(Demonul amiezii, o anatomie a depresiei
De Andrew Solomon
Humanitas, 2014)
Un celebru medic rus,
pe al său nume Anton Pavlovici Cehov, spunea cândva: ,,Dacă pentru o boală sunt
prescrise multe leacuri, poţi fi sigur că boala n–are leac.’’ Dar poate
speranţa rămâne un remediu în sine, mi-aş dori să adaug. Savurez necondiţionat
cinismul rafinat al marilor creatori şi vă propun astăzi o lectură complexă şi
greu de uitat pe tema depresiei. S-a dovedit că în ultimele două decenii,
numărul celor care suferă de depresie majoră a crescut cu aproximativ patru
procente pe plan mondial, cauzele acestui spor fiind evidente: pierderea
sentimentului religios, haosul tehnologic, criza familială, diminuarea
simţitoare a activităţii fizice etc.
Cu un titlu seducător,
luat din filozofia Sfântului Casian, ,,Demonul amiezii’’ devine o carte-
eveniment a psihiatriei şi a culturii, deopotrivă. Probabil nu întâmplător,
prefaţa îi este scrisă de Mircea Cărtărescu, autorul romanului, nu-i aşa,… Orbitor. În ciuda excesului de… lumină, titlul
prefeţei propune o sobrietate neliniştitoare şi justificată: De profundis. De la lumină la întuneric
şi înapoi, cartea tristeţii pe care a scris-o cu trudă şi cu bună-credinţă Andrew
Solomon reprezintă o încercare de a prinde între coperte un fenomen
metamorfotic care marchează secolul XXI. Cu adevărat, depresia semnifică o explozie
a sentimentelor până ce ele se fac praf şi par a nu mai putea fi reconstruite. Deopotrivă,
un exces de cunoaştere, de punere în lumină a nonsensului existenţial poate
conduce la depresie.
Nu există depresie,
deşi numărul persoanelor depresive pe plan mondial creşte exponenţial, ci doar
depresii, într-atât de diverse sunt cauzele, multe încă obscure. Psihiatrii rămân
operativi şi expeditivi de felul lor şi vor afirma că se evidenţiază două principalele surse de boală mintală: prea
puţină serotonină sau o copilărie marcată de traume. Dar imaginaţi-vă paradoxul
următor, cu care nu putem să nu fim de acord: ,,Depresia poate fi la fel de bine consecinţa faptului că ai avut parte
de prea multe bucurii, ca şi a faptului că ai avut parte de prea multe orori.
Există şi ceva care se poate numi stres postbucurie.’’ (p. 121)
În
religia creştină, cei depresivi au fost cel mai adesea asimilaţi celor
posedaţi, iar de aici s-a născut o întreagă (mică) mitologie a îngerilor şi a
demonilor, înainte ca descoperirile din domeniul biochimiei să schimbe
perspectiva. În depresie, te găseşti ca sub lumina terifiantă a unui soare
negru, au arătat-o scriitorii şi filozofii, iar boala se manifestă ca un pustiu
interior. ,,Sfântul Antonie, aflat în deşert, când a fost întrebat cum îi
deosebeşte pe îngerii care vin umili la el de diavolii care vin sub înfăţişări
strălucitoare, a spus că după felul în care te simţi după ce au plecat. Când
te-ai despărţit de un înger, te simţi întărit de prezenţa lui, după ce a plecat
un diavol simţi oroare. Suferinţa psihică e un înger umil care te lasă cu
gânduri puternice, limpezi şi cu sentimentul propriei profunzimi. Depresia e un
diavol care te lasă îngrozit.'' (p.22)
În fond, depresia lui
Andrew Solomon a fost justificată şi de suicidul asistat al mamei bolnave de
cancer ovarian. Împărţite riguros pe capitole, cele mai bine de şase sute de
pagini ale volumului atestă o perspectivă multiplă asupra bolii. Cel mai
neliniştitor devine capitolul despre sinucidere, tabu-ul care terifiază prin
faptul că face inimaginabilul imaginabil. Drama sinuciderii ca act sadic
complet rămâne drama supremă, o ştiau şi vechii grecii implicând-o în
grandioasele lor tragedii. Din păcate, motivaţiile autosuprimării rămân obscure
şi marchează prin culpabilizare istorii familiale.
Cel mai seducător
capitol în ce mă priveşte a fost cel al istoriei depresiei, de la primii medici
antici până în prezent. Modul cum ea interacţionează cu artele şi felul cum a
ajuns brand cultural pentru romantici şi pentru simbolişti are o poveste cel
puţin interesantă. Mulţi dintre marii creatori şi inventatori ai lumii au fost
mari melancolici, la rându-le, prin urmare melancolia este, într-un fel atipic,
un motor al evoluţiei umane. Aşa cum ar spune-o un artist, Andrew Solomon
afirmă în cartea lui că a fi trist este o libertate la care nu ar renunţa
niciodată. Tristeţea este un sentiment puternic ce poate fi transformat în altceva.
Fără medicaţie, mulţi şi-au învins depresiile prin voinţă şi mândrie, dar dacă
nu toţi sunt născuţi cu acestea în dotarea sufletului, atunci se poate şi
altminteri.
Scrisă de un doctor în
psihologie depresiv, cartea fascinează prin obiectivitate şi prin perspectiva
deschisă asupra bolii. Depresia este o boală de o complexitate teribilă şi se
maschează în diverse suferințe fizice, este furtivă și mai ales contaminează
familiile atunci când oamenii se simt neputincioși să înțeleagă, să asimileze,
să ajute depresivul. Privat de iubire, depresivul nu mai știe oferi iubire,
sfârșește în neagră singurătate, maestru al înţepării cu acul al tuturor
vestelor de salvare ce i se aruncă. Dincolo de toate, se poate trăi cu acest
demon al nopţii şi al zilei, existând mai multe remedii inedite sau
farmacologice, psihanalitice sau creative. În demersul său, autorul a inserat
mărturii din infern ale unor oameni ce au traversat depresia sau care dorm cu
ea în pat noapte de noapte. Veţi parcurge confesiuni teribile ale unor oameni
care şi-au găsit propriile căi să–şi domesticească boala, fiindcă în depresie
orice strategie care diminuează senzaţia de gol interior este validă, este
corectă. Depresia ca punct nevralgic al iubirii realizează asociere cu teama,
cu neputinţa, cu nostalgia pentru trecut şi proliferează într-un secol prin
definiţie anxiogen, însă rămâne un demon exorcizabil, iar eu depun mărturie în
acest sens prin cartea de faţă, deschizătoare de drumuri.
