Diacronic, sau pe verticală, ,,Narcoticele...'' lui Andrei Oişteanu epuizează fenomenologia plantelor şi substanţelor psihotrope de la geto-daci şi până azi, în vremea stimulentelor alimentare sintetice. Sincronic, studiul acoperă două zone interferente adesea: literatura populară şi literatura cultă. Astfel, de la macul şi mătrăguna din doinele strămoşeşti ajungem la drogurile nobile ale poeţilor,,blestemaţi'' şi la produsele psihiatrice de astăzi.
Într-un stil sprinţar, agreabil şi perfect argumentat-cu referinţe solide la istoria culturală şi la aceea a mentalităţilor, la sociologie, antropologie şi la religie- studiul lui Andrei Oişteanu privilegiază istoria literară. De anul trecut începând, avem, iată, şi o altă abordare a următoarelor ,,cazuri''culturale: paşoptiştii narghilomani, Eminescu, Macedonski, Mateiu Caragiale, Ion Vinea, Ion Barbu, Cioran, Eliade, Ionesco, Gheorghe Marinescu, Nicolae Minovici, Culianu, Cărtărescu şamd. Aveţi dubii care au fost marii alcoolici ai culturii române? Consultaţi ,,Narcoticele în cultura română'' de Andrei Oişteanu.
Sinestezii, halucinaţii, sexualităţi, hiperestezii, suiciduri, experimente, depresii, anxietăţi şi altele asezonează prezentarea cronologică, aşa cum enunţam deja, a unor,,cazuri literare''. De la Andrei Oişteanu aflu ceea ce bănuiam un pic anume că Regele Crypto al lui Ion Barbu este sinonimul literar al psihedelicei Amanita muscaria.
În mod particular mi-a plăcut perspectiva istoricului de artă care îl determină pe Andrei Oişteanu să prezinte cultura românească modernă ca ,,pe o colonie franceză''. Este dovedit, iată, că nu doar modele avangardiste ne veneau din Montmartre, ci şi gusturile pentru opiate şi opiumuri, eteruri şi mescaline, după ce oricum fanarioţii îşi dăduseră obolul de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu afioane, teriace şi cu magiunuri.
Iar dacă aş fi întrebată eu ce narcoze practic, aş reveni la sugestia că arta şi literatura de care sunt dependentă rămân opiul meu favorit. În rest, ca şi Liiceanu, ca şi Alex. Leo Şerban, mă aflu în barca acelora de tip control freak. Nu-mi place să ies din mine, sunt oricum destul de intensă chiar şi pentru mine însămi cel mai adesea. Hiperestezică pentru unii, anestezică pentru alţii, aşa mă văd, iar Andrei Oişteanu este de acord că nu toţi secretăm din propriul creier aceleaşi substanţe excitante sau calmante şi nici în acelaşi grad. Există persoane care au nevoie de ,,adaosuri'' şi unele care sunt deja un cocktail gata dozat genetic. Dar aş adăuga un mic viciu nobil, dacă tot nu sunt fumătoare: cred că vinul este un drog perfect. Căci spun psihiatrii: drogurile din substanţe naturale devin în cantităţi mici sau rezonabile sănătate curată. În fine, închei cu o referinţă la Gellu Naum. Se povesteşte că în anii '70 la Comana poetului i s-a oferit marijuana să pipeze. Răspunsul lui bonom a fost: ,, N-am nevoie de stimulente de acest tip. Îmi controlez singur stările psihedelice.'' De meditat la poezia narcotică şi la narcozele poeziei, atunci.
Interpretarea poemului Riga Crypto si lapona Enigel data de Oisteanu a fost pentru mine punctul forte al cartii. Cat despre experintele mele onirice si "provocate", nu a sosit inca vremea detaliilor. :))
Cât despre experienţele mele, Liviu, eu ca Mircea Mihăieş am crescut cu macul în grădină, hihihi...ştiu cel puţin zece feluri de prăjituri locale cu el. Şi anul ăsta a cultivat mama... Şi ştiu că pe vremuri în zona asta, femeile îşi adormeau copiii cu ceai sau zeamă de mac...dar cum zic psihiatrii că orice drog natural în doză mică e favorabil, nu?