Cinci minute pe zi

Un carusel de proze ultra-scurte (unele au doar o pagină sau nici atât) alcătuieşte volumul de buzunar, parafrazând franţuzescul ,,Livre de Poche'', intitulat Cinci minute pe zi al Laviniei Branişte. Era să nu dau nici o şansă cărţii după imaginea de pe copertă (caruselele mă plictisesc de mor!) şi după titlul atât de cuminte.

Şi iată-mă în postura de a recomanda această lectură de proză recentă pentru trei motive foarte justificate. Primul: încheind de citit, mi-a fost foarte limpede că nu este uşor să scrii proză, fie ea şi una instant, pe tema superficialităţii. În cele mai bune povestioare- Săvârşin, Foto-Aventură ori Mai stăpână pe furia mea- îmi era clar care a fost preţul autoficţiunii pe care autoarea îl plăteşte în metamorfozele textelor sale. Lavinia Branişte scrie despre o lume foarte actuală, plină de colţuri ascuţite, în care plutim ca nişte baloane simpatice, ba chiar sensibile, inconştienţi de perisabilitatea stărilor noastre. Încercăm să ne protejăm, să părem duri şi rezistenţi, dar eşecurile zilnice (un interviu, un iubit egoist, crizele pecuniare, crizele familiale, corporatismul, gaşca, grupul social etc.) ne umilesc, ne murdăresc, ne maculează prin exigenţele lor specifice. Pretinşi a fi mereu la înălţime, neajutoraţi şi oneşti, obligaţi la superficialitate-ca să ,,facem faţă'' şi ca să nu devenim outsideri-,continuăm docili şi trişti un joc care nu mai e de mult al nostru.

Celelalte două atuuri ale scriitoarei Lavinia Branişte sunt mai apoi, certamente, un acut simţ al autoironiei şi un ochi necruţător, postbalzacian, aţintit asupra defectelor omeneşti. La loc de cinste între acestea din urmă individualismul. Câteva povestiri surprind explicit ratările unor relaţii cu bărbaţi. Lavinia Branişte indică ironic în ce grad sunt presate femeile de azi să devină ,,puternice'' şi să-şi găsească musai un bărbat meritoriu. Într-o lume cu populaţie feminină în creştere vertiginoasă, presiunea competiţiei sexuale  ajunge teribilă. Bărbaţii apar hăituiţi, femeile devin disperate. O fază de neuitat este aceea în care iubita, alter ego-ul feminin al autoarei, pozează un drujbist sexy în parc ori sare cu coarda de la înălţime, până la vomă,  numai ca să facă pe plac unui mascul atrăgător dar, vai, atât de egoist.

În locul tristeţii afişabile, marca acestor texte inteligente este un zâmbet amărui, doar cât o ciocolată de amărui, dacă vreţi. Într-o lume în care ţi se cere imperativ de o sută de ori pe zi: fii cel mai tare, fii campionul cursei, Lavinia Branişte alege subtilitatea. Astfel, cinci minutele ei din titlul devin cinci minute  posibile de iubire, de emoţie, de autenticitate, de curaj, de sinceritate, de spiritual, şi din nou de iubire. După ...cinci minute de astfel de lectură autoironică şi inedită îţi dai seama  că îţi poţi lua un mic răgaz de a redeveni din ,,ins competitiv'', un ins sincer cu sine, cu emoţii adevărate. Cenzurarea emotivităţii şi chiar a plânsetelor noastre ,înăbuşite de a prea mult zgomot urban, duce la o superficialitate generică, devenită condiţie umană. Îngrijorător, tocmai aceea a viitorului. Astfel că ne putem recunoaşte în personajele Laviniei Branişte, ruşinaţi, excluşi, umiliţi. Atunci, precum personajul ,,eu'' al cărţii ne mai rămân doar prietenia canină, salvarea unui vultur, tăinurile în pernă sau mersul solitar prin lume, cu aparatul foto, acesta din urmă devenind în ochii mei paradigma ţinerii răului şi a lumii la distanţă. ,,Rămâi acolo, te pozez şi îmi e de ajuns, nu te apropia prea mult, pentru că apropierile au ajuns să doară foarte tare'': aşa mi se pare că gândeşte adesea personajul central al acestor proze amărui, atente.