Axa Lupului


scris de în , , ,

comentează primul

,,Libertatea cere uneori preţul cărnii.’’(p.185) Opt luni de frig şi de foame, sălbăticie, singură­tate, rezistenţă, 6000 de kilometri. Un scriitor francez contemporan se depăşeşte pe sine, aducând un omagiu eroilor ne­cu­­noscuţi ai Gulagului sovietic: evadaţii. Pariul cu sine vizează ve­rificarea adevărului unei cărți autobiografice semnate de Sla­vo­­mir Rawicz cândva şi publicată prima oară în 1955 sub titlul The Long Walk. Sylvain Tesson ci­tise în adolescență această po­veste de viață a polonezului arestat de NKVD în 1939. Tânărul ofi­țer a fost deportat în Siberia, nu departe de Iakutsk, iar de aici se pare că reuşeşte să evadeze îm­preună cu alți șase deținuți. Pe du­rata unui an de suferință, mărşă­luind prin sălbăticie, au străbătut aproape 6500 de kilometri prin Siberia, Mongolia, Desertul Gobi, Tibet, traversând Himala­ya, iar patru dintre ei reușesc să ajun­gă în India. În ciuda intensităţii emoţionale a poveştii, ne este imposibil să nu ne întrebăm dacă limitele biologice ale corpului ome­nesc permit o asemenea ie­şire din sine.

,,(…) se vorbeşte de 17 până la 20 de milioane de prizonieri care populau gulagurile la mijlocul secolului XX’’(p. 210), dar despre foarte puţini se ştie c-ar fi eva­dat. Nu există certitudini cu pri­vire la numărul celor care au re­ușit asemenea evadări supraome­nești din lagărele sovietice. Însă dorinţa de libertate și fascinația evadării ca soluție la totalitarism și la tortură nu trebuie să fie niciodată afectate de lipsa do­ve­zilor, arată autorul francez. Li­te­ratura marilor evadări și a ma­ri­lor evadați, de oricare fel ar fi ei, întreține speranța și progresul spi­ritual al omenirii, corectarea ne­dreptăţilor şi curajul.

Dacă Sylvain Tesson îşi pune întrebări asupra adevărului (rela­ti­vizat!) aşternut pe hârtie de Ra­wicz, noi, în calitate de cititori ai săi, ne vom întreba: oare câtă do­rinţă de necunoscut şi de risc şi-a asumat călătorul francez? Cu si­gu­ranţă nu puţină, mai ales că el caută un sens, nu doar adrenalină, în călătoria lui dublă: una ki­lo­metrică, exterioară, şi alta executată spre sine însuşi. Poate că existenţa fiecărui individ semnifică o Siberie cu dublu înţeles: “S­iberia e deseori numită ,,pământ al deportării”, dar la aceasta ar trebui să mai adăugăm, fără să gre­şim, şi sintagma “pământ al li­bertăţii” în sensul în care aici to­tul, dar mai ales imposibilul, se poa­te întâmpla.’’(p.210)
 

Nu am fost niciodată cititoare de Jules Verne, deşi i-am recunoscut necondiţionat geniul aces­tui autor francez fascinant. Aşa că atunci când am aflat că un alt francez excentric s-a apucat să străbată Rusia, Tibetul şi China per pedes m-am gândit că jurnalul acestei aventuri poate deveni redundant. Se-nţelege că nici pe Sadoveanu nu l-am iubit, cu ale sale monumentale descrieri, atât de picturale. Invocam prin ur­ma­re motivul că o carte cu un singur personaj străbătând prin pustiu nu putea să fie decât monotonă, fiecare zi relatată semănând celei precedente. Plecam de la două ipo­teze eronate ca după trei pa­gini să constat că, într-o excelentă traducere, mă întâlneam cu un jur­nalist inteligent şi subtil, um­blat la o temeinică şcoală de stilis­tică literară. Fraza lui Sylvain Te­sson este puternică, masculină, emoţionantă şi ironică în doze perfect cumpănite, detaliu ca­re m-a fermecat definitiv. Per­so­naj al propriei cărţi, abia când expediţia se încheie, îşi permite să se simtă obosit, iar acest element nu este lipsit de conotaţie. ,,Simt cum mă cuprinde o mare sfârşeală. Pentru prima dată, îmi doresc să mă întorc acasă. Am ajuns la capătul drumului.’’(p. 205) Iată cum sensul unei mari călătorii rămâne tocmai închiderea unei bucle spre sine însuşi, în­truchipând ,,întoarcerea acasă’’, această condiţie elementară a fe­ri­cirii, atâta cât ne este cea din ur­­mă accesibilă.

Din vina ta


scris de

comentează primul

În atenția cântărețului Alex Velea: vă rog să protejați articolul enclitic în limba română, el fiind mai nou un animal pe cale de dispariție. Nu fiți ca restul, treceți testul! :)

Mic dejun de Jacques Prevert


scris de în ,

comentează primul

Franceza, această limbă pe care am uitat, poate, s-o iubim.


El şi-a pus cafeaua
În ceaşcă
A adăugat lapte
În ceaşca de cafea
A pus zahăr
În cafeaua cu lapte
Cu linguriţa
A amestecat
A băut cafeaua cu lapte
A așezat la loc ceaşca
Fără să-mi vorbească
Și-a aprins o ţigară
A făcut nori
Din fum
A pus scrumul
În scrumieră
Fără să-mi vorbească
Fără să mă privească
S-a ridicat
Şi-a pus
Pălăria pe cap
Şi-a pus
Pardesiul de ploaie
Pentru că ploua
Şi a ieşit
În ploaie
Fără să-mi vorbească
Fără să mă privească
Iar eu mi-am rezemat
Capul în palme
Şi-am plâns.

De la Marea Moartă la Marea Artă


scris de în , , ,

comentează primul

Iată un poem care îmi taie respirația, închinat feminității, acea forță care lasă bărbații perplecși. De Ovidiu Nimigean. Nec plus ultra.

Peter Pan se întoarce

când apari
se deschid toate uşile
şi toate ferestrele
din oraşul fără ieşire la mare
miroase a iod
a alge
a femei pudrate de sare

îmi place la tine
că eşti inteligentă fără a spune un cuvânt
deşi sporovăi vrute şi nevrute
despre poţiuni de slăbit despre parfumuri
despre rochii la prima piruetă descusute

încerc să citesc
mut de uimire
hieroglifele ce ţi se citesc în privire
literele atât de ciudat
ce fulgeră când îţi dai părul pe spate
alfabetul dintr-o dată sonor
când scapi prin crăpătura fustei un picior
arămiu până sus la coapsa rotundă
apărată de bikinii cu fundă

amestecate-n transparenţa pielii
surate din Coran şi Evanghelii
desfid cu graţie şi graţii
ciocnirea de civilizaţii

arcanele lui Hohenheim
le descifrez şi le îngaim
în limba proaspătă şi veche
ce te-a atins după ureche

găsesc în nonşalanţa-ţi de codană
un rezumat la mistica renană

legănarea ta mă poartă
de  la Marea Moartă 
la Marea Artă
de la Qumram la Lull
o manuscrisul rochiei de tul
fîţîiala ta vie
cuprinde o doxologie
care mă-nvaţă spontan
cum să devin din taliban
uşor ca însuşi Peter Pan.

Pianista de Elfriede Jelinek, Polirom, 2012


scris de în , ,

comentează primul



Este un roman violent, scris fără cruțare şi fără ruşine. Adresat celor pe care viaţa i-a tratat taman astfel: fără milă şi fără ruşine. În 2004, primea Premiul Nobel pentru Literatură consacrând o autoare austriacă nonconformistă aptă să sfideze tabuurile. Cu o acţiune desfăşurată în eleganta şi muzicala Vienă, în ,,inima’’ psihanalizei cu alte cuvinte, consider că pentru psihoterapeuţi romanul devine un caz în sine, iar pentru autoarea care a trăit în prealabil o grea depresie presupun că el a reprezentat o salvare, o eliberare.



Pe de o parte, stilul anticalofil şi cinic se înscrie în linia unui individualism care evidenţiază disoluţia relaţiilor de familie. O profesoară de pian de la Conservatorul din Viena trăieşte în apartament cu o mamă posesivă şi se simte sufocată. Mama o vampirizează pe fiică de teamă să nu rămână ea însăşi vreodată singură. Erika ajunge profesoară de pian din cauza insistenţei mamei care i-a răpit copilăria supunând-o unor lungi ore de muzică. În mod scandalos, Erika ajunge nemărturisit aproape să-i deteste pe Bach, Beethoven, Liszt şamd. Rezistenţa ei la ambiţia maternă se probează atunci când în loc să ajungă o mare pianistă cu concerte în toate metropolele, se refugiază în pedagogie alegând aurita cale de mijloc.



Când în viaţa profesoarei de 35 de ani intervine un student pragmatic şi egoist, Walter Klemmer, Erika nu va face diferenţa. Hiperprotejată de mamă, ea nu este matură emoţional, se agaţă cu disperare de simulacrul de iubire oferit. Persecutată de teroarea tinereţii evanescente ea îşi va biciui trupul până la desfiinţare. Tragismul Erikăi este tragismul expirării corpului feminin şi fertil însuşi, atunci când el nu a avut parte de extenuările dragostei veritabile.



Tradus de nimeni alta decât de Nora Iuga, autoarea unei cărţi nonconformiste la rândul ei ,,Sexagenara şi tânărul’’, ,,Pianista’’ este un roman al deznădejdii în care se vor regăsi toţi cei încătuşaţi de injuste constrângeri familiale. Nu doar trauma unei copilării coercitive angajează personajul în manie şi nevroză, ci şi anhedonia, incapacitatea resimţirii plăcerii. ,,Pianista’’  vorbeşte de iubirea disperată, variantă extrem de periculoasă a erotismului şi despre toată viaţa netrăită  a individului. Pentru că, nu-i aşa, tot ceea ce nu a fost trăit, poate nu va mai fi trăit niciodată, astfel că vulnerabila Erika alege perversiunea, minciuna de sine, masochismul şi apoi suicidul. Trăind în aerul pur al muzici clasice, eroina idealizează subconştient actul erotic, vrea să-i smulgă mai multă emoţie şi semnificaţie. Gravă eroare, căci incapabil să se elibereze de influenţa parentală, personajul feminin plonjează în hăul urii de sine, într-un act tragic semnificând imposibila cunoaştere şi afirmare de sine.


Turism la mănăstire


scris de în , , ,

comentează primul


(Mănăstirile occidentale. Vechi centre spirituale, lăcașuri misterioase și ferecate profanilor, spații tainice ale politicii medievale șamd. devenite astăzi iconi turistici redutabili ori locaţii ale unor prestigioase concerte simfonice.)



Am o slăbiciune aproape ostentativă pentru fragilul şi impetuosul Baroc în calitatea sa de concept estetic. Însă nimic nu prevestea una dintre intersectările mele fortuite cu el. Întâlnirea mea cu abaţia Melk, acest locus amoenus al celor cu suficient spirit umanist, s-a consumat cu simplitatea plină de frumuseţe a evenimentelor esenţiale. Plecaserăm cu un grup de prieteni spre Austria, dar ajunseserăm prematur la Pöchlarn, locul de cazare, şi în drum spre maşina cu bagaje am zărit în hol harta locală cu neverosimilul Melk situat la numai 9 km. Miza excursiei noastre fusese deliberat surpriza, ne lăsaserăm deja în voia GPS-ului fără să consultăm hărţi şi fără preparative.

Aşa că am pornit, în familie, cu maşina personală spre Melk, rezervându-i acestui sit câteva ore până la cina din seara ce avea să vină şi în care urma să ne regrupăm cu prietenii noştri.



De pe şoseaua austriacă domoală, abaţia se zărea încă de la depărtare înălţată ,,deasupra celor lumeşti’’ şi deopotrivă deasupra aşezării urbane. Oraşul omonim, liniştit şi curat, ne prevestea o vizită culturală plină de promisiuni faste la celebra mănăstire. Aveam să ne bucurăm de calme curţi interioare, un fel de hortus conclusus girate de stoicism, unde pe două frontoane impunătoare ni se revela memento–ul mori al trecerii noastre (turistice) prin timp, avertizare pe care o asimilam însă cu un calm benedictin. În sălile cu exponate, urma să descoperim prevalent grupuri de americani şi de japonezi, dar, în mod surprinzător, puteam să ne bucurăm în pace de coridoarele şi de porticurile baroce ale mănăstirii, nestingheriţi.

În biserica impresionantă, vizitatorul poate să se roage ascultând live orga pe acorduri de repertoriu baroc, implicându-i şi pe Bach ori Haendel. O splendoare de arhitectură interioară aminteşte de gloria aurită e Imperiului și de amprenta arhitectului Jakob Prandtauer. Scările spiralate, cochilii de ,,melki’’ uriaşi glumeam noi, ne-au condus apoi la bibliotecă, memoria de hârtie a locului şi una dintre cele mai valoroase biblioteci de patrimoniu din lume. Poate că acolo m-am simţit şi mai pătrunsă de emoţia locului, în amintirea unui vis de adolescentă care citise corect Numele Trandafirului de Umberto Eco.




Revelaţie în revelaţie, oglindă în oglindă au devenit însă cele două grădini ale abaţiei. Prima aproape franceză prin peluze şi dispunere geometrică deţinea în centru un mic trianon devenit o elegantă cofetărie vintage cu mobilier Biedermeier, unde îţi puteai savura cremşnitul în compania unor rarisime specii de trandafiri pe la ferestre. Havuzul cu peşti multicolori, concertul spontan de păsări ne transporta într-un videoclip bucolic de necrezut. O grădină a deliciilor vizuale avertizând că Fratele Diavol stă la pândă în umbră pe undeva, şoptind tentaţii. Peluzele cu reproduceri stilizate din opera lui  Hieronymus  Bosch nu reușeau să ne neliniștească. A doua curte la care conduceau două cărări subtile reprezenta un loc încă şi mai izolat, mai umbros aducând cu o minunată grădină englezească  rebelă prin definiţie. Într-un foişor romantic amintind de Suferinţele Tânărului Werther, puteai asculta în condiţii tehnice impecabile Wagner sau Mozart, totul implicând un parc misterios cu arbori numărând un sfert de mileniu vârstă pe care venise să-l amenajeze obrăznicit un arhitect newyorkez.



Am părăsit în fine abaţia cu o senzaţie de intelectuală împăcare de sine după câteva ore calme şi profunde în emoţii. Am meditat frivolă –savurând încă o îngheţată malaga, recunosc- la felul în care natura se poate stiliza conform spiritualităţii profunde a locului. Mi-am amintit de pasiunea lui Umberto Eco pentru mănăstiri, biblioteci şi manuscrise secrete, de faptul că omul baroc căuta sensul în cărţi, în oglinzi şi în biblioteci. Mi-am notat în susbsidiar că Frumuseţea culturală este o monadă mai presus de timp şi de loc şi că, nesperat, tocmai îmi dădusem întâlnire cu Ea. Sau poate fusese totul doar o iluzie,  o falsă impresie prinsă ca un peştişor naiv în plasa de oglinzi a lumii trecătoare...


Festivalul internațional ,,Discuția secretă'', Arad


scris de în , , ,

comentează primul




Într-un peisaj tot mai convenţional şi tot mai puţin confidenţial, un nou festival de literatură, internaţional pe deasupra, a debutat la Arad. Cu un afiş care îşi propune să ne răstoarne din amorţirile de tot felul şi din sedentarismele nocive ale inteligenţei, proiectul şi-a ales ca nume o sintagmă excelentă. Dacă e  ,,discuţie’’, dar mai e şi secretă, atunci  e vorba de împărtăşire, însă şi de profunzimea care, ambele, trebuie lăsate cu bun-simţ în subsidiar şi nu clamate de pe la microfoane, pe principiul că despre lucrurile adevărate nu trebuie să facem multă vorbire. Ele, cele bune, trebuie pur şi simplu să se întâmple. Şi s-au şi întâmplat, depun mărturie. Mie una mi-a plăcut în mod deosebit sugestia secretizării actului artistic, câtă vreme am devenit o specie de voaieurişti pe care nimic nu-i mai poate satisface deplin. Iar acestea toate din cauză că nimic nu mai este secret, ci prea expus, prea ecranat, prea etichetat.


http://inarad.tv/cu-anca-giura-despre-festivalul-literar-discutia-secreta-pulsulzilei/


Pe perioada 5-8 iunie 2014, excelenţi poeţi şi prozatori şi-au citit fragmente de operă într-un cadru boem, prin cafenele, librării sau pe malul Mureşului. Au alungat pericolul anhedoniei (ameniţarea subversivă din noi, postmodernii), lăsându-se pradă emoţiilor unor lecturi expuse, publice. Dacă la început ne întrebam câţi îi vor asculta, la garden party-ul din duminica de încheiere am sesizat o melancolie fină la invitaţii care s-au simţit foarte bine primiţi şi receptaţi la Arad şi care trebuiau să plece totuşi, deoarece fie şi o discuţie secretă are în cele din urmă un final. O încheiere care va deveni anul viitor începutul celei de a doua ediţii pe care ne-o dorim aliniată într-un fericit lanţ al evenimentelor pe care Aradul le poate găzdui cu prisosinţă şi pe care le merită.