(Demonul amiezii, o anatomie a depresiei

De Andrew Solomon

Humanitas, 2014)

Un celebru medic rus, pe al său nume Anton Pavlovici Cehov, spunea cândva: ,,Dacă pentru o boală sunt prescrise multe leacuri, poţi fi sigur că boala n–are leac.’’ Dar poate speranţa rămâne un remediu în sine, mi-aş dori să adaug. Savurez necondiţionat cinismul rafinat al marilor creatori şi vă propun astăzi o lectură complexă şi greu de uitat pe tema depresiei. S-a dovedit că în ultimele două decenii, numărul celor care suferă de depresie majoră a crescut cu aproximativ patru procente pe plan mondial, cauzele acestui spor fiind evidente: pierderea sentimentului religios, haosul tehnologic, criza familială, diminuarea simţitoare a activităţii fizice etc.

Cu un titlu seducător, luat din filozofia Sfântului Casian, ,,Demonul amiezii’’ devine o carte- eveniment a psihiatriei şi a culturii, deopotrivă. Probabil nu întâmplător, prefaţa îi este scrisă de Mircea Cărtărescu, autorul romanului, nu-i aşa,… Orbitor. În ciuda excesului de… lumină, titlul prefeţei propune o sobrietate neliniştitoare şi justificată: De profundis. De la lumină la întuneric şi înapoi, cartea tristeţii pe care a scris-o cu trudă şi cu bună-credinţă Andrew Solomon reprezintă o încercare de a prinde între coperte un fenomen metamorfotic care marchează secolul XXI. Cu adevărat, depresia semnifică o explozie a sentimentelor până ce ele se fac praf şi par a nu mai putea fi reconstruite. Deopotrivă, un exces de cunoaştere, de punere în lumină a nonsensului existenţial poate conduce la depresie.

Nu există depresie, deşi numărul persoanelor depresive pe plan mondial creşte exponenţial, ci doar depresii, într-atât de diverse sunt cauzele, multe încă obscure. Psihiatrii rămân operativi şi expeditivi de felul lor şi vor afirma că se evidenţiază două  principalele surse de boală mintală: prea puţină serotonină sau o copilărie marcată de traume. Dar imaginaţi-vă paradoxul următor, cu care nu putem să nu fim de acord: ,,Depresia poate fi la fel de bine consecinţa faptului că ai avut parte de prea multe bucurii, ca şi a faptului că ai avut parte de prea multe orori. Există şi ceva care se poate numi stres postbucurie.’’ (p. 121)

În religia creştină, cei depresivi au fost cel mai adesea asimilaţi celor posedaţi, iar de aici s-a născut o întreagă (mică) mitologie a îngerilor şi a demonilor, înainte ca descoperirile din domeniul biochimiei să schimbe perspectiva. În depresie, te găseşti ca sub lumina terifiantă a unui soare negru, au arătat-o scriitorii şi filozofii, iar boala se manifestă ca un pustiu interior. ,,Sfântul Antonie, aflat în deşert, când a fost întrebat cum îi deosebeşte pe îngerii care vin umili la el de diavolii care vin sub înfăţişări strălucitoare, a spus că după felul în care te simţi după ce au plecat. Când te-ai despărţit de un înger, te simţi întărit de prezenţa lui, după ce a plecat un diavol simţi oroare. Suferinţa psihică e un înger umil care te lasă cu gânduri puternice, limpezi şi cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un diavol care te lasă îngrozit.'' (p.22)

În fond, depresia lui Andrew Solomon a fost justificată şi de suicidul asistat al mamei bolnave de cancer ovarian. Împărţite riguros pe capitole, cele mai bine de şase sute de pagini ale volumului atestă o perspectivă multiplă asupra bolii. Cel mai neliniştitor devine capitolul despre sinucidere, tabu-ul care terifiază prin faptul că face inimaginabilul imaginabil. Drama sinuciderii ca act sadic complet rămâne drama supremă, o ştiau şi vechii grecii implicând-o în grandioasele lor tragedii. Din păcate, motivaţiile autosuprimării rămân obscure şi marchează prin culpabilizare istorii familiale.

Cel mai seducător capitol în ce mă priveşte a fost cel al istoriei depresiei, de la primii medici antici până în prezent. Modul cum ea interacţionează cu artele şi felul cum a ajuns brand cultural pentru romantici şi pentru simbolişti are o poveste cel puţin interesantă. Mulţi dintre marii creatori şi inventatori ai lumii au fost mari melancolici, la rându-le, prin urmare melancolia este, într-un fel atipic, un motor al evoluţiei umane. Aşa cum ar spune-o un artist, Andrew Solomon afirmă în cartea lui că a fi trist este o libertate la care nu ar renunţa niciodată. Tristeţea este un sentiment puternic ce poate fi transformat în altceva. Fără medicaţie, mulţi şi-au învins depresiile prin voinţă şi mândrie, dar dacă nu toţi sunt născuţi cu acestea în dotarea sufletului, atunci se poate şi altminteri.

Scrisă de un doctor în psihologie depresiv, cartea fascinează prin obiectivitate şi prin perspectiva deschisă asupra bolii. Depresia este o boală de o complexitate teribilă şi se maschează în diverse suferințe fizice, este furtivă și mai ales contaminează familiile atunci când oamenii se simt neputincioși să înțeleagă, să asimileze, să ajute depresivul. Privat de iubire, depresivul nu mai știe oferi iubire, sfârșește în neagră singurătate, maestru al înţepării cu acul al tuturor vestelor de salvare ce i se aruncă. Dincolo de toate, se poate trăi cu acest demon al nopţii şi al zilei, existând mai multe remedii inedite sau farmacologice, psihanalitice sau creative. În demersul său, autorul a inserat mărturii din infern ale unor oameni ce au traversat depresia sau care dorm cu ea în pat noapte de noapte. Veţi parcurge confesiuni teribile ale unor oameni care şi-au găsit propriile căi să–şi domesticească boala, fiindcă în depresie orice strategie care diminuează senzaţia de gol interior este validă, este corectă. Depresia ca punct nevralgic al iubirii realizează asociere cu teama, cu neputinţa, cu nostalgia pentru trecut şi proliferează într-un secol prin definiţie anxiogen, însă rămâne un demon exorcizabil, iar eu depun mărturie în acest sens prin cartea de faţă, deschizătoare de drumuri.

                                                                                                           

,,Libertatea cere uneori preţul cărnii.’’(p.185) Opt luni de frig şi de foame, sălbăticie, singură­tate, rezistenţă, 6000 de kilometri. Un scriitor francez contemporan se depăşeşte pe sine, aducând un omagiu eroilor ne­cu­­noscuţi ai Gulagului sovietic: evadaţii. Pariul cu sine vizează ve­rificarea adevărului unei cărți autobiografice semnate de Sla­vo­­mir Rawicz cândva şi publicată prima oară în 1955 sub titlul The Long Walk. Sylvain Tesson ci­tise în adolescență această po­veste de viață a polonezului arestat de NKVD în 1939. Tânărul ofi­țer a fost deportat în Siberia, nu departe de Iakutsk, iar de aici se pare că reuşeşte să evadeze îm­preună cu alți șase deținuți. Pe du­rata unui an de suferință, mărşă­luind prin sălbăticie, au străbătut aproape 6500 de kilometri prin Siberia, Mongolia, Desertul Gobi, Tibet, traversând Himala­ya, iar patru dintre ei reușesc să ajun­gă în India. În ciuda intensităţii emoţionale a poveştii, ne este imposibil să nu ne întrebăm dacă limitele biologice ale corpului ome­nesc permit o asemenea ie­şire din sine.

,,(…) se vorbeşte de 17 până la 20 de milioane de prizonieri care populau gulagurile la mijlocul secolului XX’’(p. 210), dar despre foarte puţini se ştie c-ar fi eva­dat. Nu există certitudini cu pri­vire la numărul celor care au re­ușit asemenea evadări supraome­nești din lagărele sovietice. Însă dorinţa de libertate și fascinația evadării ca soluție la totalitarism și la tortură nu trebuie să fie niciodată afectate de lipsa do­ve­zilor, arată autorul francez. Li­te­ratura marilor evadări și a ma­ri­lor evadați, de oricare fel ar fi ei, întreține speranța și progresul spi­ritual al omenirii, corectarea ne­dreptăţilor şi curajul.

Dacă Sylvain Tesson îşi pune întrebări asupra adevărului (rela­ti­vizat!) aşternut pe hârtie de Ra­wicz, noi, în calitate de cititori ai săi, ne vom întreba: oare câtă do­rinţă de necunoscut şi de risc şi-a asumat călătorul francez? Cu si­gu­ranţă nu puţină, mai ales că el caută un sens, nu doar adrenalină, în călătoria lui dublă: una ki­lo­metrică, exterioară, şi alta executată spre sine însuşi. Poate că existenţa fiecărui individ semnifică o Siberie cu dublu înţeles: “S­iberia e deseori numită ,,pământ al deportării”, dar la aceasta ar trebui să mai adăugăm, fără să gre­şim, şi sintagma “pământ al li­bertăţii” în sensul în care aici to­tul, dar mai ales imposibilul, se poa­te întâmpla.’’(p.210)
 

Nu am fost niciodată cititoare de Jules Verne, deşi i-am recunoscut necondiţionat geniul aces­tui autor francez fascinant. Aşa că atunci când am aflat că un alt francez excentric s-a apucat să străbată Rusia, Tibetul şi China per pedes m-am gândit că jurnalul acestei aventuri poate deveni redundant. Se-nţelege că nici pe Sadoveanu nu l-am iubit, cu ale sale monumentale descrieri, atât de picturale. Invocam prin ur­ma­re motivul că o carte cu un singur personaj străbătând prin pustiu nu putea să fie decât monotonă, fiecare zi relatată semănând celei precedente. Plecam de la două ipo­teze eronate ca după trei pa­gini să constat că, într-o excelentă traducere, mă întâlneam cu un jur­nalist inteligent şi subtil, um­blat la o temeinică şcoală de stilis­tică literară. Fraza lui Sylvain Te­sson este puternică, masculină, emoţionantă şi ironică în doze perfect cumpănite, detaliu ca­re m-a fermecat definitiv. Per­so­naj al propriei cărţi, abia când expediţia se încheie, îşi permite să se simtă obosit, iar acest element nu este lipsit de conotaţie. ,,Simt cum mă cuprinde o mare sfârşeală. Pentru prima dată, îmi doresc să mă întorc acasă. Am ajuns la capătul drumului.’’(p. 205) Iată cum sensul unei mari călătorii rămâne tocmai închiderea unei bucle spre sine însuşi, în­truchipând ,,întoarcerea acasă’’, această condiţie elementară a fe­ri­cirii, atâta cât ne este cea din ur­­mă accesibilă.

În atenția cântărețului Alex Velea: vă rog să protejați articolul enclitic în limba română, el fiind mai nou un animal pe cale de dispariție. Nu fiți ca restul, treceți testul! :)

Franceza, această limbă pe care am uitat, poate, s-o iubim.

https://www.youtube.com/watch?v=I4YoBuJCbfo 

El şi-a pus cafeaua
În ceaşcă
A adăugat lapte
În ceaşca de cafea
A pus zahăr
În cafeaua cu lapte
Cu linguriţa
A amestecat
A băut cafeaua cu lapte
A așezat la loc ceaşca
Fără să-mi vorbească
Și-a aprins o ţigară
A făcut nori
Din fum
A pus scrumul
În scrumieră
Fără să-mi vorbească
Fără să mă privească
S-a ridicat
Şi-a pus
Pălăria pe cap
Şi-a pus
Pardesiul de ploaie
Pentru că ploua
Şi a ieşit
În ploaie
Fără să-mi vorbească
Fără să mă privească
Iar eu mi-am rezemat
Capul în palme
Şi-am plâns.

Iată un poem care îmi taie respirația, închinat feminității, acea forță care lasă bărbații perplecși. De Ovidiu Nimigean. Nec plus ultra.

Peter Pan se întoarce

când apari
se deschid toate uşile
şi toate ferestrele
din oraşul fără ieşire la mare
miroase a iod
a alge
a femei pudrate de sare

îmi place la tine
că eşti inteligentă fără a spune un cuvânt
deşi sporovăi vrute şi nevrute
despre poţiuni de slăbit despre parfumuri
despre rochii la prima piruetă descusute

încerc să citesc
mut de uimire
hieroglifele ce ţi se citesc în privire
literele atât de ciudat
ce fulgeră când îţi dai părul pe spate
alfabetul dintr-o dată sonor
când scapi prin crăpătura fustei un picior
arămiu până sus la coapsa rotundă
apărată de bikinii cu fundă

amestecate-n transparenţa pielii
surate din Coran şi Evanghelii
desfid cu graţie şi graţii
ciocnirea de civilizaţii

arcanele lui Hohenheim
le descifrez şi le îngaim
în limba proaspătă şi veche
ce te-a atins după ureche

găsesc în nonşalanţa-ţi de codană
un rezumat la mistica renană

legănarea ta mă poartă
de  la Marea Moartă 
la Marea Artă
de la Qumram la Lull
o manuscrisul rochiei de tul
fîţîiala ta vie
cuprinde o doxologie
care mă-nvaţă spontan
cum să devin din taliban
uşor ca însuşi Peter Pan.

Este un roman violent, scris fără cruțare şi fără ruşine. Adresat celor pe care viaţa i-a tratat taman astfel: fără milă şi fără ruşine. În 2004, primea Premiul Nobel pentru Literatură consacrând o autoare austriacă nonconformistă aptă să sfideze tabuurile. Cu o acţiune desfăşurată în eleganta şi muzicala Vienă, în ,,inima’’ psihanalizei cu alte cuvinte, consider că pentru psihoterapeuţi romanul devine un caz în sine, iar pentru autoarea care a trăit în prealabil o grea depresie presupun că el a reprezentat o salvare, o eliberare.

Pe de o parte, stilul anticalofil şi cinic se înscrie în linia unui individualism care evidenţiază disoluţia relaţiilor de familie. O profesoară de pian de la Conservatorul din Viena trăieşte în apartament cu o mamă posesivă şi se simte sufocată. Mama o vampirizează pe fiică de teamă să nu rămână ea însăşi vreodată singură. Erika ajunge profesoară de pian din cauza insistenţei mamei care i-a răpit copilăria supunând-o unor lungi ore de muzică. În mod scandalos, Erika ajunge nemărturisit aproape să-i deteste pe Bach, Beethoven, Liszt şamd. Rezistenţa ei la ambiţia maternă se probează atunci când în loc să ajungă o mare pianistă cu concerte în toate metropolele, se refugiază în pedagogie alegând aurita cale de mijloc.

Când în viaţa profesoarei de 35 de ani intervine un student pragmatic şi egoist, Walter Klemmer, Erika nu va face diferenţa. Hiperprotejată de mamă, ea nu este matură emoţional, se agaţă cu disperare de simulacrul de iubire oferit. Persecutată de teroarea tinereţii evanescente ea îşi va biciui trupul până la desfiinţare. Tragismul Erikăi este tragismul expirării corpului feminin şi fertil însuşi, atunci când el nu a avut parte de extenuările dragostei veritabile.

Tradus de nimeni alta decât de Nora Iuga, autoarea unei cărţi nonconformiste la rândul ei ,,Sexagenara şi tânărul’’, ,,Pianista’’ este un roman al deznădejdii în care se vor regăsi toţi cei încătuşaţi de injuste constrângeri familiale. Nu doar trauma unei copilării coercitive angajează personajul în manie şi nevroză, ci şi anhedonia, incapacitatea resimţirii plăcerii. ,,Pianista’’  vorbeşte de iubirea disperată, variantă extrem de periculoasă a erotismului şi despre toată viaţa netrăită  a individului. Pentru că, nu-i aşa, tot ceea ce nu a fost trăit, poate nu va mai fi trăit niciodată, astfel că vulnerabila Erika alege perversiunea, minciuna de sine, masochismul şi apoi suicidul. Trăind în aerul pur al muzici clasice, eroina idealizează subconştient actul erotic, vrea să-i smulgă mai multă emoţie şi semnificaţie. Gravă eroare, căci incapabil să se elibereze de influenţa parentală, personajul feminin plonjează în hăul urii de sine, într-un act tragic semnificând imposibila cunoaştere şi afirmare de sine.

(Mănăstirile occidentale. Vechi centre spirituale, lăcașuri misterioase și ferecate profanilor, spații tainice ale politicii medievale șamd. devenite astăzi iconi turistici redutabili ori locaţii ale unor prestigioase concerte simfonice.)

Am o slăbiciune aproape ostentativă pentru fragilul şi impetuosul Baroc în calitatea sa de concept estetic. Însă nimic nu prevestea una dintre intersectările mele fortuite cu el. Întâlnirea mea cu abaţia Melk, acest locus amoenus al celor cu suficient spirit umanist, s-a consumat cu simplitatea plină de frumuseţe a evenimentelor esenţiale. Plecaserăm cu un grup de prieteni spre Austria, dar ajunseserăm prematur la Pöchlarn, locul de cazare, şi în drum spre maşina cu bagaje am zărit în hol harta locală cu neverosimilul Melk situat la numai 9 km. Miza excursiei noastre fusese deliberat surpriza, ne lăsaserăm deja în voia GPS-ului fără să consultăm hărţi şi fără preparative.

Aşa că am pornit, în familie, cu maşina personală spre Melk, rezervându-i acestui sit câteva ore până la cina din seara ce avea să vină şi în care urma să ne regrupăm cu prietenii noştri.

De pe şoseaua austriacă domoală, abaţia se zărea încă de la depărtare înălţată ,,deasupra celor lumeşti’’ şi deopotrivă deasupra aşezării urbane. Oraşul omonim, liniştit şi curat, ne prevestea o vizită culturală plină de promisiuni faste la celebra mănăstire. Aveam să ne bucurăm de calme curţi interioare, un fel de hortus conclusus girate de stoicism, unde pe două frontoane impunătoare ni se revela memento–ul mori al trecerii noastre (turistice) prin timp, avertizare pe care o asimilam însă cu un calm benedictin. În sălile cu exponate, urma să descoperim prevalent grupuri de americani şi de japonezi, dar, în mod surprinzător, puteam să ne bucurăm în pace de coridoarele şi de porticurile baroce ale mănăstirii, nestingheriţi.

În biserica impresionantă, vizitatorul poate să se roage ascultând live orga pe acorduri de repertoriu baroc, implicându-i şi pe Bach ori Haendel. O splendoare de arhitectură interioară aminteşte de gloria aurită e Imperiului și de amprenta arhitectului Jakob Prandtauer. Scările spiralate, cochilii de ,,melki’’ uriaşi glumeam noi, ne-au condus apoi la bibliotecă, memoria de hârtie a locului şi una dintre cele mai valoroase biblioteci de patrimoniu din lume. Poate că acolo m-am simţit şi mai pătrunsă de emoţia locului, în amintirea unui vis de adolescentă care citise corect Numele Trandafirului de Umberto Eco.

Revelaţie în revelaţie, oglindă în oglindă au devenit însă cele două grădini ale abaţiei. Prima aproape franceză prin peluze şi dispunere geometrică deţinea în centru un mic trianon devenit o elegantă cofetărie vintage cu mobilier Biedermeier, unde îţi puteai savura cremşnitul în compania unor rarisime specii de trandafiri pe la ferestre. Havuzul cu peşti multicolori, concertul spontan de păsări ne transporta într-un videoclip bucolic de necrezut. O grădină a deliciilor vizuale avertizând că Fratele Diavol stă la pândă în umbră pe undeva, şoptind tentaţii. Peluzele cu reproduceri stilizate din opera lui  Hieronymus  Bosch nu reușeau să ne neliniștească. A doua curte la care conduceau două cărări subtile reprezenta un loc încă şi mai izolat, mai umbros aducând cu o minunată grădină englezească  rebelă prin definiţie. Într-un foişor romantic amintind de Suferinţele Tânărului Werther, puteai asculta în condiţii tehnice impecabile Wagner sau Mozart, totul implicând un parc misterios cu arbori numărând un sfert de mileniu vârstă pe care venise să-l amenajeze obrăznicit un arhitect newyorkez.

Am părăsit în fine abaţia cu o senzaţie de intelectuală împăcare de sine după câteva ore calme şi profunde în emoţii. Am meditat frivolă –savurând încă o îngheţată malaga, recunosc- la felul în care natura se poate stiliza conform spiritualităţii profunde a locului. Mi-am amintit de pasiunea lui Umberto Eco pentru mănăstiri, biblioteci şi manuscrise secrete, de faptul că omul baroc căuta sensul în cărţi, în oglinzi şi în biblioteci. Mi-am notat în susbsidiar că Frumuseţea culturală este o monadă mai presus de timp şi de loc şi că, nesperat, tocmai îmi dădusem întâlnire cu Ea. Sau poate fusese totul doar o iluzie,  o falsă impresie prinsă ca un peştişor naiv în plasa de oglinzi a lumii trecătoare...