Fără a deţine, fie şi în urma recentei lecturi, certitudinea că ar fi fost iubită, despre Ecaterina cea Mare a Rusiei putem afirma doar că a fost temută. Ea însăşi avea obiceiul să recunoască că bărbaţii nu se simţeau în largul lor în preajma ei. Autor ce nu s-a intimidat niciodată de a înfrunta tabuurile, Andrei Makine s-a arătat întodeauna un aliat al femeilor prin multiplele abordări ale prozei sale. După ce ultima mare împărăteasă a Rusiei a fascinat autori ca George Bernard Show sau istorici precum Henri Troyat, a venit rândul lui Andrei Makine să forţeze uşa misterului care s-a închis peste personalităţile secolului al XVIII-lea.

Cu toate că îmi este greu să definesc corect ce ar putea însemna în mod obişnuit o femeie puternică, cu siguranţă admit că orice femeie ce devine capabilă să guverneze un imperiu este o femeie realmente puternică. Pe măsura puterii, vor veni la pachet sacrificiile din viaţa personală.

Din punctul meu de vedere, Ecaterina a II-a şi-a sacrificat maternitatea, cel puţin. Se căsătoreşte la  16 ani cu Petru al III-lea şi se spune că nevolnicul şi infantilul ei soţ a lăsat-o virgină vreme de opt ani.  Un an mai târziu, îşi ia revanşa şi naşte primul copil nelegitim care nu doar că e îndepărtat de ea, ci, mai mult, viitoarea împărăteasă ajunge întemniţată. Pentru că viaţa îi era deja ameninţată de răzbunarea soţului, Ecaterina aranjează cu  amantul ei asasinarea împăratului consort. În 1758 naşte o fetiţă care va muri la scurtă vreme. Al treilea copil va fi Aleksei Bobrinski conceput cu Grigori Orlov. Referitor la maternitatea împărătesei, Oleg, naratorul din roman face observaţia că amanţii au fost deopotrivă ucigaşi ai soţului şi ai fiului: ,,Oameni foarte apropiaţi ai acestei femei, cunoscători ai mângâierilor sale, ai sărutărilor ei. Buzele ei au zăbovit pe gura viitorilor ucigaşi şi a viitorilor ucişi.’’ p. 148

Încercând să-i străpungă misterul, romanul evidenţiază ideea că Ecaterina a fost de fapt o pasăre prinsă în colivia aurită a Palatului de Iarnă, ducând o existenţă carcerală construită pe baza responsabilităţilor imperiului pe care l-a reformat şi culturalizat. Mamă egoistă, soţie ucigaşă -ţinând, totuşi, seama că dacă nu-l ucidea ea pe Petru, el ar fi suprimat-o pe ea, după cum remarca un ambasador francez-, amantă trădată nu de puţine ori. Disperarea mută a acestei femei -care nu călătorit în afara graniţelor imperiului său- nu a ajuns până la noi, ci doar legendele erotice şi voinţa de putere.

Poate ne este facil să o judecâm uitând că şi-a dus existenţa în secolul otrăvirilor şi al uneltirilor. Cum să supravieţuieşti fără a ucide când ameninţările curgeau una după alta? (Iar Elisabeta înaintea ei făcuse incă şi mai mult, îl intemniţase pe nefericitul ţarevici Ivan al VI-lea, copil fiind, spre a-i răpi tronul.) S-a apărat poate de instinctele şi de dispreţul bărbaţilor din vremea ei fiindcă nu a  dorit să putrezească într-o temniţă. O dată măritată cu un viitor ţar, soarta i-a fost pecetluită şi pentru supravieţuire a făcut ceea ce a considerat oportun. Biografii, în parte, şi publicul au marşat pe ideea sexualităţii exacerbate şi viciate a ţarinei, însă setea voaieuristă -pe care Makine o ridiculizează programat- nu ne va fi satisfăcută nici de această dată. Nu vom şti  câtă poezie şi câtă frivolitate vor fi existat în sufletul acestei femei ridicate pe un piedestal aurit. În acest sens prozatorul de origine siberiană foloseşte metafora lanternei magice a istoriei, simbol al zădărniciei.

Incontestabile rămân gustul Ecaterinei pentru modernitate şi pentru ideile liberale împrumutate de la Voltaire&comp. De pildă, pe Voltaire îl considera un tată spiritual, iar pe Diderot l-a invitat să-şi publice Enciclopedia în Rusia. A reformat sistemul medical şi a întărit sistemul şcolar ca un veritabil monarh luminat. Deşi de sânge german, Ecaterina a iubit cultura franceză şi libertatea noilor idei. Altminteri, miza romanului, aceea de a reconstitui viaţa privată a ţarinei, nu este atinsă, pe alocuri perspectiva devenind schematică şi întărind ideea că jocul de-a biografia este unul cel puţin riscant care le reuşeşte prea puţinora, amintind aici impecabila operă Memoriile lui Hadrian a Margueritei Yourcenar, favorita mea.

Franţa, un cuvânt la modă săptămâna aceasta. Un substantiv propriu, bine conturat fonetic, prevalat de consoane. Un simbol cultural la care ultimele evenimente m-au determinat să mă concentrez din nou. De la Afacerea Dreyfus la Afacerea Charlie (pe cale să se contureze), remarc o dialectică ce se repetă.

Presa,  cuvânt drag culturii franceze. Atentatul de pe 7 ianuarie 2015 a ţintit nu doar în câţiva jurnalişti niţel prea îndrăzneţi, ci în chiar onoarea culturii franceze care a avut întotdeauna un cult al jurnalismului ca organ al libertăţii de idei. Mijloc de propagare a impresiilor celor mai revoluţionare, sport drag poporului francez, presa face parte din ADN-ul Republicii Franceze.

De două secole şi mai bine, Franţa s-a dovedit o ţară greu de guvernat. Încă de dinaintea Scrisorilor persane ale lui Montesquieu, francezii au dezvoltat un cult al exotismului, o fascinaţie greu  de domolit pentru ,,cel străin’’. În ultimele decenii, Franţa a acceptat o imigraţie sporită din rândul căreia s-au ridicat implicit teroriştii de ieri. Asasinând o mână de jurnalişti francezi necenzurabili, extrema islamistă a înjurat de mamă Franţa însăşi  pentru că, aşa cum spuneam deja, a  fost comisă o lovitură în ceva ce era sfânt pentru francezi. Chiar dacă aceiaşi francezi au alergie la cuvântul ,,sfânt’’ şi tocmai din acest punct a început totul la Charlie Hebdo.

Datorăm multe presei franceze care a inspirat-o pe cea românească la început de secol XIX dacă ne amintim de pionieratul unui Ion Heliade-Rădulescu la Curierul Românesc. Cultura franceză, această veche iubire niciodată uitată pe deplin, a devenit de ieri centrul intereselor noastre umanitare şi intelectuale, căci, nu-i aşa, vechile iubiri nu pot fi niciodată reziliate complet. Prin spiritul îndrăzneţ, frondeur, analitic şi anticlerical, presa franceză ne-a făcut un pic ceea ce suntem, ne-a dezvoltat discernământul critic de care nu putem fi străini dacă ne dorim o societate sănătoasă. Poate şi de aceea, românii exprimă o frumoasă simpatie faţă de tristele evenimente care îndoliază Franţa zilele acestea.

(Fragment dintre-un roman probabil.)

Fotograful i-a netezit dantela ce i se întindea precum o hartă între omoplaţi şi i-a spus cu amabilitate ţine spatele drept. Ei i s-a părut atingerea lui blândă. El a setat aparatul pe luminozitate. Afară ningea cu fulgi albaştri. Fotograful i-a îndreptat o şuviţă ce se desprinsese din cocul ,,franţuzesc''. Ei i s-a părut atingerea lui plină de curtoazie. Întredeschide buzele i-a spus el şi iPhone-ul lui a vibrat. Nu pot vorbi acum, sună-mă în jumătate de oră. Afară zăpada se înteţea. A îngenuncheat stângaci în faţa ei aranjând un val de mătase. Priveşte în sus ca şi cum ai urmări o pasăre. Ea şi-a sprijinit mâna cu manichiura impecabilă și inutilă pe curbura şoldului înfăşurat în dantelă.

Au să fie gata  cam pe mâine seară a adăugat el visător, te sun eu şi a ieşit din cadru grăbit să se afunde în camera obscură spre a  evalua noua achiziţie din haremul cast şi fetişist al frumoaselor femei visate. Femei tăcute, languroase, misterioase, cu sânii grei de promisiuni, cu ochii umeziţi de dorinţe virtuale.

Rămasă singură, şi-a tras blugii slim pe sub rochia de dantelă, şi-a desfăcut cu mâinile reci fermoarul de la spate, sfârcurile i s-au strâns uşor de la frigul care se propaga, şi-a tras bluza de caşmir peste cap. Și-a șters cu un șervețel cosmetic rujul carmin rezistent la transfer. Unghia s-a agăţat în închizătoarea de la cizmele înalte. Afară ningea intolerabil de liniştit. A îndesat rochia în rucsac ca pe un prosop inutil şi a ieşit rostind apăsat la revedere.

Talentatul scriitor portughez José Luís Peixoto afirma undeva că pe măsură ce scrie se apropie tot mai mult de realism. Am săvârşit această apropiere deoarece culegerea de povestiri a lui Marius Chivu mi-a amintit de tot ce a oferit bun realismul în proza scurtă românească, de la  Intâlnirea din pământuri a lui Marin Preda și până la textele lui Bogdan Suceavă ori Florin Lăzărescu, ca să dau numai câteva sugestii. Altminteri, mă număr printre cei care opinează că proza scurtă este o probă a scriiturii epice  mai dificilă decât romanul.

,,…o stranie senzaţie de familiar. Recunoştea totul şi totul i se părea străin, ca-ntr-un coşmar.’’(p.119), iată efectul de oglindire a realităţii la care mă refer. Sugestiva imagine de copertă, marca fotografului Cosmin Bumbuţ, alături de titlu proclamă ideea lui ,,ce-a fost verde s-a uscat’’. Ambele sugestionează asupra ieşirii din naivitatea unei prime tinereţi şi confruntarea cu realitatea unei vârste noi, dar nicidecum înnoitoare. Pielea ursului însufleţită de un actor ocazional ne proiectează într-un vis neliniştitor. Vremea poveştilor şi a  idealizărilor a expirat, am căpătat noi obiceiuri, nu mai vânăm himere, sezonul maturităţii cinice s-a instalat. Şi cine să se chestioneze mai cu spor asupra trecerii timpului decât artistul sau intelectualul?  Tocmai de aceea, definiţia intelectualului  de azi aflat la vârsta de 30 de ani mi s-a părut de o mare acurateţe: ,,Blocat între studentul care nu mai eram de mult şi adultul care nu mai deveneam odată, nu ajungeam să fiu iubit pentru motivele corecte sau măcar statornice, căutam dragostea în toate locurile strâmte şi dezafectate, îmi risipeam intimitatea pe extaz, mă ofeream tot mai uşor pentru a mă deschide tot mai greu, confundam predispoziţia mea la renunţare cu epuizarea.’’(p.114)

Aparent aleatorii, povestirile converg spre un trunchi comun: singurătatea funciară a individului în situaţii-limită. Un control la un medic reputat, dar, vai, atât de ocupat!; relaţia cu părinţii de la ţară, cu satul devitalizat şi semi-abandonat; cronica unei morţi banale în autobuz suspicionând că nu funcţiona climatizarea; o conversaţie corectă politic cu o adolescentă paralizată; dragostea cu o corporatistă obsedată de control, Vama Veche oferind o mârşavă întâlnire cu marea şamd. Mica tragedie cotidiană pe care o tăcem cu blazare, cu bun-simţ sau cu încăpăţânare, convinşi că, anyway, nimeni nu ne va înţelege. Îmbrăcând hainele impersonale ale individualismului, ne-am asumat comportamentul adecvat. Dincolo de ironia de bun-gust, mi-a plăcut fronda cu care Marius Chivu desfide nu de puţine ori egografia; în consecinţă, chiar şi când este vorba de un eu naratorial, cititorul percepe o distanţare (auto)ironică.

Cinismului postmilenarist i va se răspunde cu cinism, superficialităţii cu superficialitate, o lume supraaglomerată, plastifiată ne încătuşează igienic şi doar unii mai visează să evadeze într-o poiană cu zimbri, evidentă sugestie a unui rai pierdut… Or, în prozele lui Marius Chivu, doar copiii şi animalele mai deţin ultima doză de inocenţă. Meritul prozatorului Marius Chivu aici este curajul de a nu se minţi pe sine oferind ficţiuni bine gândite, bine scrise. Pierderea inocenţei se lasă cu frustrări mocnite, subversive. Iar gustul amărui (un gust din ce în ce mai chic&fancy) cu care rămâne cititorul parcurgând acest volum, ne face tot mai familiari cu ideea că aceasta nu este şi nu va fi cea mai bună dintre lumile postmoderne posibile. Un excelent observator al timpului şi spaţiului în care i-a fost dat să se exprime, Marius Chivu depăşeşte elementul scenaristic (majoritatea textelor lui fiind pe deplin pretabile unor ecranizări de scurtmetraj) şi ne pune faţă în faţă cu noi înşine, fără false pudori şi fără strategii de bună practică. Chiar dacă nu toate categoriile sociale se vor recunoaşte în personajele Sfîrşitului de sezon, chiar dacă tematica volumului problematizează privilegiat intelectualismele şi elitismele, majoritatea vor savura scriitura inteligentă şi precisă a acestui autor.

În calitate de prietenă şi de membră a Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi din Arad, pe data de 17 decembrie 2014 am avut plăcerea să prezint în cadrul Librăriei Scienta lansarea cărţii 50 de vinuri românești întâlnesc 50 de preparate culinare italiene de Marinela Vasilica Ardelean. Pentru că profesia o poartă de-a lungul unei săptămâni prin mai multe oraşe şi chiar ţări nu am avut prilejul să o cunosc pe autoare de mai dinainte. Aşa că i-am urat ,,Bine-ai venit’’ cu numai un sfert de ceas înainte de evenimentul propriu-zis cu senzaţia de a fi cunoscut-o parcă de-o viaţă. Căldura, inteligența şi sinceritatea acestei femei care practică o profesie plină de curaj şi de complexitate m-a acaparat din primele minute. Iar conversaţia noastră publică pe tema cărţii  s-a desfăşurat cu o naturaleţe de care ne-am bucurat reciproc. 

Alături de autoare, s-a găsit ing. dr. Mirela Heizer, una dintre cei doisprezece inspectori naţionali pe produsele viniviticole româneşti. În semn de preţuire, am beneficiat de prezenţa actorului Zoltan Lovas, altminteri un iubitor de vinuri fine, cel care i-a dedicat Marinelei un poem. Dincolo de excelentele impresii pe care mi le-a făcut albumul de gastronomie şi vin la care a muncit plină de intenţii nobile Marinela Vasilica Ardelean - şi pe care le-am enunţat la lansarea propriu-zisă precum şi la conferinţa de presă ce a precedat-o-, am avut ocazia să reflectez la alegerea pe care o reprezintă statutul de degustător profesionist şi de somelier.

După ştiinţa mea, nu avem o istorie a someleriei în România chiar dacă am avut chelari vestiţi pe lângă voievozii noştri. Era previzibil să nu deţinem una pentru intervalul 1948-2000, dar mă gândeam că s-ar mai putea găsi ceva pentru prima jumătate de secol XX.

Profesie nouă şi complexă pe meleagurile noastre, someleria este practicată de oameni tineri, cel mai adesea educaţi profesional în ţări cu  mare tradiţie oenologico-gastronomică. În trecut, somelierul stătea în preajma cercurilor puterii, deservea potentaţii şi familiile regale. În prezent, el este un maestru al ospitalităţii, asortând cu fină creativitate vinurile bune cu mâncărurile rafinate în restaurantele stelate, cât mai stelate.

Cultivând un meştesug de nişă deocamdată, dar cine stie ce ne mai poate aduce globalizarea?, somelierul stăpâneşte cu graţie arta conversaţiei şi public speakingul, este poliglot şi ceremonios. În funcţie de temperamentul şi cultura asumate, are aplecare spre exprimări literare sau tehnice care deservesc interesele diverse ale publicului.

Aşa cum a arătat şi Marinela Ardelean, someleria nu este deloc străină de educarea gustului publicului pentru frumos şi pentru autenticitate. Considerată arta supremă a servirii la masă, act estetic rafinat de-a lungul unui mileniu cel puţin -dacă punem la socoteală faptul că în Evul Mediu timpuriu someleria nu era temeinic definită deși își are originea în Antichitate-, someleria este o aventură a gustului, asociată ideii de grande cuisine, amintind de marile ritualuri ale aristocraţiei de altădată, un  savoir faire ce ţinteşte spre un nec plus ultra al unui nou model de savoir vivre.