Noli me tangere

Ştiţi mica plăcere perversă de a vedea un film dulceag, dar nu chiar de tot prost, la ora 9 a.m., în solitudine, în timp ce alţii muncesc? Mda, e un mic hedonism.  Am dat şi eu astfel, intempestiv, peste o bucată din filmul (vechi&mediocru, de altfel) cu Barbra Streisand (The Mirror Has Two Faces) în care s-a măritat târzior şi doarme în pat separat de soţul ei, pentru întreţinerea suspansului în privitori. Mai tot filmul este despre cum evită ei doi (intelectuali sadea) sexul, cultivându-şi mai mult subconştient excitaţia aşteptării, dar neconsumării, contactului fizic. Este vorba de vechiul şi nemuritorul motiv literar al fructului sexual oprit, vezi Tristan şi Isolda, sau Cântecul Nibelungilor în care o sabie simbolică sau ...metalică... desparte cele două sexe. De vizitat şi excelentul eseu al lui Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul. Cu reţetă, şi totuşi are o mică filozofie pelicula: de ce ne este frică mereu că tot ce atingem pângărim? Adaug că n-am mai văzut-o pe Barbra Streisand de ani de zile pe ecran. Dar mi-am amintit acuma că-mi plac mult vocea ei de actriţă (ca şi cântăreaţă are un repertoriu prea sweet, dar nu i se poate reproşa glasul special) ca şi gestul ei caracteristic de-a-şi da ochii peste cap. Are ceva inimitabil, e clar. Revenind la film, închei cu cele două sugestii de bază ale sale: interdicţia în eros are un ascendent cultural prestigios şi excitant pe care insul postmodern ar trebui să-l redescopere. Şi în fine: erosul nu trebuie să rămână doar carnalitate pură, ci şi meditaţie asupra acestei carnalităţi.  Sau: în secolul permisivităţii sexuale absolute, ce  nu mai e intezis trebuie reinventat, pentru a evita o sexualizare fadă, de plastic, între oameni de plastic. Şi, da, omul postmodern nu poate uita că exista o vreme în care erosul era o aventură, o plonjare într-un necunoscut cu cât mai mare, cu atât mai  adrenalinic. De aceea zic, filmuleţul  denotă un scenarist cu lecturi bune.