(Mănăstirile
occidentale. Vechi centre spirituale, lăcașuri misterioase și ferecate
profanilor, spații tainice ale politicii medievale șamd. devenite astăzi iconi
turistici redutabili ori locaţii ale unor prestigioase concerte simfonice.)
Am o slăbiciune aproape
ostentativă pentru fragilul şi impetuosul Baroc în calitatea sa de concept estetic. Însă
nimic nu prevestea una dintre intersectările mele fortuite cu el. Întâlnirea
mea cu abaţia Melk, acest locus amoenus al celor cu suficient spirit umanist, s-a
consumat cu simplitatea plină de frumuseţe a evenimentelor esenţiale.
Plecaserăm cu un grup de prieteni spre Austria, dar ajunseserăm prematur la
Pöchlarn, locul de cazare, şi în drum spre maşina cu bagaje am zărit în hol
harta locală cu neverosimilul Melk situat la numai 9 km. Miza excursiei noastre fusese deliberat surpriza, ne lăsaserăm deja în voia GPS-ului fără să consultăm hărţi şi
fără preparative.
Aşa că am pornit, în
familie, cu maşina personală spre Melk, rezervându-i acestui sit câteva ore
până la cina din seara ce avea să vină şi în care urma să ne regrupăm cu
prietenii noştri.
De pe şoseaua austriacă
domoală, abaţia se zărea încă de la depărtare înălţată ,,deasupra celor lumeşti’’
şi deopotrivă deasupra aşezării urbane. Oraşul omonim, liniştit şi curat, ne prevestea
o vizită culturală plină de promisiuni faste la celebra mănăstire. Aveam să ne
bucurăm de calme curţi interioare, un fel de hortus conclusus girate de stoicism,
unde pe două frontoane impunătoare ni se revela memento–ul mori al trecerii noastre (turistice)
prin timp, avertizare pe care o asimilam însă cu un calm benedictin. În sălile
cu exponate, urma să descoperim prevalent grupuri de americani şi de japonezi, dar,
în mod surprinzător, puteam să ne bucurăm în pace de coridoarele şi de porticurile
baroce ale mănăstirii, nestingheriţi.
În biserica
impresionantă, vizitatorul poate să se roage ascultând live orga pe acorduri de
repertoriu baroc, implicându-i şi pe Bach ori Haendel. O splendoare de
arhitectură interioară aminteşte de gloria aurită e Imperiului și de amprenta
arhitectului Jakob Prandtauer. Scările spiralate, cochilii de ,,melki’’ uriaşi
glumeam noi, ne-au condus apoi la bibliotecă, memoria de hârtie a locului şi
una dintre cele mai valoroase biblioteci de patrimoniu din lume. Poate că acolo
m-am simţit şi mai pătrunsă de emoţia locului, în amintirea unui vis de
adolescentă care citise corect Numele Trandafirului de Umberto Eco.
Revelaţie în revelaţie, oglindă în oglindă au devenit însă cele două grădini ale abaţiei. Prima aproape franceză prin peluze şi dispunere geometrică deţinea în centru un mic trianon devenit o elegantă cofetărie vintage cu mobilier Biedermeier, unde îţi puteai savura cremşnitul în compania unor rarisime specii de trandafiri pe la ferestre. Havuzul cu peşti multicolori, concertul spontan de păsări ne transporta într-un videoclip bucolic de necrezut. O grădină a deliciilor vizuale avertizând că Fratele Diavol stă la pândă în umbră pe undeva, şoptind tentaţii. Peluzele cu reproduceri stilizate din opera lui Hieronymus Bosch nu reușeau să ne neliniștească. A doua curte la care conduceau două cărări subtile reprezenta un loc încă şi mai izolat, mai umbros aducând cu o minunată grădină englezească rebelă prin definiţie. Într-un foişor romantic amintind de Suferinţele Tânărului Werther, puteai asculta în condiţii tehnice impecabile Wagner sau Mozart, totul implicând un parc misterios cu arbori numărând un sfert de mileniu vârstă pe care venise să-l amenajeze obrăznicit un arhitect newyorkez.
Am părăsit în fine
abaţia cu o senzaţie de intelectuală împăcare de sine după câteva ore calme şi
profunde în emoţii. Am meditat frivolă –savurând încă o îngheţată malaga, recunosc- la
felul în care natura se poate stiliza conform spiritualităţii profunde a locului.
Mi-am amintit de pasiunea lui Umberto Eco pentru mănăstiri, biblioteci şi
manuscrise secrete, de faptul că omul baroc căuta sensul în cărţi, în oglinzi şi în
biblioteci. Mi-am notat în susbsidiar că Frumuseţea culturală este o monadă mai
presus de timp şi de loc şi că, nesperat, tocmai
îmi dădusem întâlnire cu Ea. Sau poate fusese totul doar o iluzie, o falsă impresie prinsă ca un peştişor naiv în plasa de oglinzi a lumii trecătoare...
