Franţa, un cuvânt la modă
săptămâna aceasta. Un substantiv propriu, bine conturat fonetic, prevalat de
consoane. Un simbol cultural la care ultimele evenimente m-au determinat să mă
concentrez din nou. De la Afacerea Dreyfus la Afacerea Charlie (pe cale să se
contureze), remarc o dialectică ce se repetă.
Presa, cuvânt drag culturii franceze. Atentatul de pe
7 ianuarie 2015 a ţintit nu doar în câţiva jurnalişti niţel prea îndrăzneţi, ci
în chiar onoarea culturii franceze care a avut întotdeauna un cult al
jurnalismului ca organ al libertăţii de idei. Mijloc de propagare a impresiilor
celor mai revoluţionare, sport drag poporului francez, presa face parte din ADN-ul
Republicii Franceze.
De două secole şi mai
bine, Franţa s-a dovedit o ţară greu de guvernat. Încă de dinaintea Scrisorilor
persane ale lui Montesquieu, francezii au dezvoltat un cult al exotismului, o
fascinaţie greu de domolit pentru ,,cel
străin’’. În ultimele decenii, Franţa a acceptat o imigraţie sporită din rândul
căreia s-au ridicat implicit teroriştii de ieri. Asasinând o mână de jurnalişti
francezi necenzurabili, extrema islamistă a înjurat de mamă Franţa însăşi pentru că, aşa cum spuneam deja, a fost comisă o lovitură în ceva ce era sfânt
pentru francezi. Chiar dacă aceiaşi francezi au alergie la cuvântul ,,sfânt’’
şi tocmai din acest punct a început totul la Charlie Hebdo.
Datorăm multe presei franceze care a inspirat-o pe
cea românească la început de secol XIX dacă ne amintim de pionieratul unui Ion
Heliade-Rădulescu la Curierul Românesc. Cultura franceză, această veche iubire
niciodată uitată pe deplin, a devenit de
ieri centrul intereselor noastre umanitare şi intelectuale, căci, nu-i aşa,
vechile iubiri nu pot fi niciodată reziliate complet. Prin spiritul îndrăzneţ,
frondeur, analitic şi anticlerical, presa franceză ne-a făcut un pic ceea ce
suntem, ne-a dezvoltat discernământul critic de care nu putem fi străini dacă ne
dorim o societate sănătoasă. Poate şi de
aceea, românii exprimă o frumoasă simpatie faţă de tristele evenimente care îndoliază
Franţa zilele acestea.
Frumos articolul. Mult peste caricaturile Charlie pe care le-am văzut. Autoarea lui merită flori în timp ce redactorii Charlie în nici un caz nu meritau gloanțe. Dar c'est la vie. Poate cu timpul islamul va deveni și el, asemeni creștinismului, mai tolerant. Un creștinism nu demult inchizitoriu și adept al arderilor pe rug. E important să nu confunzi litera „u” din „umor” cu litera „o”. Adică poate ține și de educație. Nu pot decât să sper într-o lume mai bună, indiferent de religie și de hârtia pe care așterni litere.