(Avertisment: postare interzisă minorilor, labililor, mediocrilor, bigoţilor.)

Suprema ratare a unui bărbat este însăşi ratarea sinuciderii sale. Eu una nu văd devirilizare mai mare. E tragic dacă un bărbat s-a decis s-o facă, dar e mult-mult mai tragic să rateze. Pentru că un bărbat adevărat trebuie să fie hotărât, perseverent, de onoare..

Suntem un popor nevricos şi invidios, nu-ncape îndoială, dar de aici şi până la a demonstra în ce-ar consta precis nevroza românească avem cale lungă. Şi nu poate s-o străbată până la consecinţele-i ultime nici măcar un psihanalist de anvergura unui Vasile Dem. Zamfirescu. Însă cu ajutorul acestui eseu-colaj, putem contura o hartă a sentimentelor naţionale copleşitoare: ruşinea de sine, ura de sine, neisprăvirea (legată de acel ,,merge şi aşa''), pasivitatea, complexul de inferioritate.

În primul rând este de semnalat că ideea de nevroză etnică nu devine unanim acceptată. Au consacrat-o psihanalişti precum Geza Roheim şi Georges Devereux (cel născut în Banat), o acceptă şi Vasile Dem. Zamfirescu, dar ea nu este un concept stabil. Trebuie să adăugăm că autorul volumului de faţă conferă nevrozei individuale în speţă o valoare mai degrabă pozitivă atunci când ea suportă sublimări. În fond, psihanaliştii susţin că orice act de cultură şi artă semnifică un act nevrotic sublimat. Carevasăzică, n-avem nevroze, n-avem cultură. Hm?! În ce o priveşte pe cea colectivă însă, aşa cum vom vedea, ea aduce numai neplăceri naţionale.

Fiind o culegere de eseuri şi de prelegeri ţinute de autor în ultimi ani cu diverse ocazii ştiinţifice, volumul deţine momentele sale eclectice ori divagante. Cu alte cuvinte, sunt numeroase temele psihanalitice abordate, mai puţin nevroza românească însăşi, iar autorul îşi asumă acest aspect. În prima parte se pun reperele accepţiunii termenului ,,nevroză'', ştiut fiind că el suportă diverse sinonimizări, şi anume ca disfuncţie psihică diferită de psihoză (nebunie). Altfel spus, nevroza este reversibilă (vindecabilă) ...şi totuşi...Apoi se aduc  exemplele unor mari creatori nevrotici români. Aşa că poporul român este analizat ca nevrotic prin reprezentanţii săi. Se abordează chestiunea resentimentului în cazul Constantin Noica, creaţia lui Adrian Marino cel neiubit de mamă, ,,autismul'' lui Lucian Blaga, complexul patern la Ion Vianu, ura anumitor români contra Anei Blandiana în anii nouăzeci, nevrozele particulare ale lui Octavian Paler, Cioran, Caragiale, Cărtărescu şamd. În ce-i priveşte pe Caragiale şi pe Cioran să nu uităm că ei se reechilibrează narcisic emigrând!

Ar mai fi de meditat la aspectul influenţei istoriei seculare asupra unei nevroze etnice în general. Dacă Emil Cioran opina că istoria noastră jalnică (citeşte: plină de jale), expresia aparţinându-mi, se datorează unor ,,deficienţe psihice structurale'', Vasile Dem. Zamfirescu manifestă o opinie diferită. Psihanalistul consideră că o istorie dificilă, mereu invadaţi fiind, ne-a făcut sensibili, nevrotici. În ce mă priveşte mă apropii mai mult de poziţia lui Cioran considerând că în fond n-am fost vrednici de o istorie măreaţă. Să ne reamintim, la sugestia tot a lui Cioran, că niciun român n-a murit răstignit pe vreo idee.

Una dintre exprimările mele favorite despre femei, pe care cred că am mai formulat-o şi în alte ocazii, reprezintă un citat din Madeleine Albright ;, ..există un loc special în Iad destinat femeilor care nu se sprijină între ele.'' Consider deopotrivă că cea mai importantă lecţie a feminismului va fi conştientizarea de către femei că şi ele pot dezvolta spiritul de camaraderie care i-a consacrat pe bărbaţi. Dacă femeilor acest spirit le-a fost străin din instinct şi prin educaţie, în schimb bărbaţii au fost întotdeauna aceia care s-au sprijinit şi promovat unii pe alţii.

Pentru că azi am inaugurat o rubricuţă culturală doar a mea într-un ziar local, lucru care nu e taman uşor într-un cotidian pentru publicul larg (carevasăzică, tre' să captezi&convingi acel public divers, heteroclit, lucru, hm, mai dificil decât în faţa unui public axat exclusiv pe literatură!), nu pot să n-o felicit pe jurnalista Cristina Lazurca pentru emancipare. A spus un prompt da atunci când i-am propus ideea mea. Adică o femeie-jurnalist acceptă să găzduiască în pagina ei ( în pagina ei!) o altă femeie care scrie despre cărţi. Pe simplul criteriu că ei îi place cum scriu eu şi uite aşa şi-a convins însuşi şeful. Ca să mă lase să ,,strălucesc'' eu, ea a ales să se dea un pas înapoi. Acuma, două explicaţii ar putea veni şi din faptul că ambele suntem brunete şi rebele.:) Dar mai ales din faptul că amândouă ne dorim un oraş mai informat cultural! Să însemne asta ,,a-ţi cultiva grădina'' locală, cum ar fi zis Voltaire în ,,Candide'', să produci în oraşul tău o mititică schimbare?Mulţumesc, Cristina!http://glsa.ro/arad/cultural/49454-literatura-pe-sezlong-o-rubrica-cu-recomandari-de-lectura-pentru-sezonul-estival.html

,,Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când  mă ştiu am fost înconjurat de ceea ce aş putea numi, cu oarecare pompă, prieteni de idei.''( Horia-Roman Patapievici, 1995)

Şi tot el îşi alege ca motto al eseului ,,Zbor în bătaia săgeţii'' următoarele, vai, atât de actuale:,,Un om este rănit de o săgeată otrăvită. Cei apropiaţi, cuprinşi de disperare, aduc degrabă un doctor.Să ne imaginăm însă că cel lovit de săgeată va respinge orice îngrijire, strigând: «Nu voi lăsa să mi se smulgă din trup această săgeată înainte de a şti cine m-a lovit, dacă era un kşatriya sau un brahman, care este familia sa, dacă e înalt, scund, sau de statură potrivită şi din care anume ţinut se trage. Nu voi lăsa să mi se scoată din trup această săgeată înainte de a şti cu ce fel de arc s-a tras asupra mea, ce coardă avea arcul, ce fel de pană avea săgeata şi din ce material era şlefuit vârful săgeţii.». Adevărat vă spun, un astfel de om ar muri înainte de a cunoaşte toate aceste lucruri, care nu i-ar sluji la nimic." (Majjhimanikaya 1, 426).

Morala: prietenii de idei ai omului de cultură Horia-Roman Patapievici trebuie să se arate în blogosferă, acum. O scriu cu idealismul că săgeţii otrăvite i s-ar mai putea curma în ultima secundă zborul.

Pentru bărbaţi, cărora nu li s-a pretins niciodată să fie desăvârşiţi, poate fi mai greu de înţeles. Pentru femeile frumoase această lectură poate fi rău, foarte rău prevestitoare.

,,Sexagenara şi tânărul’’, reeditat de Polirom în acest an, este un roman de un curaj nebun care păstrează maniera foarte sinceră şi autoficţională din ,,Hai să furăm pepeni’’. O femeie care se îndreaptă spre şaptezeci de ani, în speţă un alter-ego al autoarei, îşi povesteşte trecutul, erotic cu precădere, în faţa unui tânăr impasibil, identificabil cu o ,,privire verde’’. La lăsarea nopţii el va pleca, imperturbabil, romanul se încheie cu uşa care se închide peste singurătatea protagonistei, iar cititorul se întreabă cât curaj trebuie să fi avut autoarea să ducă până la capăt acest exerciţiu de introspecţie psihologică şi erotică.

Putem observa că organul dorinţei feminine, cu certitudine unul situat undeva prin creier, moare ultimul. De aici survine un întreg dezastru când hormonii, trupul şi tot angrenajul atractivităţii feminine se erodează. Considerând că la acea vârstă nu mai e nimic de pierdut Anna, sexagenara din roman, îşi permite un solilocviu asistat despre tânăra femeie care a fost. Nora Iuga are excelenta intuiţie să nu cadă în pericolul idealizării şi portretul Annei la tinereţe este unul cinic, ironic, ireverenţios. Cinismul se păstrează şi în privinţa bătrâneţii, ca şi cum cu necruţarea scriiturii pe necruţarea senectuţii călcând ceva ceva s-ar mai putea salva:,,Privirea verde a ales din tot trupul ei mâinile, la care un ochi mai atent ar descoperi încheieturile uşor deformate. Anna îşi mişcă degetele graţios şi degajat, mai crede că acele mici diformităţi nu se văd încă…’’.

Cu certitudine, acest text îndrăzneţ ne arată că minţirea de sine este de o toxicitate cumplită pentru femei şi că frumuseţea feminină apare extrem literaturizată fără a ne face mari servicii nouă, celor cărora ni se pretinde nesăţios de către o întreagă societate contemporană.

(jurnal V)Aseară în festival, Teatrul din Timisoara- Studio 5, Aeroport de Stefan Caraman, un dramaturg expert în true nice fuckin' love stories. O semnătură regizorală foarte bună: Ion Ardeal Ieremia, scenografie fină: Dorothea Iordănescu.

 sursa foto:http://caraman.reea.net/despre2.html

Scenariul bine gândit, replicile vii reconstituie ratatea unei iubiri din acelea ,,coup de foudre'' care copleşesc omul-călător al zilelor noastre prin aeroporturi, gări, zone de tranzit. Poate acestea sunt şi singurele locuri  în care mai ajungem să fim atenţi unul la celălalt, între două butonări pe mobil sau  nişte accesări pe laptop. El este un tip la 41, în criză erotică, nu-i aşa?, scriitor, cinic, ascunzându-şi fricile sub gesturi violente. Ea, 24, inteligentă, frumoasă( precum actriţa Alina Reus însăşi), dar insuficient iubită. Piesa ne oferă un repertoriu de greşeli pe care le comit bărbaţii prea fricoşi de îndrăgostire şi femeile contemporane prea acaparatoare. Pe principiul ,,decât să mă îndrăgostesc şi mai rău de ea şi să sufăr, mai bine tai totul de la rădăcină''. Aşa că El( Rudi) o respinge pe Ea( Sorana) nu înainte de a o săruta pătimaş, spre deliciul publicului.  Din păcate, totul se întâmplă la cererea ei însă. Drept pentru care la ieşirea din sală am auzit bărbaţi în jurul meu care nu l-au putut ierta pe Rudi fiindcă a refuzat violent o frumoasă care i se oferea pe tavă. Ce ţi-e şi cu intelectualii, bărbaţi, cei care complică lucrurile inutil!

 

( ...jurnal IV) După ce alaltăieri m-am intoxicat cu fum în Flex cu prilejul vizionării ,,Jocului de-a adevărul'' a lui Ştefan Iordănescu, din aceeaşi pricină am renunţat să văd aseară pe la ora 23 ,,Călătoria urşilor panda....'' de Cătălina Buzoianu.

Dar am asistat în schimb la  ,,Mai întâi te naşti''-ul  lui Radu Afrim. Se ştie deja că sunt o fană a lui şi că îi iert orice. Pardon, unui regizor cu geniul şi cultura lui n-am ce să-i iert.

,,Există atâtea iubiri pe lume şi atât de puţină dreptate''  rosteşte farmacistul Victor, gheboşatul, diformul, bizarul şi dependentul de medicamente. În replică, personajul Pipi, favorita mea, se-ntreabă ,,de ce cad frunzele din copaci şi de ce se părăsesc oamenii?'' Maestru al ,,sfintei depresii'' specifice începutului de mileniu, mereu reiterată în montările lui, Radu Afrim tratează cu maximă tandreţe nebuniile noastre zilnice, de majoritatea acestora noi în fond nefiind conştienţi.

Pentru cei care n-au văzut o regie marca Afrim vreau să subliniez că primul lucru care cucereşte în cazul acestui regizor este acurateţea scenografică şi poezia textelor rostite de actori. Un efect de magie ce durează  fie şi mai bine de două ore, urmărindu-te spectral  la ieşirea din sala  de spectacol,  şi care provine implicit din rafinamentul cu care este gândit şi lucrat fiecare minut al montării. Secretul de fabricaţie al viziunii scenice la Radu Afrim  îmi pare a fi capacitatea metaforică, perfecţionismul scenic, tensiunea lirică, expandarea potenţialului  emoţional  al fiecărui  personaj. Intuiesc că orice actor distribuit ar opina că atunci când joci pentru Afrim toate rolurile sunt de primă mărime, fie şi o apariţie de un minut.

Apetitul pentru oniric, subconştient, tabu, compulsie şi evanescent, infuzia de tragic, umorul  brici mă fascinează la acest regizor care este capabil să proiecteze în viitorul viitorului o artă atât de veche precum jocul cu măştile.

Sursa imaginii: http://www.ringincentrulvechi.ro/timp-liber/teatru/iubire-si-singuratate-la-odeon-9761/attachment/descchidere-mai-intai-te-nasti-caseta