialism minimalist şi foarte inteligent în linia lui Albert Camus, alt ,,orfan’’.  Deopotrivă, Danilo Kis este în ochii mei un psalmist al celor necăjiţi, un ins care a făcut parte din ,,colonia sacrificaţilor’’ în anii destrămării Mitteleuropei.

Stilul frust şi imprevizibil în care şi-a scris Danilo Kis proza m-a fascinat întotdeauna. În plus, el descrie cu vocaţia detaliului semnificativ locuri familiare nouă aici în Vestul Transilvaniei cu ale ei obiceiuri locale mixate pe influenţe maghiare, sârbeşti, româneşti, evreieşti etc. Chiar dacă majoritatea am avut copilării ulterioare mult mai  norocoase decât a lui,  ideea -specifică lui Kis-  de a face ficţiune pentru a ne vindeca de durerile inimii cucereşte definitiv. Vă reamintesc scena în care copilul, închizând valiza  cu puţinul său avut pentru a se muta din nou cu mama şi cu sora, adună actele tatălui său mort la Auschwitz, căci ,,fără toate acele documente şi fără acele fotografii, astăzi aş fi cu siguranţă convins că nimic din toate astea nu a existat, că totul e doar o poveste născocită  mai apoi, visată, pe care mi-am spus-o singur ca să-mi mai alin suferinţa. Chipul tatei mi s-ar şterge din amintire, ca atâtea altele, şi când aş intinde mâna, aş atinge golul.’’ (p. 138)

La maturitate, scriitorului îi devine evident motivul pentru care încă din şcoala primară făcea compuneri senzaţionale. Era vorba de salvarea prin imaginaţie. Ulterior, când vremurile se liniştesc într-un fel, când umilinţele înfometării şi ale sărăciei se domolesc, când Danilo Kis e consacrat ca prozator, el se revendică de la principiul adevărului: ,,Mie îmi plăcea umilinţa adevărului gol-goluţ (atitudine pe care, cel puţin în literatură, mi-am păstrat-o până în ziua de azi).’’ (p.140) Pentru că adevărul poate fi declarat în mai multe feluri, iar Danilo Kis s-a priceput în mod deosebit să pună în cuvinte simple şi îndurătoare adevărurile peste care de obicei se aştern marile tăceri.

Reciclând un text mai vechi semnat de mine, readuc in atentia publicului un roman românesc deosebit. Aflu că Radu Jude îl va ecraniza.

Max Blecher, Inimi cicatrizate

Editura Gramar, 2010

Se vorbeşte foarte des despre Camil Petrescu ca vârf de lance al prozei moderniste interbelice. În epocă însă, Camil Petrescu a avut concurenţă în creaţia unui scriitor extrem de talentat despre care istoria literară din perioada comunistă nu s-a pronunţat prea des. Ne referim la Max Blecher, scriitorul româno-evreu pe care după 1948 critica literară nu l-a aşezat acolo unde îi era locul, poate mai ales din pricină că provenea din pătura burgheză, atât de hulită.

Emil Cioran afirma undeva că este greu de prevăzut destinul unei cărţi. Prin extrapolare, ipoteza se aplică şi câte unui scriitor. Insuficient consacrat în epocă datorită morţii premature, Max Blecher va fi redescoperit de nouăzecişti şi de douămiişti.

Răpus la 29 de ani de tuberculoza osoasă, pe atunci fatală, Max Blecher ne-a lăsat doar două romane, un jurnal de boală şi un volum de poezii. A fost îndeajuns ca să marcheze proza românească modernă. Mai mult decât Camil Petrescu, Max Blecher rămâne maestrul neîncoronat al autenticităţii ca manieră de a face proză. El se poate revendica şi ca predecesor al egogra­fiştilor, al prozatorilor contemporani care scriu astăzi o literatură trăită, lipsită de fasoane.

Vă prilejuiesc astfel întâlnirea cu romanul „Inimi cicatrizate” publicat în 1937, cu un an înaintea morţii. Este povestea unui tânăr student la medicină, Emanuel, diagnosticat cu „Morbul lui Pott”, o boală degenerativă a oaselor. Alter ego al lui Max însuşi, pacientul din roman este trimis la Berck-sur-mer în Nordul Franţei unde exista un sanatoriu de profil. Aici viaţa coti­diană devine iniţiere în moarte. Ti­nereţea luând forma îndrăgostirii şi a prieteniei cu cei de-o seamă se opune cangrenării şi morții, fără şanse de victorie. Rând pe rând, Emanuel vede cum se sting tinerii colegi de sanatoriu. Moartea este de fiecare dată parşivă şi imorală, putridă şi sinistră. Iubirea amputată faţă de Solange, meditaţiile asupra sensului vieţii edifică un roman marcant, de neuitat. La doar douăzeci de ani, Emanuel devine mult prea conştient de singurătatea suferinţei individului prea mic în angrenajul uriaș al lumii. Pe scena cu miliarde de personaje, tragedia unui singur ins semnifică mai puţin decât o lacrimă într-un ocean. Într-o frumoasă dimineaţă, Emanuel contemplă oceanul Atlantic printre dune, timp în care prietenul său, bolnav şi el, suportă o aproape inutilă intervenţie chirurgicală: ,,În clipa în care dimineaţa se ridica imensă în toată prospeţimea ei, undeva, un bolnav zăcea pe o masă de operaţie şi şuvoaie de sânge curgeau dintr-însul. Absurda şi grotesca diversitate a lucrurilor! Ce cantitate infinită de inutil calm conţi­nea în dimineaţa aceea oceanul faţă de neliniştea şi zbuciumul unui singur om…”

Perfect racordat la Modernismul francez, romanul lui Max Blecher ne reprezintă cu onoare în faţa literaturii europene interbelice. Prin Max Blecher, proza românească şi-a însuşit estetica urâtului, nevroza tematică şi postsimbolismul într-o manieră originală. Nu putem decât regreta pierderea prematură a acestui scriitor care ar fi mo­dificat ierarhia prozei româneşti de secol XX.

Fericirea este o fotografie secretă. Liliacul alb. Sâmbăta dimineaţa, postând pe blog. O plimbare cu bicicleta la pădure în septembrie.Privirea definitiv loială a câinelui tău. O scrisoare venită de la cineva de departe. Compotul de pere cu cuişoare făcut de mama. Un dublu surâs completat  de o reciprocă privire caldă. Privighetoarea care cântă în deal într-o dimineaţă de duminică. Strângerea la piept a născutului tău. Sărutul fluturaşului, le baiser-papillon. Numele personal în fruntea listei de la examen. O pictură murală scorojită într-o biserică de patrimoniu. O coajă jupuită de pâine caldă cumpărată pe sub mână de la brutărie. Sămânţa de floare care a dat mugur. O rochie de vară lilas. O carte franceză frunzărită de vânt sub un măr rotat. Sfoara cu rufe proaspăt spălate fluturate în grădină, într-o după-amiază de august. Lumina de octombrie. O cupă de şampanie cu nume nobil, împărtăşită. Buletinul de analize medicale în valori normale. Şofatul în luna mai. O secretă tăcere în doi. Un bol de supă caldă pregătit odinioară de o bunică. Sandalele cu barete fine, cusute manual. Scrierea un eseu pentru nu se ştie cine. Vederea Adriaticii după traversarea muntoasei Bosnii. Marea Ionică. Un bol de zmeură împărţit cu o soră. Apa rece de la o fântână cu cumpănă. O umbrelă roşie. Muzica lui Prokofiev. Mozart. Poemul unui poet blestemat. Florenţa într-o zi în care li s-a interzis turiştilor accesul în oraş. Arhitectura barocă. Nuca verde împărţită cu copilul tău. Aroma unui fir de iarbă ros între dinţi. Surâsul fiului tău după ce trecut febra. Trandafirii sălbatici. Vagabondajul pe un drum de ţară. Dantela. Vocea guturală a unui bărbat care iţi spune: ,,Totul va fi bine.’’.  

Plasate sub semnul unui foarte actual ,,şi totul e zădărnicie’’, povestirile din ,,Marile bucurii şi marile tristeţi’’ poartă un titlu niţel ironic. Numele volumului este preluat de la ultima povestire ce are în centru demontarea unui dulap. Ştim, Baudelaire şi Freud au încărcat simbolistica dulapului cu nu puţin continut, iar scriitorul Augustin Cupşa nu pare străin de aceste aspecte livreşti&psihanalitice.

Poate că moştenim de la antecesori nu numai bunuri, ci şi o anumită abordare a lumii de care, altminteri, nu suntem vinovaţi. În orice caz, dulapul devine pretext pentru împărţirea unei mici moşteniri lăsate de o bunică decedată de curând. Cei doi nepoţi, fraţi de mamă, îşi vor repartiza prada modestă printr-un ritual domestic infuzat de o mută înstrăinare. La un moment dat, vor dezmembra bufetul care nu putea fi scos pe uşă din cauza dimensiunii şi o vor face ca şi cum ar hăcui un fioros animal totemic. Reglarea unei moşteniri -de orice natură- n-a fost nicicând o treabă uşor de suportat, las’ că nici rezolvarea complexului lui Oedip. Tot avutul bunicii (surogat de mamă, carevasăzică) pentru care  a muncit o viaţă va fi încărcat într-un camion şi transportat cu o destinaţie incertă.  Prilej să se gândească retro la copilăria comună, cei doi tineri bărbaţi au abordări diferite asupra aceloraşi situaţii trăite, căci, nu-i aşa, memoria este o instanţă amăgitoare şi nu de puţine ori mincinoasă. Atinşi de morbul noncomunicării, fraţii vor ajunge să se evite discret asemenea unor părtaşi la o crimă obscură doar de ei ştiută, căci în urma morţii unui aparţinător, individul rămâne cu gustul de cenuşă al unei culpe obscure şi nerăscumpărate.

Instituţia vulnerabilizată a legăturilor de sânge precum şi hiperlicitatele relaţii familiale alcătuiesc supratema volumului: slaba comunicare tată-fiu, perversele şi tristele fantasme ale bărbaţilor căsătoriţi, neîmplinirile femeilor care se ofilesc discret, ratarea, statutul de victimă şamd. Ca un fluture de noapte rău prevestitor şi care stârneşte un subteran dezgust în privitor, moartea pasiunilor anunţă moartea-moarte. În tot acest timp, amintirile favorabile se diluează, ruşinile sporesc, ceea ce căutăm este numai şi numai o igienică uitare.

Aşa după cum au remarcat comentatori avizaţi şi bine şcoliti înaintea mea, Augustin Cupşa alege în acest cel mai recent volum al său formula realismului, niciodată înşelătoare. Ca un regizor inspirat, autorul extrage scene reprezentative din minimalista comedie umană a prezentului, iar rolul de spectator neimplicat îi vine mănuşă.

După o vreme, ecleziastic, tragediile (cotidianului) devin praf şi uitare, orice-am face. Sau poate înţelepciunea (alias împăcarea cu imuabilul curs al lumii) reprezintă doar un nume fals pentru autoindiferenţa la care ne condamnăm ca să supravieţuim vinilor şi rusinilor. În fond, cine şi-ar mai permite de acum să fie înţelept? Şi la urma urmei, despre ce vină şi despre ce ruşine vorbim? Ei bine, de aici încolo fiecare cititor se va confrunta cu sine, ceea ce devin extrem de interesant. Or, după fiecare povestire, avem senzaţia că o mică obsesie s-a insinuat în noi şi ne va submina. Este şi aceasta o formă de revitalizare, căci  personajele la care este atent Augustin Cupşa sunt lipsite de energie vitală, de ură, de voinţă, de pasiune, de amoc, măcar noi să ne delimităm, am putea zice. Ele preferă atitudinile igienice şi care nu dau pe dinafară. Pulsiunea de viaţă le-a coborât în hăul interior şi pe alocuri sesizăm tendinţe de mortificare.  Şi  iarăşi, voinţa de uitare este extrem de importantă la aceşti inşi: bărbaţi care nu mai stiu dacă iubesc sau dacă doresc, femei care au nevoie de un anumit tip de atenţie, bătrâni care au renunţat la acţiune, inşi periferici cu existenţe obscure, tarate.

Acest Guy de Maupassant de Bucureşti scrie de altfel o mică şi valoroasă proză noir, ne pune în faţa unor adevăruri care pur şi simplu nu ne convin. Criticii îl tratează cu admiraţie, bănuindu-l de un je ne sais quoi, cititorii îl parcurg cu o fascinantă perplexitate. Strălucind prin originalitate şi printr-o temeinică ,,informaţie de bibliotecă’’ niciodată epatantă (ceea ce contrazice o opinie a lui Emil Brumaru despre ce şi cât citesc medicii), Augustin Cupşa navighează pe apele înşelătoare ale subconştientului, această atlantidă neagră de care ne temem şi care ne este tot mai periclitată de cibernetizare. Autorul practică un joc inteligent, totul este să îi facem faţă. O studiată impersonalizare, o introvertire de bun-gust, căci omul este mai ales ceea ce ascunde (îi mulţumesc lui Sartre, via Teodora Coman), suprema inactivitate, ralentiul, un realism pris a la legere, fără sentinţe si fără părtinire. Da, suntem supuşi tuturor erorilor, lipsiţi de constanţă, devitalizaţi, dezvrăjiţi, probabil prea informaţi. Ca Maupassant, Augustin Cupşa nu-şi poate refuza privirea spre ceea ce nu merge la mecanismul pe care toţi ceilalţi îl văd ca funcţional. Iată de ce în Danemarca prozei  acestui autor există mereu ceva minuscul şi putrid care ameninţă discutabila frumuseţe a clipei. 

Eram aproape pregătită moral să îi solicit un interviu pe blog minunatei actriţe de origine arădeană, revenită definitiv in oraş, Mariana Buruiană. Dar pentru că jurnalistul Petre Don a făcut-o deja mai inspirat decât mine daţi-mi voie să vă recomand această complexă poveste de viaţă mărturisită cu o fineţe omenească pe cale dispariţie: http://glsa.ro/arad/186179-dialoguri-deschise-cu-actrita-mariana-buruiana.html

Fără a deţine, fie şi în urma recentei lecturi, certitudinea că ar fi fost iubită, despre Ecaterina cea Mare a Rusiei putem afirma doar că a fost temută. Ea însăşi avea obiceiul să recunoască că bărbaţii nu se simţeau în largul lor în preajma ei. Autor ce nu s-a intimidat niciodată de a înfrunta tabuurile, Andrei Makine s-a arătat întodeauna un aliat al femeilor prin multiplele abordări ale prozei sale. După ce ultima mare împărăteasă a Rusiei a fascinat autori ca George Bernard Show sau istorici precum Henri Troyat, a venit rândul lui Andrei Makine să forţeze uşa misterului care s-a închis peste personalităţile secolului al XVIII-lea.

Cu toate că îmi este greu să definesc corect ce ar putea însemna în mod obişnuit o femeie puternică, cu siguranţă admit că orice femeie ce devine capabilă să guverneze un imperiu este o femeie realmente puternică. Pe măsura puterii, vor veni la pachet sacrificiile din viaţa personală.

Din punctul meu de vedere, Ecaterina a II-a şi-a sacrificat maternitatea, cel puţin. Se căsătoreşte la  16 ani cu Petru al III-lea şi se spune că nevolnicul şi infantilul ei soţ a lăsat-o virgină vreme de opt ani.  Un an mai târziu, îşi ia revanşa şi naşte primul copil nelegitim care nu doar că e îndepărtat de ea, ci, mai mult, viitoarea împărăteasă ajunge întemniţată. Pentru că viaţa îi era deja ameninţată de răzbunarea soţului, Ecaterina aranjează cu  amantul ei asasinarea împăratului consort. În 1758 naşte o fetiţă care va muri la scurtă vreme. Al treilea copil va fi Aleksei Bobrinski conceput cu Grigori Orlov. Referitor la maternitatea împărătesei, Oleg, naratorul din roman face observaţia că amanţii au fost deopotrivă ucigaşi ai soţului şi ai fiului: ,,Oameni foarte apropiaţi ai acestei femei, cunoscători ai mângâierilor sale, ai sărutărilor ei. Buzele ei au zăbovit pe gura viitorilor ucigaşi şi a viitorilor ucişi.’’ p. 148

Încercând să-i străpungă misterul, romanul evidenţiază ideea că Ecaterina a fost de fapt o pasăre prinsă în colivia aurită a Palatului de Iarnă, ducând o existenţă carcerală construită pe baza responsabilităţilor imperiului pe care l-a reformat şi culturalizat. Mamă egoistă, soţie ucigaşă -ţinând, totuşi, seama că dacă nu-l ucidea ea pe Petru, el ar fi suprimat-o pe ea, după cum remarca un ambasador francez-, amantă trădată nu de puţine ori. Disperarea mută a acestei femei -care nu călătorit în afara graniţelor imperiului său- nu a ajuns până la noi, ci doar legendele erotice şi voinţa de putere.

Poate ne este facil să o judecâm uitând că şi-a dus existenţa în secolul otrăvirilor şi al uneltirilor. Cum să supravieţuieşti fără a ucide când ameninţările curgeau una după alta? (Iar Elisabeta înaintea ei făcuse incă şi mai mult, îl intemniţase pe nefericitul ţarevici Ivan al VI-lea, copil fiind, spre a-i răpi tronul.) S-a apărat poate de instinctele şi de dispreţul bărbaţilor din vremea ei fiindcă nu a  dorit să putrezească într-o temniţă. O dată măritată cu un viitor ţar, soarta i-a fost pecetluită şi pentru supravieţuire a făcut ceea ce a considerat oportun. Biografii, în parte, şi publicul au marşat pe ideea sexualităţii exacerbate şi viciate a ţarinei, însă setea voaieuristă -pe care Makine o ridiculizează programat- nu ne va fi satisfăcută nici de această dată. Nu vom şti  câtă poezie şi câtă frivolitate vor fi existat în sufletul acestei femei ridicate pe un piedestal aurit. În acest sens prozatorul de origine siberiană foloseşte metafora lanternei magice a istoriei, simbol al zădărniciei.

Incontestabile rămân gustul Ecaterinei pentru modernitate şi pentru ideile liberale împrumutate de la Voltaire&comp. De pildă, pe Voltaire îl considera un tată spiritual, iar pe Diderot l-a invitat să-şi publice Enciclopedia în Rusia. A reformat sistemul medical şi a întărit sistemul şcolar ca un veritabil monarh luminat. Deşi de sânge german, Ecaterina a iubit cultura franceză şi libertatea noilor idei. Altminteri, miza romanului, aceea de a reconstitui viaţa privată a ţarinei, nu este atinsă, pe alocuri perspectiva devenind schematică şi întărind ideea că jocul de-a biografia este unul cel puţin riscant care le reuşeşte prea puţinora, amintind aici impecabila operă Memoriile lui Hadrian a Margueritei Yourcenar, favorita mea.