Aguridă

Între lectura ,,Cerului din burtă'' de Ioana Nicolae( pe care o recomand, fiind mult mai bună decât predictibila ,,O pasăre pe sârmă'') şi tulburătoarea poveste a unei fetiţe care a murit de dorul mamei, m-am trezit meditând la starea de maternitate.

Născusem pe cale naturală şi trebuia să stau liniştită o oră două, întinsă. Era ora 11-12 noaptea şi a venit asistenta de gardă să mă ,,investigheze''. Era genul acela de femeie care are şi pricepere medicală, dar şi ,,şcoala vieţii''. Am întrebat-o cum e să fii ,,mamă pe viaţă'', avea o fiică de 14 ani. Mi-a zis că: ,,Foarte frumos, cel mai frumos'' Şi a adăugat(citat inexact):,,Uneori sunt copleşită de griji, de stres, dar trebuie să intru în tură. Atunci merg pe secţie şi pe primul bebeluş care plânge îl iau în braţe şi mi-l pun la piept, îl mângâi. Se linişteşte şi el, dar mai ales eu.'' Cred că aceasta este maternitatea extinsă. Să te responsabilizeze un copil ce plânge, chiar dacă nu-i al tău. Dar dacă e al tău!

Nu toate femeile suntem la fel, nu toate iubim ori dăruim în acelaşi grad. Unele debordează de maternitate, altele nu pot, altele nu vor, altele îşi extrag energia din alţii, altele se cenzurează. Sunt sigură că învăţăm să fim mame de la propriile noastre mame. Mama mi-a zis atât, atunci: ,,E uşor să creşti un copil. Atâta numai: să ai grijă de el ca de ochii din cap.''

În a doua zi de clasa întâi a fiului meu, am întârziat în trafic cinci minute.Toţi părinţii păreau să fie acolo la fix, numai eu, nu întocmai. Ţin să adaug că mereu am răspuns promptă nevoilor emoţionale ale fiului meu, pe principiul:,,întâi el, apoi eu''. Ştiam că fiind prima oară într-o nouă postură, minutele acelea i se vor părea cinci ore. Când m-a văzut în mulţime a alergat la mine plângând:,,Mamă, credeam că m-ai abandonat!''. Nici nu ştiu cum de a utilizat aşa pertinent cuvântul. I-am spus printre altele: ''Dar tu ţii minte când ţi-am spus că mama nu te va abandona niciodată?A fost doar un ambuteiaj.'' Între timp, o mamă dintre cele care-şi aşteptau propriii copii, l-a văzut pe fiul meu plângând şi i-a sărit în ajutor consolându-l, gata să mă sune, deşi nu mă cunoştea. Nu toate mamele, numai ea, fapt pentru care ţin să-i mulţumesc. Aceasta este încă o formă de maternitate extinsă.

Dar cum e să-ţi aştepţi mama nu cinci minute, ci cinci ore, cinci zile, cinci luni, cinci ani? Cam cum s-a întâmplat cu fetiţa moartă de dor şi de înfometare. Un medic psihiatru spunea ieri că mama nu e (prea) vinovată. Iar mama le-a transmis jurnaliştilor ceva în genul: ,,Iubirea vine după bani. Prima dată: banii.'' Alienant. Eu, o străină, mă simt vinovată de moartea acestei copile, eu ca parte a unei societăţi imunde, insensibile. Iar mama a spus: ,,Nu sunt vinovată, fata a murit de la lipsă de calciu.''  Fetiţa, în schimb, credea (greşind copilăreşte) că numai murind o poate face pe,,mamă''atentă.

Părinţii contemporani mânâncă agurida mediatică a materialismului şi copiilor noştri le strepezesc dinţii.