Talentatul scriitor
portughez José Luís Peixoto
afirma undeva că pe măsură ce scrie se apropie tot mai mult de realism. Am
săvârşit această apropiere deoarece culegerea de povestiri a lui Marius Chivu
mi-a amintit de tot ce a oferit bun realismul în proza scurtă românească, de la
Intâlnirea
din pământuri a lui Marin Preda și până la textele lui Bogdan Suceavă ori
Florin Lăzărescu, ca să dau numai câteva sugestii. Altminteri, mă număr printre
cei care opinează că proza scurtă este o probă a scriiturii epice mai dificilă decât romanul.
,,…o stranie senzaţie
de familiar. Recunoştea totul şi totul i se părea străin, ca-ntr-un coşmar.’’(p.119),
iată efectul de oglindire a realităţii la care mă refer. Sugestiva imagine de
copertă, marca fotografului Cosmin Bumbuţ, alături de titlu proclamă ideea lui
,,ce-a fost verde s-a uscat’’. Ambele sugestionează asupra ieşirii din
naivitatea unei prime tinereţi şi confruntarea cu realitatea unei vârste noi,
dar nicidecum înnoitoare. Pielea ursului însufleţită de un actor ocazional ne
proiectează într-un vis neliniştitor. Vremea poveştilor şi a idealizărilor a expirat, am căpătat noi
obiceiuri, nu mai vânăm himere, sezonul maturităţii cinice s-a instalat. Şi
cine să se chestioneze mai cu spor asupra trecerii timpului decât artistul sau
intelectualul? Tocmai de aceea, definiţia
intelectualului de azi aflat la vârsta
de 30 de ani mi s-a părut de o mare acurateţe: ,,Blocat între studentul care nu
mai eram de mult şi adultul care nu mai deveneam odată, nu ajungeam să fiu
iubit pentru motivele corecte sau măcar statornice, căutam dragostea în toate
locurile strâmte şi dezafectate, îmi risipeam intimitatea pe extaz, mă ofeream
tot mai uşor pentru a mă deschide tot
mai greu, confundam predispoziţia mea la renunţare cu epuizarea.’’(p.114)
Aparent aleatorii,
povestirile converg spre un trunchi comun: singurătatea funciară a individului în
situaţii-limită. Un control la un medic reputat, dar, vai, atât de ocupat!;
relaţia cu părinţii de la ţară, cu satul devitalizat şi semi-abandonat; cronica
unei morţi banale în autobuz suspicionând că nu funcţiona climatizarea; o
conversaţie corectă politic cu o adolescentă paralizată; dragostea cu o corporatistă
obsedată de control, Vama Veche oferind o mârşavă întâlnire cu marea şamd. Mica
tragedie cotidiană pe care o tăcem cu blazare, cu bun-simţ
sau
cu încăpăţânare, convinşi că, anyway, nimeni nu ne va înţelege. Îmbrăcând
hainele impersonale ale individualismului, ne-am asumat comportamentul adecvat.
Dincolo de ironia de bun-gust, mi-a plăcut fronda cu care Marius Chivu desfide
nu de puţine ori egografia; în consecinţă, chiar şi când este vorba de un eu
naratorial, cititorul percepe o distanţare (auto)ironică.
Cinismului
postmilenarist i va se răspunde cu cinism, superficialităţii cu
superficialitate, o lume supraaglomerată, plastifiată ne încătuşează igienic şi
doar unii mai visează să evadeze într-o poiană cu zimbri, evidentă sugestie a
unui rai pierdut… Or, în prozele lui Marius Chivu, doar copiii şi animalele mai
deţin ultima doză de inocenţă. Meritul prozatorului Marius Chivu aici este
curajul de a nu se minţi pe sine oferind ficţiuni bine gândite, bine scrise.
Pierderea inocenţei se lasă cu frustrări mocnite, subversive. Iar gustul amărui
(un gust din ce în ce mai chic&fancy) cu care rămâne cititorul parcurgând
acest volum, ne face tot mai familiari cu ideea că aceasta nu este şi nu va fi
cea mai bună dintre lumile postmoderne posibile. Un excelent observator al
timpului şi spaţiului în care i-a fost dat să se exprime, Marius Chivu
depăşeşte elementul scenaristic (majoritatea textelor lui fiind pe deplin
pretabile unor ecranizări de scurtmetraj) şi ne pune faţă în faţă cu noi
înşine, fără false pudori şi fără strategii de bună practică. Chiar dacă nu
toate categoriile sociale se vor recunoaşte în personajele Sfîrşitului de sezon,
chiar dacă tematica volumului problematizează privilegiat intelectualismele şi
elitismele, majoritatea vor savura scriitura inteligentă şi precisă a acestui
autor.
