,,-Eşti la fel de frumoasă.
Gestul ei cunoscut, îşi trece mâna prin păr. S-a aşezat în faţa camerei video. Bluza albastră, colierul cu imitaţii de perle. Aluniţa de pe gât. Zâmbeşte. Pare surprinsă. Parcă nu-i vine să creadă. Vincent spune mai departe:
-Eşti la fel cum mi te aminteam. Amintirea mea de ieri-dimineaţă.
-Vocea ta sună la fel. Asta e chiar incredibil. Le-a reuşit transferul. Şi au reuşit să reproducă şi vocea! Ce mă bucur că funcţionează!
Râde. Vinny se uită la buzele ei. Îşi aminteşte, şi de aici îşi aminteşte totul.
-Eu mă bucur că te pot vedea, că te mai pot vedea încă o dată.
-Ştii ceva? Mâine e înmormântarea ta.
Ea pufneşte în râs. O reacţie nervoasă. Vinny râde.
-Ştii ceva? Mi-ar plăcea să o văd.
Un moment de linişte. Parcă i-a îngheţat zâmbetul. Se gândeşte la altceva. Spune:
-O să-l rog pe Robert să ia cu el camera video... Ne conectăm în direct de la crematoriu.
-Sigur. Lucrurile naturale nu sunt ruşinoase. Să vadă şi copilul că tata nu se teme să privească.''( Vincent Nemuritorul, de Bogdan Suceavă, Editura Curtea Veche, 2008, p.84)
Nu mă miră că lui Bogdan Suceavă îi reuşeşte un astfel de dialog teribil-amestec de umor negru, subtilitate şi tragic-, de un firesc ameţitor. Am o pasiune totală pentru proza sa care în fiecare nou roman sau nouă nuvelă schimbă tematica şi abordarea, deşi rămâne mereu egală cu sine în privinţa calităţii stilistice deosebite.
De la Solaris, Vincent Nemuritorul este ultimul roman SF citit de mine pe o perioadă de mulţi (destui) ani. Şi totuşi, virtualitatea întâmplărilor din roman este atât de aproape să devină realitate, încât ,,roman SF'' mi se pare o sintagmă improprie, insuficientă. De fapt, cine cu cine vorbeşte în dialogul de mai sus? Practic, un bărbat mort comunică în timp real cu propria-i soţie, prin intermediul unui program de computer. Din text aflăm că încă ,,din 2029 s-a implementat'' un modul cibernetic, Spring After Winter(SAW) prin care intelectul uman este separat de trup, la cerere sau în preajma morţii, şi se stochează pe un circuit. Astfel, moartea devine o anestezie asistată, o înjumătăţire a morţii, de fapt, o conectare la un aparat care-ţi extrage informaţia cerebrală şi astfel devii o casetă pe un raft, inteligenţă pură, nemuritoare. Apoi, ,,carcasa'' se aruncă. Nu mai ai trup, dar poţi avea activităţi intelectuale şi vizuale. Devii un duh cibernetic, pur şi simplu. Aşadar, tema romanului este chiar imortalitatea( visul omenirii etern), iar Bogdan Suceavă o rezolvă la un mod impecabil.
Dar merită să ai strict activitate intelectuală în afara bucuriilor trupeşti? Merită să fii un ,,intelect'' invizibil plutind în eter, care n-are pofte şi nici dureri(,,unde nu este durere, nici īntristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfārşit'' ... după cum atestă textul ortodox vechi)?Într-adevăr, Vincent, mort de cancer la 39 de ani, a ales să devină un modul SAW şi poate astfel bântui prin ochii camerelor de luat vederi prin fosta casă familială, poate conversa cu fiul şi cu soţia, mai mult chiar, poate călători mental în toată lumea, inclusiv în spaţiul extraplanetar. În acelaşi timp, constată cum este să trăieşti fără proiecte şi fără emoţii, în stadiul de luciditate pură. Această ,,minte la rece'' îl împinge chiar la o crimă perfectă, evident fără nicio remuşcare. Căci, în formula imortalităţii individuale de tip SAW emoţiile nu se conservă, dar amintirile, da. Inclusiv amintirile frustrărilor şi urilor de altădată. Cu alte cuvinte, Răul persistă.
Astfel, romanul lui Bogdan Suceavă tranşează chestiunea visului himeric al imortalităţii, vechi de milenii, transpus într-un vis cibernetic, pasibil de a deveni realizabil în, cred eu, un timp nu foarte îndepărtat. Textul acesta compact şi inteligent, argumentat şi convingător, m-a provocat să mă întreb cum mi-aş gestiona eu însămi imortalitatea de-ar fi să fie. Se sugerează în carte, şi pe bună dreptate, că femeile se desprind mult mai greu de lumea ,,de carne şi sânge'', fiind mai telurice. Atunci, sunt sigură că mi-aş dori două sau trei tinereţi, aş ocoli bătrâneţea, iar nu aş râvni eternitatea.
http://atelier.liternet.ro/articol/7534/Bogdan-Suceava/Vincent-nemuritorul.html
puteţi citi încă un fragment acolo...
adică să murim privindu-ne! :)
nu ştiu care-o fi cel mai bun mod de a muri, Scorchfield. Poate zâmbind, dar nu e dat oricui.
recomand din inimă :)
http://scorchfield.blogspot.com/2010/12/euthanasie.html
Adică, să fii îngropat(ă)împreună cu cel iubit poate face totul mai puţin sinistru? Poate că da.
Opusul: unii lasă testament să nu fie îngropaţi alături de x sau y(adesea soţi sau soţii). Aşadar, ura durează, cum zice şi Bogdan Suceavă.
Eu nu cred că o să se ajungă în curând la aşa ceva.
Poate până la urmă o să se reuşească crearea unor roboţi care să se asemene mult mai bine fiinţei umane decât cei de astăzi. Aceasta ar fi carcasa, o duplicare a corpului fizic uman, dar fără viaţă. În schimb nemurirea prin "stocarea" eului nostru într-un computer cred că ţine mai mult de fantastic decât de SF.
Că tot ai pus problema, văd oarecum amuzant sau paradoxal demersul acesta. Este, dacă vrei, încercarea unui ateu de-a crede în Dumnezeu în termeni ştiinţifici. Dacă nu ar fi ateu probabil nu şi-ar pune problema nemuririi. Dar, ateu fiind, nu prea ştie ce este conştiinţă, însă vrea totuşi s-o salveze... :)
Eu cred că povestirea lui Scorchfield este mai degrabă despre modul de a muri sau felul în care priveşti moartea decât despre amplasamentul fizic al sicriului... A muri fericit, împăcat, oarecum mioritic. De acolo şi titlul, intuiesc.
Una din bunicile mele a suferit destul de mulţi ani spre sfârşitul vieţii. Şi de multe când trecea preotul satului pe uliţă şi o vedea pe târnaţ, întrebând-o ce face, ea îi răspundea: "Aştept să mă duc la deal...".
Cimitirul satului fiind amplasat pe panta unui deal.
Cineva spunea că merită să mori decent, sună cam "dandy", dar sună bine!
erată: conştiinţa*, şi de multe ori* cănd trecea
Scorchfield: adică să ai după ce muri, ca în expresia: să ai după ce bea apă?... :)
Spre exemplu: eroii mor în luptă, astfel întreaga lor viaţă a avut un rost, de aceea îi numim eroi.
Artiştii - pentru că sunt artişti, îşi aleg moartea, cei care mor uitaţi şi trişti ne dau un sentiment de teamă, ceilalţi care o fac brusc - ne arată curajul, iar cei care mor în glorie, cum este acum cazul lui Lucien Freud, ne fac fericiţi.
Lotus, D-zeu să-ţi odihnească bunica. A murit demn, mi-ai confirmat fără să vrei. Pe 24 iulie îmi comemorez şi eu o bunică, dragă inimii mele. N-am avut destul timp să i-o spun, of...
Apoi, cimitirele ,,pe deal'' sunt mai prietenoase, e clar!
Excelentă ideea ta cu,,să ai după ce muri''! Sunt hotărâtă să am după ce muri, atunci! Se leagă de expresia,,mor de dragul...''a ceva sau a cuiva. Atunci, de multe ori ,,am murit'' în viaţa asta deja!
Scorchfield, da, artiştii mor un pic aparte. Şi mor mai greu, parcă. Voi scrie desprte unul care a murit ,,de la literatură'' peste ceva zile.
Scorchfield: Cred că da. Sau în afară de moarte, mai pot fi unele puncte critice în viaţă. Acolo unde nu mai poţi minţi, acolo se vede cine eşti.
Eva: A murit de ceva vreme, dar mersi. În liceu mi-a povestit o colegă de clasă cum a murit o străbunica de-a ei, mama unei bunici la care ţinea ea f. mult. Într-o dimineaţă i-a trimis pe toţi din casă la biserică parcă, cred că era duminică, ea s-a spălat, s-a îmbrăcat frumos, s-a pregătit etc. Când au revenit acasă au găsit-o în pat, nu mai avea suflare.
O femeie adevărată! O scenografie a supremei iubiri, iată. Ce şi-a zis? Hai să nu le dau de lucru. Desigur că era o credincioasă, în plus...
Păi nu era bolnavă sau ceva. Nimeni n-a înţeles cum de ştiuse că va muri în acea zi...