Fără a deţine, fie şi în urma recentei lecturi, certitudinea că ar fi fost
iubită, despre Ecaterina cea Mare a Rusiei putem afirma doar că a fost
temută. Ea însăşi avea obiceiul să recunoască că bărbaţii nu se simţeau în
largul lor în preajma ei. Autor ce nu s-a intimidat niciodată de a înfrunta tabuurile, Andrei Makine s-a arătat întodeauna un aliat al femeilor prin
multiplele abordări ale prozei sale. După ce ultima mare împărăteasă a Rusiei a fascinat autori ca
George Bernard Show sau istorici precum Henri Troyat, a venit rândul lui Andrei
Makine să forţeze uşa misterului care s-a închis peste personalităţile
secolului al XVIII-lea.
Cu toate că îmi este greu să definesc corect ce ar putea însemna în mod
obişnuit o femeie puternică, cu siguranţă admit că orice femeie ce devine
capabilă să guverneze un imperiu este o femeie realmente puternică. Pe măsura
puterii, vor veni la pachet sacrificiile din viaţa personală.
Din punctul meu de vedere, Ecaterina a II-a şi-a sacrificat maternitatea,
cel puţin. Se căsătoreşte la 16 ani cu Petru al III-lea şi se spune că
nevolnicul şi infantilul ei soţ a lăsat-o virgină vreme de opt ani. Un an mai târziu, îşi ia revanşa şi naşte
primul copil nelegitim care nu doar că e îndepărtat de ea, ci, mai mult, viitoarea împărăteasă ajunge întemniţată.
Pentru că viaţa îi era deja ameninţată de răzbunarea soţului, Ecaterina
aranjează cu amantul ei asasinarea
împăratului consort. În 1758 naşte o fetiţă care va muri la scurtă vreme. Al treilea
copil va fi Aleksei Bobrinski conceput cu Grigori Orlov. Referitor la
maternitatea împărătesei, Oleg, naratorul din roman face observaţia că amanţii
au fost deopotrivă ucigaşi ai soţului şi ai fiului: ,,Oameni foarte apropiaţi
ai acestei femei, cunoscători ai mângâierilor sale, ai sărutărilor ei. Buzele ei
au zăbovit pe gura viitorilor ucigaşi şi a viitorilor ucişi.’’ p. 148
Încercând să-i străpungă misterul, romanul evidenţiază ideea că Ecaterina a
fost de fapt o pasăre prinsă în colivia aurită a Palatului de Iarnă, ducând o
existenţă carcerală construită pe baza responsabilităţilor imperiului pe care l-a
reformat şi culturalizat. Mamă egoistă, soţie ucigaşă -ţinând, totuşi, seama că
dacă nu-l ucidea ea pe Petru, el ar fi suprimat-o pe ea, după cum remarca un
ambasador francez-, amantă trădată nu de puţine ori. Disperarea mută a acestei
femei -care nu călătorit în afara graniţelor imperiului său- nu a ajuns până la
noi, ci doar legendele erotice şi voinţa de putere.
Poate ne este facil să o judecâm uitând că şi-a dus existenţa în secolul otrăvirilor
şi al uneltirilor. Cum să supravieţuieşti fără a ucide când ameninţările curgeau
una după alta? (Iar Elisabeta înaintea ei făcuse incă şi mai mult, îl
intemniţase pe nefericitul ţarevici Ivan al VI-lea, copil fiind, spre a-i răpi
tronul.) S-a apărat poate de instinctele şi de dispreţul bărbaţilor din vremea
ei fiindcă nu a dorit să putrezească
într-o temniţă. O dată măritată cu un viitor ţar, soarta i-a fost pecetluită şi
pentru supravieţuire a făcut ceea ce a considerat oportun. Biografii, în parte,
şi publicul au marşat pe ideea sexualităţii exacerbate şi viciate a ţarinei, însă setea voaieuristă -pe care Makine o ridiculizează programat- nu ne va fi
satisfăcută nici de această dată. Nu vom şti câtă poezie şi câtă frivolitate vor fi existat
în sufletul acestei femei ridicate pe un piedestal aurit. În acest sens prozatorul de origine siberiană foloseşte metafora lanternei magice a istoriei, simbol al zădărniciei.
Incontestabile rămân
gustul Ecaterinei pentru modernitate şi pentru ideile liberale împrumutate de la Voltaire&comp. De pildă, pe Voltaire îl considera un
tată spiritual, iar pe Diderot l-a invitat să-şi publice Enciclopedia în Rusia.
A reformat sistemul medical şi a întărit sistemul şcolar ca un veritabil monarh
luminat. Deşi de sânge german, Ecaterina a iubit cultura franceză şi libertatea
noilor idei. Altminteri, miza romanului, aceea de a reconstitui viaţa privată a
ţarinei, nu este atinsă, pe alocuri perspectiva devenind schematică şi întărind
ideea că jocul de-a biografia este unul cel puţin riscant care le reuşeşte prea
puţinora, amintind aici impecabila operă Memoriile lui Hadrian a Margueritei Yourcenar, favorita mea.
