Este un roman violent, scris fără cruțare şi fără ruşine. Adresat celor pe care viaţa i-a tratat taman astfel: fără milă şi fără ruşine. În 2004, primea Premiul Nobel pentru Literatură consacrând o autoare austriacă nonconformistă aptă să sfideze tabuurile. Cu o acţiune desfăşurată în eleganta şi muzicala Vienă, în ,,inima’’ psihanalizei cu alte cuvinte, consider că pentru psihoterapeuţi romanul devine un caz în sine, iar pentru autoarea care a trăit în prealabil o grea depresie presupun că el a reprezentat o salvare, o eliberare.

Pe de o parte, stilul anticalofil şi cinic se înscrie în linia unui individualism care evidenţiază disoluţia relaţiilor de familie. O profesoară de pian de la Conservatorul din Viena trăieşte în apartament cu o mamă posesivă şi se simte sufocată. Mama o vampirizează pe fiică de teamă să nu rămână ea însăşi vreodată singură. Erika ajunge profesoară de pian din cauza insistenţei mamei care i-a răpit copilăria supunând-o unor lungi ore de muzică. În mod scandalos, Erika ajunge nemărturisit aproape să-i deteste pe Bach, Beethoven, Liszt şamd. Rezistenţa ei la ambiţia maternă se probează atunci când în loc să ajungă o mare pianistă cu concerte în toate metropolele, se refugiază în pedagogie alegând aurita cale de mijloc.

Când în viaţa profesoarei de 35 de ani intervine un student pragmatic şi egoist, Walter Klemmer, Erika nu va face diferenţa. Hiperprotejată de mamă, ea nu este matură emoţional, se agaţă cu disperare de simulacrul de iubire oferit. Persecutată de teroarea tinereţii evanescente ea îşi va biciui trupul până la desfiinţare. Tragismul Erikăi este tragismul expirării corpului feminin şi fertil însuşi, atunci când el nu a avut parte de extenuările dragostei veritabile.

Tradus de nimeni alta decât de Nora Iuga, autoarea unei cărţi nonconformiste la rândul ei ,,Sexagenara şi tânărul’’, ,,Pianista’’ este un roman al deznădejdii în care se vor regăsi toţi cei încătuşaţi de injuste constrângeri familiale. Nu doar trauma unei copilării coercitive angajează personajul în manie şi nevroză, ci şi anhedonia, incapacitatea resimţirii plăcerii. ,,Pianista’’  vorbeşte de iubirea disperată, variantă extrem de periculoasă a erotismului şi despre toată viaţa netrăită  a individului. Pentru că, nu-i aşa, tot ceea ce nu a fost trăit, poate nu va mai fi trăit niciodată, astfel că vulnerabila Erika alege perversiunea, minciuna de sine, masochismul şi apoi suicidul. Trăind în aerul pur al muzici clasice, eroina idealizează subconştient actul erotic, vrea să-i smulgă mai multă emoţie şi semnificaţie. Gravă eroare, căci incapabil să se elibereze de influenţa parentală, personajul feminin plonjează în hăul urii de sine, într-un act tragic semnificând imposibila cunoaştere şi afirmare de sine.

(Mănăstirile occidentale. Vechi centre spirituale, lăcașuri misterioase și ferecate profanilor, spații tainice ale politicii medievale șamd. devenite astăzi iconi turistici redutabili ori locaţii ale unor prestigioase concerte simfonice.)

Am o slăbiciune aproape ostentativă pentru fragilul şi impetuosul Baroc în calitatea sa de concept estetic. Însă nimic nu prevestea una dintre intersectările mele fortuite cu el. Întâlnirea mea cu abaţia Melk, acest locus amoenus al celor cu suficient spirit umanist, s-a consumat cu simplitatea plină de frumuseţe a evenimentelor esenţiale. Plecaserăm cu un grup de prieteni spre Austria, dar ajunseserăm prematur la Pöchlarn, locul de cazare, şi în drum spre maşina cu bagaje am zărit în hol harta locală cu neverosimilul Melk situat la numai 9 km. Miza excursiei noastre fusese deliberat surpriza, ne lăsaserăm deja în voia GPS-ului fără să consultăm hărţi şi fără preparative.

Aşa că am pornit, în familie, cu maşina personală spre Melk, rezervându-i acestui sit câteva ore până la cina din seara ce avea să vină şi în care urma să ne regrupăm cu prietenii noştri.

De pe şoseaua austriacă domoală, abaţia se zărea încă de la depărtare înălţată ,,deasupra celor lumeşti’’ şi deopotrivă deasupra aşezării urbane. Oraşul omonim, liniştit şi curat, ne prevestea o vizită culturală plină de promisiuni faste la celebra mănăstire. Aveam să ne bucurăm de calme curţi interioare, un fel de hortus conclusus girate de stoicism, unde pe două frontoane impunătoare ni se revela memento–ul mori al trecerii noastre (turistice) prin timp, avertizare pe care o asimilam însă cu un calm benedictin. În sălile cu exponate, urma să descoperim prevalent grupuri de americani şi de japonezi, dar, în mod surprinzător, puteam să ne bucurăm în pace de coridoarele şi de porticurile baroce ale mănăstirii, nestingheriţi.

În biserica impresionantă, vizitatorul poate să se roage ascultând live orga pe acorduri de repertoriu baroc, implicându-i şi pe Bach ori Haendel. O splendoare de arhitectură interioară aminteşte de gloria aurită e Imperiului și de amprenta arhitectului Jakob Prandtauer. Scările spiralate, cochilii de ,,melki’’ uriaşi glumeam noi, ne-au condus apoi la bibliotecă, memoria de hârtie a locului şi una dintre cele mai valoroase biblioteci de patrimoniu din lume. Poate că acolo m-am simţit şi mai pătrunsă de emoţia locului, în amintirea unui vis de adolescentă care citise corect Numele Trandafirului de Umberto Eco.

Revelaţie în revelaţie, oglindă în oglindă au devenit însă cele două grădini ale abaţiei. Prima aproape franceză prin peluze şi dispunere geometrică deţinea în centru un mic trianon devenit o elegantă cofetărie vintage cu mobilier Biedermeier, unde îţi puteai savura cremşnitul în compania unor rarisime specii de trandafiri pe la ferestre. Havuzul cu peşti multicolori, concertul spontan de păsări ne transporta într-un videoclip bucolic de necrezut. O grădină a deliciilor vizuale avertizând că Fratele Diavol stă la pândă în umbră pe undeva, şoptind tentaţii. Peluzele cu reproduceri stilizate din opera lui  Hieronymus  Bosch nu reușeau să ne neliniștească. A doua curte la care conduceau două cărări subtile reprezenta un loc încă şi mai izolat, mai umbros aducând cu o minunată grădină englezească  rebelă prin definiţie. Într-un foişor romantic amintind de Suferinţele Tânărului Werther, puteai asculta în condiţii tehnice impecabile Wagner sau Mozart, totul implicând un parc misterios cu arbori numărând un sfert de mileniu vârstă pe care venise să-l amenajeze obrăznicit un arhitect newyorkez.

Am părăsit în fine abaţia cu o senzaţie de intelectuală împăcare de sine după câteva ore calme şi profunde în emoţii. Am meditat frivolă –savurând încă o îngheţată malaga, recunosc- la felul în care natura se poate stiliza conform spiritualităţii profunde a locului. Mi-am amintit de pasiunea lui Umberto Eco pentru mănăstiri, biblioteci şi manuscrise secrete, de faptul că omul baroc căuta sensul în cărţi, în oglinzi şi în biblioteci. Mi-am notat în susbsidiar că Frumuseţea culturală este o monadă mai presus de timp şi de loc şi că, nesperat, tocmai îmi dădusem întâlnire cu Ea. Sau poate fusese totul doar o iluzie,  o falsă impresie prinsă ca un peştişor naiv în plasa de oglinzi a lumii trecătoare...

Într-un peisaj tot mai convenţional şi tot mai puţin confidenţial, un nou festival de literatură, internaţional pe deasupra, a debutat la Arad. Cu un afiş care îşi propune să ne răstoarne din amorţirile de tot felul şi din sedentarismele nocive ale inteligenţei, proiectul şi-a ales ca nume o sintagmă excelentă. Dacă e  ,,discuţie’’, dar mai e şi secretă, atunci  e vorba de împărtăşire, însă şi de profunzimea care, ambele, trebuie lăsate cu bun-simţ în subsidiar şi nu clamate de pe la microfoane, pe principiul că despre lucrurile adevărate nu trebuie să facem multă vorbire. Ele, cele bune, trebuie pur şi simplu să se întâmple. Şi s-au şi întâmplat, depun mărturie. Mie una mi-a plăcut în mod deosebit sugestia secretizării actului artistic, câtă vreme am devenit o specie de voaieurişti pe care nimic nu-i mai poate satisface deplin. Iar acestea toate din cauză că nimic nu mai este secret, ci prea expus, prea ecranat, prea etichetat.


http://inarad.tv/cu-anca-giura-despre-festivalul-literar-discutia-secreta-pulsulzilei/

Pe perioada 5-8 iunie 2014, excelenţi poeţi şi prozatori şi-au citit fragmente de operă într-un cadru boem, prin cafenele, librării sau pe malul Mureşului. Au alungat pericolul anhedoniei (ameniţarea subversivă din noi, postmodernii), lăsându-se pradă emoţiilor unor lecturi expuse, publice. Dacă la început ne întrebam câţi îi vor asculta, la garden party-ul din duminica de încheiere am sesizat o melancolie fină la invitaţii care s-au simţit foarte bine primiţi şi receptaţi la Arad şi care trebuiau să plece totuşi, deoarece fie şi o discuţie secretă are în cele din urmă un final. O încheiere care va deveni anul viitor începutul celei de a doua ediţii pe care ne-o dorim aliniată într-un fericit lanţ al evenimentelor pe care Aradul le poate găzdui cu prisosinţă şi pe care le merită.

Ovidiu Nimigean

Nanabozo, Cartea Românească, 2014

Boemă în principiu, însă nefrecventând cercurile canonice de scriitori ori ,,cenaclurile literare’’, uneori îmi scapă anumite informaţii curente. Ca atare, l-am cunoscut pe Ovidiu Nimigean mai întâi ca prozator şi abia mai târziu o minunată poetă de la Sibiu mi-a povestit la ceas de seară că el scrie deopotrivă o poezie excelentă. Fapt care nu a avut menirea să mă deconcerteze, ci mai degrabă mi-a confirmat o intuiţie de blogger literar.

Iar de curând, am citit ultimul volum de poezie al autorului, cu încântare. În peisajul minimalisto-nihilist, dirty sau pur şi simplu asumat întors-spre-sine-însuşi al poeziei contemporane, Ovidiu Nimigean excelează prin simplitate. Da, vorbim de o valoare aproape pierdută a artei literare. Îmi amintesc cum o amatoare de poezie îmi mărturisea deunăzi că preferă poeţii canonici fiindcă pe cei recenţi nu-i înţelege (sic!). Ei bine, pentru cei refractari ca în exemplul invocat, iată, un poet care schimbă perspectiva.

Este uşor sau ba să găseşti drumul direct către emoţionalul cititorilor tăi în calitate de poet? Cum să eviţi simplificarea, truismul, previzibilul, rămânând direct? Dacă e să mă pronunţ, eu intuiesc că pentru Ovidiu Nimigean se întâmplă ca pentru un actor hărăzit. Simplitatea vine ca un ocol excelent disimulat, executat prin toate tehnicile de expresie lirică. Simplu ca o respiraţie eliberată, versul său farmecă prin neintermedierea emoţiei, eludând metaforizarea în exces. Fără hybrisuri semantice, cu un firesc desăvârşit numai al său, el vorbeşte despre naturaleţea destrămării iubirilor şi a fiinţelor:

forţele de descurajare

dacă‑ai vedea locul

casa cu pereţii tot mai crăpaţi

cu ţiglele acoperişului tot mai măcinate

cu trotuarul fisurat şi năpădit de buruieni

cu grădina plină de bălării

cu via sălbăticitã

cu wc‑ul proptit cu un trunchi aproape putred

dacã ai auzi răgetul merilor

cînd li se rup crengile de bătrîneţe

şi zumzăitul viespilor

pe fructele în descompunere de sub copaci

dacă te‑ai încurca

în iarba‑ncîlcitã de pe coastă

sau ai privi

împreună cu mine

zidul care se lasă

şi ţi‑ai da seama

că braţele‑mi atîrnă moi

precum celor care‑au zărit năluca

nu cred cã mi‑ai scrie aşa cum îmi scrii:

„nici nu mai ştiu ce simt

cînd îmi imaginez mîinile tale pe pielea mea

buzele tale pe inimă.”

Trei condiţionale şi o enumerare de ,,pierderi’’ ca un inventar al unei iubiri  veştejite unilateral sunt îndeajuns să ne furnizeze o emoţie de lectură de tip tsunami, după cum s-a văzut.

Tema mamei nu putea lipsi din acest volum care perpetuează o operă de creaţie intrinsecă. Ştiu, ,,operă’’ este un cuvânt prea preţios de când cu bloggingul. Cu o înţelepciune care nu ştim de unde îi vine, Ovidiu Nimigean evidențiază relaţia unui fiu cu mama sa exprimată în gestualităţi care suprimă orice comunicare redundantă. Mama bolnavă, mama convalescentă, mama trăind ultimele bucurii mici ale vieţii, iată o marcă tematică inconfundabilă a unui artist care a  făcut din sentimentele filiale o operă de autor între-un secol al individualismului.

protezele auditive beltone philips

am cules nucile

avem de două feluri

unele mari cu coaja groasă grele

altele mai mici cu coaja subţire uşoare

mama

care cum spuneam

a început să umble

le‑a întins pe trotuar la uscat

iar seara

după cină

cînd deja se întunecase bine

şi‑a adus aminte vai

n‑am strîns nucile

da’ ce se‑ntîmplã dacă rămîn

umezesc

deci le‑am strîns eu în nişte lighene de plastic

am găsit‑o veselă cînd m‑am întors

iradiind ghemuită în pat

ştii mi‑am dat seama de‑aici

după sunet

care erau nucile mari

şi care mici.’’

Şi cum să se intituleze un volum atât de liber în expresie, de onest, de curat şi de frumos scris, altfel decât Nanabozo, cu numele spiritului viu care spune poveşti în cultura vechilor indieni din America. Trimiterea simbolică la preistorie și la inconștient m-a dus cu gândul la  concepția lui Mario Vargas Llosa, care spunea despre literatură că  ,,am rămas devotați acelui străvechi rit practicat, spre norocul nostru, de strămoși la începuturile istoriei: a visa împreună strânși împreună de cuvintele altui visător: povestitor, narator, trubadur, truver, dramaturg sau romancier, pentru ca astfel să ne exorcizăm spaimele și să scăpăm de frustrări, să ne îndeplinim dorințele cele mai ascunse, să-i râdem în nas bătrâneții și să învingem moartea, să trăim dragostea, mila, cruzimea și toate excesele cerute de îngerii și demonii pe care îi târâm cu noi.’’

Există în noi un har nu pentru toţi acelaşi, nu pentru toţi egal, acela de a împărtăşi cele mai adevărate emoţii, iar acesta se exprimă cel mai bine în vocile poeților. Cu o demnitate lirică de o masculină eleganţă, cu o cadenţă stoică şi decisă, Ovidiu Nimigean ne oferă o creaţie de o forţă poetică care vă va vrăji definitiv. Fără a fi vreun esprit farceur precum însuşi Nanabozo, Ovidiu Nimigean să sensuri noi cuvintelor desemantizate prin cibernetică uzanţă, conferă nume faste unor sentimente parcă uitate, construieşte un spaţiu liric echilibrat, limpede, original, fără cusur. Și mai cu seamă, poezia sa tranșează între afectivitatea esențială și pseudo-afectivitate, în numele evident al celei dintâi.