Existenţa omului nu e un sistem de ţevi în care atunci când
un segment s-a defectat intervine instalatorul, înlocuieşte bucata uzată şi
sistemul reporneşte ca nou în parametri optimi. Destinul celor mai mulţi dintre
noi pare sortit uzurii, irosirii şi ireparabilului. Ne identificăm cu casele şi
maşinile posedate şi considerăm că în instinctul exacerbat al posesiei constă
însăşi fericirea. Dar nisipul din clepsidră se scurge imuabil şi singurătatea
ne pândeşte după colţ.
,,Da’ eu pentru cine mă vopsesc?’’ se-ntreabă în repetate
rânduri Ţiţi, mama din ,,Cei mari, cei mici’’. Aflată la jumătatea vieţii,
taman în punctul critic în care puii, fiul şi fiica, părăsesc iremediabil
cuibul, Ţiţi-mama ar vrea să oprească timpul pe loc sau mai degrabă să-l dea
înapoi, asemenea unor limbi de ceasornic. Poate printr-o ,,magică’’ vopsire a părului, fiul ei plecat
ca inginer la Atlanta ar redeveni puşti, iar fiica pe punctul să facă o
căsătorie grăbită s-ar transforma în fetiţa de mai ieri. Pe de altă parte, în
aproape douăzeci şi şapte de ani de căsătorie, Ţiţi n-a avut parte de şedinţe
de înfrumuseţare, nici de concedii la mare,
şi iată că rutina i-a ajuns până în gât.
În urgenţa cu care Ţiţi vrea
să-şi vopsească părul, în vreme ce casa este întoarsă cu susul în jos
pentru rezugrăvire, recunoaştem un subtil mecanism de punere în oglindă, de
mise en abîme. Recoafarea care o obsedează pe Ţiţi rezonează cu îngrijorarea cu
care Ţuţu, tatăl, priveşte reamenajarea casei. Cum asta nu se poate realiza
fără nea Gigi, instalatorul sau meşterul, Ţuţu răbufneşte când acesta din urmă
îl amână sine die. Motivul revopsirii reprezintă la modul evident o metaforă a
aparenţelor salvate. Rezugrăvim şi acoperim rănile trecutului ori reîntinerim?
Şi peste întregul proiect al reamenajării casei pluteşte
duhul banului. Deceniile de economii şi
de constrângeri i-au rutinat pe cei doi soţi şi colac peste pupăză soseşte acum
un ginere ingrat care le spune de la obraz că n-au lăsat prea mare avere în
urma lor. Astfel că spectacolul ne pune pe gânduri, sugerând să medităm la
rostul agoniselilor şi al posesiilor. Gestul de revoltă al lui Ţuţu, cel
dinspre finalul spectacolului, ne atrage atenţia cât rău ne cauzează dependenţa
de bunuri şi de persoane. Iremediabil prinşi în aspectele materialiste ale
vieţii, cei patru membri ai familiei s-au separat pe nesimţite unul de
celălalt, ba chiar şi când se aşază
împreună par separaţi de folii de plastic, ca nişte bibelouri puse la cutie.
Iluzia familiei unite se face ţăndări, fiecare ins evoluând în capsula etanşă a
suspiciunilor proprii şi devenind intolerant cu aspiraţiile celuilalt. Speranţa
nu pare să mai bată la uşă, nici
himericul Godot, nici măcar nea Gigi, instalatorul-minune. Singur în locuinţa
abandonată de ceilalţi, Ţuţu continuă să se mintă pe sine că va rezista eroic face-to–face-ului cu Singurătatea.
Inteligente, actuale şi infuzate de absurdul mainstreamului
familial contemporan, spectacolele lui Ioan Peter Pit deschid oglinzi în care
ne putem regăsi micile meschinării personale, pe care n-ar fi prea târziu să ni
le ameliorăm. (Cronica mea, apărută ieri în pagina de cultură a ziarului ,,Glasul Aradului''.)
