O, mica eternitate a dedicației pe o carte după ce semnatarul a plecat, a plecat...

,,Cărarea pierdută de Alain-Fournier

(În memoria profesorului meu de franceză, cel care mi-a dăruit această carte –ediţie franceză- în ziua când am teminat liceul. Pe-atunci n-o ştiam, dar dânsul îmi oferea un ghid simbolic spre a nu-mi pierde… cărarea idealurilor. Şi, iată, pot mărturisi că n-am pierdut-o. Mulţumesc, domnule Profesor, acolo unde sunteţi!)

Vă recomand o carte unică, magică, singurul roman publicat al unui tânăr autor francez care avea să moară la 27 de ani pe front pentru… Franţa. Aceasta avea să-l eternizeze, după cum se va vedea. În fond, Alain-Fournier a adorat locurile natale din regiunea Berry, plaiuri de care nu s-ar fi separat niciodată. Fiind vorba de o carte rar reeditată, vă sfătuiesc s-o căutaţi  la anticariate şi în biblioteci, ori s-o citiţi în franceză sau în engleză. Despre ea, să nu uităm, foarte mulţi au spus că este  o capodoperă a secolului XX. În ochii mei, semnifică un fel de variantă franceză a lui ,,De veghe în lanul de secară’’. Cartea atrage atenţia pentru că reprezintă biografia unei iubiri secrete pe care tânărul Fournier a trăit-o pe viu. Augustin Meaulnes, liceeanul îndrăgostit, este alter egoul lui Fournier însuşi.

Ce se întâmplă atunci când te îndrăgosteşti fatal de o tânără femeie superbă pe care nu ştii, nu poţi să o opreşti din drum? O vei întâlni peste opt ani măritată, mamă  a doi copii, imposibil să-ţi mai aparţină. Aceste întâmplări legate de o dragoste tainică a autorului se aseamănă până la un punct cu ficţiunea din roman, exprapolată în două feluri de iubire adresate unei tinere castelane, Yvonne de Galais, cea care va pieri în mod tragic.

Pe de altă parte, cartea reprezintă un imn închinat tinereţii, speranţelor juvenile, prieteniei fără de trădare. Arthur Rimbaud cântase şi el frumuseţea acelor ani inocenţi. Francois şi Augustin sunt doi băieţi de liceu care împreună au sentimentul că pot cuceri lumea prin curăţenia inimilor lor. Alături pornesc în aventurile tinereţii, iar lumea li se pare incitantă şi accesibilă. Dar într-o zi, vor fi izgoniţi din propria adolescenţă ca de un vânt rău, iernatic care trânteşte şi blochează uşa de la intrare. Vine majoratul şi Augustin Meaulnes va părăsi frumosul burg pe pe râul Cher din centrul Franţei pentru a se rătăci în Marele Oraş: Parisul.  Separarea de prietenul drag semnifică despărţirea de un frate pentru cel rămas, Francois. Prin urmare, tandreţea acestei cărţi va marca orice cititor care şi-a pierdut măcar o dată un frate sau un prieten. Eleganţa stilistică, acurateţea descrierilor unor peisaje franceze de vis, iluzia tinereţii induse prin metafora unui castel în pădure în care  se dau petreceri  de neuitat vor face deliciul celor sensibili ori nostalgici.''(Text apărut în rubrica mea despre cărţi din glsa.ro .)

Dintr-o joacă intelectuală, ceea ce nu e sinonim cu frivolitatea (intelectuală), am decis spontan să-mi creez un blog în ultimele zile ale anului 2010. (Într-o zi, poate vă voi povesti de ce zăpada este un laitmotiv al vieţii mele.) Astfel că la 1 ianuarie 2011 era ca şi făcut.  L-am numit ,,evaziuni'', derivat semantic din francezul ,,evasion''= evadare. ,,spontane'' pentru că avea să fie ghidat de opţiuni culturale spontane, momentane, foarte subiective. De curând, ieri, 27 martie 2013, am decis asumarea numelui meu real. Am fost sfătuită de câţiva prieteni cunoscători să fac acest pas, dar am ezitat luni  de zile. Un plus de încredere în sine (în mine, carevasăzică), ingredient care nu prisoseşte niciodată la casa intelectualului, m-a determinat să semnez vizibil textele mele de aici. Un blog nu este o operă, sau cel puţin nu acesta, nu al meu. Însă un blog poate deveni o amprentă stilistică a autorului său.

,,Găsesc că un bărbat care nu se lasă prostit de lacrimile şi eventual minciunile femeilor prezintă un minus de virilitate. Esenţialmente bărbătească este perpetua mirare în faţa fenomenului acestuia atât de ciudat, de straniu care e femeia.''
(Alexandru Paleologu, ,,Bunul- simţ ca paradox'')

Cu siguranţă, Giovanni Battista Pergolesi inspirat de dramaturgul italian Jacopo Angello Nelli ar fi fost de aceeaşi părere cu Alexandru Paleologu. În faţa fermecătoarelor viclenii feminine, bărbaţii ar putea arăta mai multă surpriză, la urma urmei acestea făcând sarea şi piperul relaţiilor.

Azi ca şi ieri, ieri ca şi azi, lumea e plină de ,,servitoare'' care ajung ,,stâpâne'', precum şi de ,,regine'' care sfârşesc ,,cerşetoare''. Tipologia feminină este diversă, iar una dintre categoriile după care sunt clasificate femeile adesea este tocmai ,,sinceritate versus viclenie''. Inspirat de o comedie la modă în epocă, intermezzo-ul La serva padrona reprezintă o lucrare barocă destinată operetei. Spumoasă, inteligentă şi bufă, povestea Serpinei care devine din servitoare stăpână în casa lui Uberto i-a dat ideea regizorului Nicu Brânzeu să monteze un spectacol inedit, grupând actori, cântăreţi şi instrumentişti într-un happening ingenios şi plin de prospeţime. (De văzut pe scena Teatrului ,,Ioan Slavici'' din Arad.)

Gândit ca un diptic, ca o punere în oglindă a artei operei şi a artei teatrale -oglinda, simbol drag culturii baroce!-  spectacolul m-a dus cu gândul la o întrebare aproape filozofică: care se dovedeşte mai bună în viaţă, copia sau originalul? Femeia autentică sau cea purtătoare de...mască? În ce-l priveşte pe regizor însă, n-au existat dileme creatoare, căci i-a reuşit armonizarea unui cuplu de minunaţi actori (Alina Danciu şi Robert Pavicsits) cu un duet de operetă (Maria Brola/Paula Iancic -Adrian Cotuna). Între cele două versiuni, se situează Vespone savurosul intrigant, minunat intepretat în pantomimă de Zoltan Lovas.

Plin de vitalitate şi de incandescenţa unui libret cântat pe viu, spectacolul ,,La serva padrona'' restituie publicului  gustul pentru muzica barocă precum şi barocul...umorului inteligent, aplicat minciunilor din dragoste. Montat cu multă fantezie şi cu un buget probabil nedrept de auster pentru o operă barocă, spectacolul lui Nicu Brânzeu readuce în actualitate un libret vechi de aproape trei secole, ceea ce reprezintă o reuşită în sine.

M-am gândit să-l pun în dificultate pe Andrei Ando, adresându-i câteva întrebări. N-am reuşit să-l ,,destabilizez'', o mărturisesc spăşită, dar măcar posed o frumoasă probă a sincerităţii sale. Iată ce a ieşit:

-Din emisiunile pe care le propuneți sau pe care le moderați se vădește apetența dvs. pentru actul de cultură. De unde provine acest interes?

-Din formarea mea umanistă. Poate ea este de vină şi pentru faptul că sunt mai puţin pragmatic şi mai mult visător. Sunt un idealist care se raportează la valori şi la principii, deşi înţeleg foarte bine că nu este în spiritul acestor vremuri. Nu m-am văzut niciodată o persoană care îşi valorifică forţa, ci intelectul. M-a avantajat, este adevărat, faptul că părinţii mei au insistat mult să mă şcolesc, să mă specializez, au făcut eforturi şi sacrificii mari, de care abia acum, când am şi eu copii, sunt conştient. Gândeau că un intelectual are viaţă mai uşoară. Am avut dascăli pe care i-am preţuit foarte mult şi de la care am învăţat foarte mult, în primul rând exerciţiul interuman: învăţătorul Cordoş Ionel, diriginţii Circa Mircea, Jurici Jiva şi Lucia Meşter, scriitorul Gheorghe Schwartz, eminentul pedagog Anton Ilica, filosoful Florea Lucaci şi nu în ultimul rând doamna Lizica Mihuţ, care nu mi-a fost profesoară dar cu care am interacţionat foarte mult, ca jurnalist, şi de care mă leagă un profund respect. Am avut, ca modele, oameni de cultură, probabil asta explică aplecarea mea către acest fenomen. Apoi, sunt extrem de pasionat de istoria locală, mă consider, înainte de toate, un patriot arădean. Or, locurile acestea sunt profund conectate la fenomenul cultural – aici a funcţionat un conservator, Preparandia, o episcopie puternică, am avut redacţiile celor mai importante ziare româneşti (Tribuna şi Românul), Aradul a fost epicentrul intelectualităţii româneşti antebelice. Biserica, şcoala şi familia arădeană de odinioară şi-au lăsat amprenta nu numai asupra acestei societăţi, ci şi a oamenilor locului. Sunt mândru de apartenenţa mea la această comunitate! 

- Cum vedeţi raportul dintre artă, cultură şi rating?

-Întrebarea pe care mi-o puneţi este extrem de dificilă pentru un director de televiziune. Sigur că noi încercăm să promovăm calitatea, însă întrebarea este în ce măsură publicul îşi doreşte să recepteze acelaşi lucru! În dezbaterile publice, în sondajele de opinie, oamenii declară cu tărie că vor mai multe emisiuni culturale, vor artă, vor teme de mare angajament la televiziuni. Pe de altă parte, constatăm că tocmai acele televiziuni care abordează astfel grila de programe sunt printre codaşele cifrelor de audienţă. Am fi tentaţi să spunem că este un paradox, dar nu e defel aşa! Oamenii, pe stradă, în discuţii, încearcă deseori să pară ceea ce nu sunt; să pozeze în persoane mai pretenţioase, mai preţioase, mai rafinate. Acasă preferă însă divertismentul facil; se uită la spectacole cu femei despuiate, cu forme atrăgătoare, urmăresc dezbaterile cu scandal, agreează cu totul altceva decât susţin în public. Nu trebuie nici să ne surprindă, nici să ne intrige asta. Nivelul majorităţii nu este foarte ridicat! Oamenii se uită la lucrurile pe care le pricep, care le fac plăcere, nu îi preocupă discuţiile sofisticate care îi fac să realizeze cât de puţine cunoştinţe au. Televiziunile, pentru că sunt societăţi comerciale dependente de reclamă, difuzează emisiuni vizionate, lejere, să atragă cât mai mulţi telespectatori. Se murdăresc, pentru că murdăria se vinde. Arta şi cultura sunt preocupări de nişă, can-canul, erotismul, grosolănia, violenţa sunt generaliste. Un post de sport a promovat, la un moment dat, rubrica meteo prezentată de femei cu sânii goi. A fost imbatabil! Pe de altă parte, TVR Cultural a dat faliment. Într-un interviu pe care l-am avut cu Marcel Iureş, îl întrebam exact despre această chestiune. Răspunsul său m-a lăsat să înţeleg că şi domnia sa este mult mai preocupată în acea fază a vieţii sale de cele trupeşti decât de cele spirituale, şi a fost o decepţie pentru mine. Dacă şi un mare actor gândeşte astfel, atunci ce pretenţii să am de la un oarecare?! 

- Cu certitudine mass-media modelează azi oamenii de mâine. Vă împovărează sau vă entuziasmează această responsabilitate? 

-Activitatea mea la televiziune nu o percep ca pe o povară, ci ca pe o şansă, deci mă entuziasmează fiecare minut al ei. Mă simt foarte confortabil în presă, încerc însă să mă menţin cu picioarele pe pământ şi să nu mă las copleşit de entuziasm, să nu mă supraevaluez. Pe de altă parte, nu cred că trebuie să se amăgească nimeni din presă că televiziunea sau ziarele ar modela pe cineva. Chiar ar fi tragic ca oamenii din presă să modeleze! Noi aici nu suntem nici dascăli, nici preoţi, nici psihologi, ci slujbaşi ai unor interese patronale, ai acelor puncte de rating care vând bine rezultatul muncii noastre. Se discută despre funcţia educativă a presei, cu un ton de reproş faţă de cei care nu şi-o asumă. Ei bine, presa nu are o funcţie educativă! În teoria mass-media se discută despre funcţia de informare, entertainement, comercială, dar nu şi despre cea educativă. Poate televiziunile publice şi-ar putea asuma un rol educativ, dar iată că şi ele sunt supuse aceloraşi mecanisme comerciale, trebuie să facă profit. Deci nu cred că mass-media modelează sau ar trebui să aibă ambiţia că are vreun rol modelator. Fiecare dintre oamenii care scriu sau apar la tv trebuie să fie extrem de responsabili faţă de meseria lor. Sunt oameni cu vizibilitate care, chiar dacă nu modelează, cu siguranţă influenţează publicul. 

- Un moment de excepţie din profesia dvs. nu lipsită de inedit şi de…excepţii?

-În fiecare zi apar momente de excepţie, datorită faptului că lucrăm cu oameni care au probleme, uneori probleme speciale, au neplăceri, au bucurii; lucrăm cu oameni cărora de multe ori nu le face plăcere să interacţioneze cu noi, şi-ar dori să ne elimine din peisajul mediatic şi să discute cu persoane obediente sau nepregătite. Suntem expuşi foarte multor presiuni, de la cele politice la cele economice. Înţeleg însă că întrebarea Dumneavoastră se referă la o picanterie – dacă există vreun episod memorabil în activitatea mea. Sunt multe astfel de episoade. Am fost la Bruxelles atunci când s-a decis admiterea noastră în Uniunea Europeană şi am realizat un şir de interviuri cu înalţi oficiali europeni chiar în preziua votului. Desigur, asta nu i-a influenţa în niciun fel, dar pentru mine, profesional, a fost o satisfacţie. Am intervievat cei mai importanţi oameni din România şi am constatat cât de mult mit este în jurul lor şi cât sunt ei, în realitate, de abordabili, ceea ce le şi spun mereu studenţilor mei de la Jurnalism. Dar pentru că interviurile în direct, la tv, au un alt farmec decât cele scrise în ziar, sunt câteva episoade interesante legate de declaraţiile unor personalităţi. Una repeta cu obstinenţă că este nevoie de un Partneriat Public PRIGAT în Arad, când termenul corect era Parteneriat Public Privat. Altă persoană, candidat la primăria Arad, şi-a cerut iubita în căsătorie chiar în emisiunea mea, în direct, fără să fi fost un gest dinainte regizat. Dar cu cel mai mult drag îmi amintesc de un episode de la 1 aprilie, pe la mijlocul anilor 1990, când lucram la ziarul Adevărul, şi am anunţat că Michael Jackson va concerta pe stadionul UTA. Sute de persoane s-au grăbit să îşi cumpere bilete de la magazinul pe care îl indicasem, şi tot sute de reclamaţii am primit la redacţie de la cei care nu au gustat gluma… Un alt episod interesant a fost în biroul meu, în timpul unui interviu cu Traian Băsescu. L-am întrebat ce părere are despre reamplasarea Monumentului Celor 13 Generali la Arad şi m-a rugat să închid reportofonul. Apoi a făcut câteva comentarii personale, din care reieşea că nu este de acord cu ideea reamplasării. Când am reînceput să înregistrăm, s-a declarat un suporter al repunerii statuii pe soclu. Asta a propos de sinceritatea politicienilor…

- Cum vedeţi raportul dintre ziarele on-line profesioniste şi bloguri? Se concurează sau se tolerează cele două medii? 

-În niciun caz nu se concurează. Cel puţin nu în România. În Statele Unite ştiu că există bloguri profesioniste, cu angajaţi permanenţi şi buget substanţial, dar între ele şi un ziar on-line nu este o foarte mare diferenţă, pentru că ambele sunt concentrate pe informare, pe comentarea evenimentelor. Dacă vă referiţi la blogurile personale sau la reţelele de socializare, ele nu sunt în concurenţă cu presa on-line. Nu înseamnă că dacă publici o fotografie cu un curcubeu sau distribui o piesă muzicală, eşti ziarist, chiar dacă te simţi important că ai contabilizat 100 de like-uri şi cercul tău de prieteni admiră cât eşti de frumos şi de deştept. Lipsesc elementele constitutive ale ştirii: noutatea, interesul public, informaţia. Eu consider blogurile, reţelele de socializare, mai degrabă ca nişte jurnale personale publice, care surprind anumite stări, trăiri interioare. Nu există nici o ritmicitate a actualizării lor, postăm când simţim nevoia, pe când un ziar nu poate fi neglijat, acolo trebuie să existe o consecvenţă, o seriozitate. Am citit, într-un comentariu critic la un articol al meu, punctul de vedere al cuiva care spunea că presa scrisă şi cea on-line nu mai sunt citite şi că impactul este mult mai mare dacă postezi un mesaj deştept pe reţeaua de socializare. Este o abordare, totuşi, desuetă. Niciun blog şi nicio reţea de socializare nu au credibilitate mai mare decât ziarele. Sigur, este foarte adevărat că au pătruns şi în această breaslă neaveniţi care afectează extrem de grav imaginea presei: sunt oameni agramaţi, poate persoane care au fost condamnate penal pentru diverse fapte, sunt personaje pestriţe, şi ele ajung să pună etichete de la înălţimea calităţii lor de jurnalişti. Ne putem întreba dacă o presă eterogenă moral poate fi considerată un reper. Pe de altă parte, pe lângă aceşti jurnalişti, impuşi de conjunctură sau de patronat, în fiecare redacţie există şi oameni responsabili care înţeleg greutatea misiunii lor. Jurnalismul nu este nici hobby, nici meserie – este vocaţie, o practici 24 de ore din 24. Blogul este (deocamdată) un moft drăgălaş.

Existenţa omului nu e un sistem de ţevi în care atunci când un segment s-a defectat intervine instalatorul, înlocuieşte bucata uzată şi sistemul reporneşte ca nou în parametri optimi. Destinul celor mai mulţi dintre noi pare sortit uzurii, irosirii şi ireparabilului. Ne identificăm cu casele şi maşinile posedate şi considerăm că în instinctul exacerbat al posesiei constă însăşi fericirea. Dar nisipul din clepsidră se scurge imuabil şi singurătatea ne pândeşte după colţ.

,,Da’ eu pentru cine mă vopsesc?’’ se-ntreabă în repetate rânduri Ţiţi, mama din ,,Cei mari, cei mici’’. Aflată la jumătatea vieţii, taman în punctul critic în care puii, fiul şi fiica, părăsesc iremediabil cuibul, Ţiţi-mama ar vrea să oprească timpul pe loc sau mai degrabă să-l dea înapoi, asemenea unor limbi de ceasornic. Poate printr-o  ,,magică’’ vopsire a părului, fiul ei plecat ca inginer la Atlanta ar redeveni puşti, iar fiica pe punctul să facă o căsătorie grăbită s-ar transforma în fetiţa de mai ieri. Pe de altă parte, în aproape douăzeci şi şapte de ani de căsătorie, Ţiţi n-a avut parte de şedinţe de înfrumuseţare, nici de concedii la mare,  şi iată că rutina i-a ajuns până în gât.

În urgenţa cu care Ţiţi vrea  să-şi vopsească părul, în vreme ce casa este întoarsă cu susul în jos pentru rezugrăvire, recunoaştem un subtil mecanism de punere în oglindă, de mise en abîme. Recoafarea care o obsedează pe Ţiţi rezonează cu îngrijorarea cu care Ţuţu, tatăl, priveşte reamenajarea casei. Cum asta nu se poate realiza fără nea Gigi, instalatorul sau meşterul, Ţuţu răbufneşte când acesta din urmă îl amână sine die. Motivul revopsirii reprezintă la modul evident o metaforă a aparenţelor salvate. Rezugrăvim şi acoperim rănile trecutului ori reîntinerim?

Şi peste întregul proiect al reamenajării casei pluteşte duhul banului. Deceniile de economii  şi de constrângeri i-au rutinat pe cei doi soţi şi colac peste pupăză soseşte acum un ginere ingrat care le spune de la obraz că n-au lăsat prea mare avere în urma lor. Astfel că spectacolul ne pune pe gânduri, sugerând să medităm la rostul agoniselilor şi al posesiilor. Gestul de revoltă al lui Ţuţu, cel dinspre finalul spectacolului, ne atrage atenţia cât rău ne cauzează dependenţa de bunuri şi de persoane. Iremediabil prinşi în aspectele materialiste ale vieţii, cei patru membri ai familiei s-au separat pe nesimţite unul de celălalt, ba  chiar şi când se aşază împreună par separaţi de folii de plastic, ca nişte bibelouri puse la cutie. Iluzia familiei unite se face ţăndări, fiecare ins evoluând în capsula etanşă a suspiciunilor proprii şi devenind intolerant cu aspiraţiile celuilalt. Speranţa nu pare să mai bată la uşă, nici  himericul Godot, nici măcar nea Gigi, instalatorul-minune. Singur în locuinţa abandonată de ceilalţi, Ţuţu continuă să se mintă pe sine că va rezista  eroic face-to–face-ului cu Singurătatea.

Inteligente, actuale şi infuzate de absurdul mainstreamului familial contemporan, spectacolele lui Ioan Peter Pit deschid oglinzi în care ne putem regăsi micile meschinării personale, pe care n-ar fi prea târziu să ni le ameliorăm. (Cronica mea, apărută ieri în pagina de cultură a ziarului ,,Glasul Aradului''.)

                                                                                       

În rubricuța mea din ,,Glasul Aradului'' (,,Literatură la o ceaşcă de ceai'') recomand săptămânal un roman, iar pentru azi am ales foarte încrezătoare ,,Soţ şi soţie'' de Zeruya Shalev. Încă de pe când am citit ,,Viaţa amoroasă'' am ştiut că Shalev este o mare prozatoare. Acum însă pot afirma că este o prozatoare de excepţie care-mi place mai mult decât Nicole Kraus însăşi, din a cărei familie stilistică pare a face parte.

Admir necondiţionat la Zeruya Shalev tehnica frazelor lungi de jumătate de pagină pe care le absorbi precum  apa proaspătă într-o zi de vară, pe nerăsuflate. Trebuie spus că Shalev scrie cu un entuziasm de psalmist, cu un străvechi patos transpus unor arderi interioare atât de contemporane altminteri. ,,Soţ şi soţie'' sfidează anumite blazări ale prozei contemporane mondiale şi se constituie într-un dicţionar ardent al pasiunilor, trădărilor, pericolelor şi meschinăriilor unei relaţii de lungă durată. O probă că o căsătorie nu este o formă perfectă de împlinire personală, dar şi că  ea ar trebui salvată ca idee, optimizată, căci în afara sa, ne dizolvăm ca fiinţe şi mai ales ca părinţi. Conştientă că nu am scris îndeajuns de detaliat despre această carte, iată ce text am publicat în ziar:

Zeruya Shalev,

Soţ şi soţie, Polirom, 2012

,,Întrebarea care se pune nu este dacă există sau nu iubire, întrebarea este cum se manifestă această iubire’’. În acest fel problematizează Naama, soţia din romanul Zeruyei Shalev, şi are mare dreptate. Tot ea afirmă cu alt prilej că o iubire bolnavă nu mai valorează nimic. Iubirea ca monotonie, iubirea ca dependenţă, iubirea ca obligaţie, iubirea ca act de dominare, iată temele de analiză pe care le  ridică romanul ,,Soţ şi soţie’’.

Scriitoare complexă, cu aplecare spre sofisticate analize ale relaţiilor interfamiliale, israelianca  Z. Shalev a absolvit un masterat în studii biblice şi a obţinut mai multe mari premii europene pentru literatura sa. Cât priveşte romanul pe care vi-l recomand azi, mi-am îndreptat atenţia  spre el tocmai pentru că se construiește pe o intrigă simplă, dar puternică, şi prin aceasta mi se pare a viza  numeroși cititori aflaţi în relaţii de căsătorie ori divorţ şi care se pot recunoaşte în scenele atât de contemporane descrise aici. Nu în ultimul rând, romanul devine o sinteză a erorilor şi a neliniştilor care însoţesc o relaţie de lungă durată.

Acţiunea este dinamică şi surprinde un cuplu mai degrabă tânăr, o asistentă socială şi pe soţul ei Udi, de meserie ghid turistic. Cei doi soți  se află  în situaţia de a se confrunta cu o cumpănă a vieţii în doi: boala. Într-o dimineaţă, bărbatul nu se mai poate ridica din pat, simptomele indicând o paralizie a picioarelor. Şocul bolii care soseşte intempestiv şi prea devreme o tulbură pe soţie. Ea îşi controlează sentimentele, se comportă prevenitor, dar la spital nu beneficiază de un diagnostic clar. Analizele nu indică o pareză tipică, ci mai degrabă o problemă emoţionalo-psihiatrică. Totul pare o somatizare şi o metaforă a impasului marital, soţul nu mai poate umbla pentru că însăşi relaţia lor nu mai…merge.

Ca femeie, Naama este un personaj foarte bine conturat mai ales prin trăirile ei de mamă contemporană. Ea trebuie să facă un continuu efort de concentrare ca să-şi achite obligaţiile faţă de fiica de zece ani, faţă de soţul dependent de ea, în timp ce sarcinile de serviciu nu pot aştepta prea mult. În tot acest timp, soţia se întreabă unde a dispărut pasiunea dintre cei doi, încrederea, căci aflaţi în salonul de spital nu par a se mai regăsi. Cine pe cine domină şi cine pe cine manipulează, iată problema căsătoriilor contemporane sugerează textul. Naama nu poate face abstracţie nici de îmbătrânirea inevitabilă, cea care o face să-şi irosească farmecul, şi elaborează din acest detaliu o vină personală. În tot acest timp, soţul se dovedeşte unul dintre bărbaţii care se mint pe sine că totul e încă bine, neratând nişte accese de ingratitudine. 

Cu siguranţă, romanele contemporane nu se arată blânde cu idealurile iubirii, ele tranşează în carne vie şi oferă analize psihologice ale sentimentului erotic, cel prea încercat de multiple provocări în secolul XXI. Scris cu multă pasiune, cu un strop de furie şi cu mult talent, acest roman reclamă cititori lucizi. În schimb, pentru cei care visează la iubiri idealizate şi fericite, recomand  mai degrabă întoarcerea la literatura romantică ori clasică, nicidecum proza acestei importante şi fascinante scriitoare.                                                                                                                          de Anca Giura''

 

Întâmplarea a făcut ca în ultimele două săptămâni să citesc literatură erotică, situația prilejuindu-mi o meditație asupra temei dragostei carnale în literatură. Am început cu poetul meu latin favorit, Ovidius, cel exilat de Octavian Augustus printre barbarii tomitani pentru că scrisese, nu-i aşa, poezie  de dragoste. Apoi, m-am întâlnit cu ,,Patul răvăşit'' al  Francoise-ei Sagan, excelent tradus de Adina Diniţoiu, dar neinspirat copertat (zilele acestea va apărea recenzia mea la el pe bookblog.ro). Şi din curiozitate critică am citit deopotrivă ,,Adulterul cu smochine şi pescăruşi'' al lui Adrian Cioroianu: lamentabil. (vezi recenzia tot pe bookblog)

Într-o lume extrem stereoripă, banalizată, în care sexul e monedă de schimb mediatic, sfătuiesc tinerii scriitori să nu rişte prea mult pe această temă. Au fost epoci mai favorabile erotismului în literatură decât secolul XXI: Ovidius şi-a scris Ars Amandi sub ameninţarea politicii de stat, Sagan a debutat în anii '50 când feminismul francez era pe val, şi ce mai val! Unde mai pui că Francoise Sagan era o mare stilistă, ea putând descrie un act sexual de o manieră subtilă, fără simplisme anatomice, vulgarizante.