Diacronic, sau pe verticală, ,,Narcoticele...'' lui Andrei Oişteanu epuizează fenomenologia plantelor şi substanţelor psihotrope de la geto-daci şi până azi, în vremea stimulentelor alimentare sintetice. Sincronic, studiul acoperă două zone interferente adesea: literatura populară şi literatura cultă. Astfel, de la macul şi mătrăguna din doinele strămoşeşti ajungem la drogurile nobile ale poeţilor,,blestemaţi'' şi la produsele psihiatrice de astăzi.

Într-un stil sprinţar, agreabil şi perfect argumentat-cu referinţe solide la istoria culturală şi la aceea  a mentalităţilor, la sociologie, antropologie şi la religie- studiul lui Andrei Oişteanu privilegiază istoria literară. De anul trecut începând, avem, iată, şi o altă abordare a următoarelor ,,cazuri''culturale: paşoptiştii narghilomani, Eminescu, Macedonski, Mateiu Caragiale, Ion Vinea, Ion Barbu, Cioran, Eliade, Ionesco,  Gheorghe Marinescu, Nicolae Minovici, Culianu, Cărtărescu şamd. Aveţi dubii care au fost marii alcoolici ai culturii române? Consultaţi ,,Narcoticele în cultura română'' de Andrei Oişteanu.

Sinestezii, halucinaţii, sexualităţi, hiperestezii, suiciduri, experimente, depresii, anxietăţi şi altele asezonează prezentarea cronologică, aşa cum enunţam deja, a unor,,cazuri literare''. De la Andrei Oişteanu aflu ceea ce bănuiam un pic anume că Regele Crypto al lui Ion Barbu este sinonimul literar al psihedelicei Amanita muscaria.  

În mod particular mi-a plăcut perspectiva istoricului de artă care îl determină pe Andrei Oişteanu să prezinte cultura românească modernă ca ,,pe o colonie franceză''.  Este dovedit, iată, că nu doar modele avangardiste ne veneau din Montmartre, ci şi gusturile pentru opiate şi opiumuri, eteruri şi mescaline, după ce oricum fanarioţii îşi dăduseră obolul de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu afioane, teriace şi cu magiunuri. 

Iar dacă aş fi întrebată eu ce narcoze practic, aş reveni la sugestia că arta şi literatura de care sunt dependentă rămân opiul meu favorit. În rest, ca şi Liiceanu, ca şi Alex. Leo Şerban, mă aflu în barca acelora de tip control freak. Nu-mi place să ies din mine, sunt oricum destul de intensă chiar şi pentru mine însămi cel mai adesea. Hiperestezică pentru unii, anestezică pentru alţii, aşa mă văd, iar Andrei Oişteanu este de acord că nu toţi secretăm din propriul creier aceleaşi substanţe excitante sau calmante şi  nici în acelaşi grad. Există persoane care au nevoie de ,,adaosuri'' şi unele care sunt deja un cocktail gata dozat genetic. Dar aş adăuga un mic viciu nobil, dacă tot nu sunt fumătoare: cred că vinul este un drog perfect. Căci spun psihiatrii: drogurile din substanţe naturale devin în cantităţi mici sau rezonabile sănătate curată. În fine, închei cu o referinţă la Gellu Naum. Se povesteşte că în anii '70 la Comana poetului i s-a oferit marijuana să pipeze. Răspunsul lui bonom  a fost: ,, N-am nevoie de stimulente de acest tip. Îmi controlez singur stările psihedelice.'' De meditat la poezia narcotică şi la narcozele poeziei, atunci.

,,( Paul Celan) Îmi plac mult poemele dumneavoastră, am să le traduc'', îi spunea lui Jean Daive. A iubi, a citi, a traduce: aceeaşi viteză, acelaşi gest.''( Marie Darrieussecq, Raport de Poliţie, Ed. Pandora M., 2010, p.64)

 

 ,,De la Marţial la internet, plagiomnia a însoţit mereu actul literar.''( M. Darrieussecq, p.20).

Marie D. zice că acesta este primul şi ultimul eseu pe care l-a produs vreodată. Fără a face mare caz de propria-i suferinţă, autoarea franceză întreprinde un periplu prin arhipelagul proceselor de plagiat de odinioară. Evidenţiază câteva cazuri celebre-Ovidiu, Freud, Mandelştam, Celan,  Danilo Kis şamd- ah, dar pe câte altele nu le-a consemnat istoria!

Vechii greci aveau marea înţelepciune şi minunata lipsă de vanitate de a considera că nimic nu se scrie pur şi simplu, totul se rescrie. Şi totuşi de la ei provine cuvântul plagiat.

.,,Cuvântul plagiat vine din grecescul plagios-pieziş, perfid. Plagiatorul era acela care îşi însuşea sclavii altuia-o proprietate privată sub forma persoanei umane. Prin extensie, cuvântul plagiator a ajuns să fie înţeles ca hoţ de copii. Comparaţia între ceea ce este scris, fruct al sufletului, şi copil, fruct al pântecelui, este extrem de veche.’’ (p.19)Pe bună dreptate, actul plagiomniac este extrem încărcat emoţional şi implică cinci ingrediente: două texte (uneori şi două versuri sunt arhisuficiente), un atacat, un atacator...şi mai cine? Mai cine? Sfânta Presă, aţi ghicit!

Dar să ne concentrăm pe artistul acuzat de plagiat! De regulă el debutează cu un şoc provocat de acuzaţii. Siderarea şi nedreptatea îl paralizează la nivel creator şi emoţional. Aşa s-a întâmplat cu Paul Celan. Născut şi crescut la Cernăuţi, acest poet evreo-român, obligat de destin să scrie o operă în ,,limba asasinilor'', ajunge să fie acuzat de Claire Goll că i-a plagiat soţul mort, pe Yvan Goll. Unele din numeroasele exemple date de acuzatoare, aflată în paroxismul turbării, este următoarea asemănare de versuri:

,,Yvan Goll: o picătură de sânge lunar

  Paul Celan: sânge de lună''

Marie Darrieussecq se întreabă: oare avea cunoştinţă erotomana Claire Goll că şi Garcia Lorca produsese o metaforă  cu sânge şi lună, ca şi Alfred de Vigny în ,,Moartea lupului''? Dar dacă am contabiliza literaturile mici, folclorul sau filmele cu vampiri vrăjiţi de lună, unde am ajunge cu plaga şi plaja ...plagiatului?!

Atunci, al cui e sângele şi a cui e luna? Vă întreb, cine le-a descoperit şi gândit primul? Care este în fond întâiul venit în zona imaginaţiei poetice? Cine are dreptul primei nopţi? Sau, oare, leitmotivele literare  stau agăţate ca merele în pom, primul trecător fiind întemeietorul, iar cel de-al doilea hoţul?  Însă Paul Celan nu a mai stat să analizeze absurdul acuzaţiilor. După ani de hărţuire psihică şi jurnalistică, în 20 aprilie 1970, alege să fie încă un poet ,,senucigaş''( după expresia lui Andrei Oişteanu) plonjând de pe liricul pod Mirabeau. Nu este nici primul, nici ultimul artist afectat profund de injusteţea acuzaţiei de plagiat. Îmi exprim în acest sens dispreţul profund pentru toţi obsedaţii de plagiat din blogosferă. Nu-i cunosc, dar îi  compătimesc. Plagiatul nu poate fi separat de ideea de vâlvă, de scandal, de laşitate.  Trăiesc cu  convingerea că ideile ( în sens platonic) sunt un bun al tuturor, doar stilul este şi rămâne o amprentă a fiecăruia, care nu înşală şi nu trădează niciodată. Câtă asemănare, tot atâta diferenţă.

Apărat de o împrejmuire de măceşi, muri şi salcâmi, este un loc deplin tăinuit privirii, cunoscut vag doar de localnici. La urma  urmei, cine să-l mai caute? L-am vizitat alaltăieri cu scopul de a-i...lectura pietrele tombale vechi, unele de peste un veac şi jumătate. Desigur, nu cunosc ebraica, aşa că totul a fost mai mult un gest pios decât unul cultural. Pot certifica faptul că există un spirit al locului, aparte, acolo. E vorba de un cimitir fără cărări, fără ,,aparţinători'', morţii îşi dorm (oare liniştiţi?) un somn de dinaintea nopţilor marii prigoane a Holocaustului, fără intuiţia a ceea ce s-a ales de nepoţii şi strănepoţii lor, cei fără de mormânt. Într-un fel, şi acest mic cimitir a fost condamnat la moarte...Resemnate, pietrele păreau recunoscătoare că le-am cercetat. În fond, acolo zac vecinii străbunicilor mei, care străbunici locuiau la două străzi distanţă de sinagogă. Lăcaşul de cult nu mai era de mult în picioare când eu m-am născut, dar casa părintească, sub altă formă, ca şi străzile respective se găsesc tot acolo. În numele paşilor mei pierduţi care au călcat peste paşii lor pierduţi, mi s-a părut pios să retrasez o hartă personală a memoriei.

,,-Eşti la fel de frumoasă.
  Gestul ei cunoscut, îşi trece mâna prin păr. S-a aşezat în faţa camerei video. Bluza albastră, colierul cu imitaţii de perle. Aluniţa  de pe gât. Zâmbeşte. Pare surprinsă. Parcă nu-i vine să creadă. Vincent spune mai departe:
  -Eşti la fel cum mi te aminteam. Amintirea  mea de ieri-dimineaţă.
  -Vocea ta sună la fel. Asta e chiar incredibil. Le-a reuşit transferul. Şi au reuşit să reproducă şi vocea! Ce mă bucur că funcţionează!
   Râde. Vinny se uită la buzele ei. Îşi aminteşte, şi de aici îşi aminteşte totul.
  -Eu mă bucur că te pot vedea, că te mai pot vedea încă o dată.
  -Ştii ceva? Mâine e înmormântarea ta.
Ea pufneşte în râs. O reacţie nervoasă. Vinny râde.
-Ştii ceva? Mi-ar plăcea să o văd.
Un moment de linişte. Parcă i-a îngheţat zâmbetul. Se gândeşte la altceva. Spune:
-O să-l rog pe Robert să ia cu el camera video... Ne conectăm în direct de la crematoriu.
-Sigur. Lucrurile naturale nu sunt ruşinoase. Să vadă şi copilul că tata nu se teme să privească.''( Vincent Nemuritorul, de Bogdan Suceavă, Editura Curtea Veche,  2008, p.84)

Nu mă miră că lui Bogdan Suceavă îi reuşeşte un astfel de dialog teribil-amestec de umor negru, subtilitate şi tragic-, de un firesc ameţitor. Am o pasiune totală pentru proza sa care în fiecare nou roman sau nouă nuvelă schimbă tematica şi abordarea, deşi  rămâne mereu egală cu sine în privinţa calităţii stilistice deosebite.

De la Solaris, Vincent Nemuritorul este ultimul roman SF citit de mine pe o perioadă de mulţi (destui) ani. Şi totuşi, virtualitatea întâmplărilor din roman este atât de aproape să devină realitate, încât ,,roman SF'' mi se pare o sintagmă improprie, insuficientă. De fapt, cine cu cine vorbeşte în dialogul de mai sus? Practic, un bărbat mort  comunică în timp real cu propria-i soţie, prin intermediul unui program de computer. Din  text aflăm că încă ,,din 2029 s-a implementat'' un modul cibernetic, Spring After Winter(SAW) prin care  intelectul uman este separat de trup, la cerere sau în preajma morţii, şi se stochează pe un circuit. Astfel, moartea devine o anestezie asistată, o înjumătăţire a morţii, de fapt, o conectare la un aparat care-ţi extrage informaţia cerebrală şi astfel devii o  casetă pe un raft, inteligenţă pură, nemuritoare. Apoi, ,,carcasa'' se aruncă. Nu mai ai trup, dar poţi avea activităţi intelectuale şi vizuale. Devii un duh cibernetic, pur şi simplu. Aşadar, tema romanului este  chiar imortalitatea( visul omenirii etern), iar Bogdan Suceavă o rezolvă la un mod impecabil.

Dar merită să ai strict activitate intelectuală în afara bucuriilor trupeşti? Merită să fii un  ,,intelect'' invizibil plutind în eter, care n-are pofte şi nici dureri(,,unde nu este durere, nici īntristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfārşit'' ... după cum atestă textul ortodox vechi)?Într-adevăr, Vincent, mort de cancer la 39 de ani, a ales să devină un modul SAW şi poate astfel bântui prin ochii camerelor de luat vederi prin fosta casă familială, poate conversa cu fiul şi cu soţia, mai mult chiar, poate călători mental în toată lumea, inclusiv în spaţiul extraplanetar. În acelaşi timp, constată cum este să trăieşti fără proiecte şi fără emoţii, în stadiul de luciditate pură. Această ,,minte la rece'' îl împinge chiar la o crimă perfectă, evident fără nicio remuşcare. Căci, în formula imortalităţii individuale de tip SAW emoţiile nu se conservă, dar amintirile, da. Inclusiv amintirile frustrărilor şi urilor de altădată. Cu alte cuvinte, Răul persistă.

Astfel, romanul lui Bogdan Suceavă tranşează chestiunea visului himeric al imortalităţii, vechi de milenii, transpus într-un vis cibernetic, pasibil de a deveni realizabil în, cred eu, un timp nu foarte îndepărtat. Textul acesta compact şi inteligent, argumentat şi convingător, m-a provocat să mă întreb cum mi-aş gestiona eu însămi imortalitatea de-ar fi să fie. Se sugerează în carte, şi pe bună dreptate, că femeile se desprind mult mai greu de lumea ,,de carne şi sânge'', fiind mai telurice. Atunci, sunt sigură că mi-aş dori două sau trei tinereţi, aş ocoli bătrâneţea, iar nu aş râvni eternitatea.

,,Mulţi psihologi consideră că doar narcisiştii îşi doresc mult să aibă blog, deci blogul este o arenă aproape inimaginabil de necesară narcisiştilor. Ei pot fi admiraţi de persoane complet străine, dar care capătă în mintea lor o importanţă deosebită, din cauza nevoii de admiraţie.(...)Freud susţinea că în cazul narcisiştilor avem de-a face cu o combinaţie între grandoare şi fragilitate. Nu sunt de acord cu el, pentru că tendinţa către grandoare este determinată de fragilitate. O persoană puternică nu-şi doreşte atât de mult să fie admirată, este sigură pe ea, nu are de ce să depindă de opinia altora, de admiraţia lor. Îşi ajunge sieşi.''(Aurora Liiceanu, Viaţa nu-i croită după calapod, Polirom, 2011, p.224)Aşadar, dragi bloggeri, cineva stă cu ochii pe noi! Să nu uităm că psihologii sunt invitaţi la tv, la masă cu jurnaliştii, şi prezentaţi ca judecători morali şi diagnosticieni infailibili. Aşa că opinii de tipul acesta, rostite unde trebuie, pot face valuri.  

Dar eu una aleg să iau afirmaţia Aurorei Liiceanu, o doamnă competentă şi distinsă de-altfel, cum grano salis. Sunt sigură că pot interveni nuanţări în acest citat. În fond, arta lumii de la începuturi şi până azi este  în sine un mega-act narcisiac, dacă privim din această perspectivă. Atunci, narcisismul este bun, nu-i aşa!? Îmi amintesc că aveam în facultate profesori care nu agreau anumite tipuri de critică literară cu influenţe psihanalitice. Voiau să sugereze că nu se poate reduce Emma Bovary sau Anna Karenina la un  ,,studiu de caz cu diagnostic''. Atunci, hai să ne ferim de diagnostice şi de morgă profesională excesivă. Sau morga asta nu-i, ea însăşi, un narcisism sublimat?

Şi dacă a trecut Ziua Franţei, gustul pentru exotism al francezilor rămâne. Doar e instaurat chiar dinainte de Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu) şi Chateaubriand ( Francois-Rene, vicomte de), Charles Baudelaire şi Arthur Rimbaud.

Ştiţi mica plăcere perversă de a vedea un film dulceag, dar nu chiar de tot prost, la ora 9 a.m., în solitudine, în timp ce alţii muncesc? Mda, e un mic hedonism.  Am dat şi eu astfel, intempestiv, peste o bucată din filmul (vechi&mediocru, de altfel) cu Barbra Streisand (The Mirror Has Two Faces) în care s-a măritat târzior şi doarme în pat separat de soţul ei, pentru întreţinerea suspansului în privitori. Mai tot filmul este despre cum evită ei doi (intelectuali sadea) sexul, cultivându-şi mai mult subconştient excitaţia aşteptării, dar neconsumării, contactului fizic. Este vorba de vechiul şi nemuritorul motiv literar al fructului sexual oprit, vezi Tristan şi Isolda, sau Cântecul Nibelungilor în care o sabie simbolică sau ...metalică... desparte cele două sexe. De vizitat şi excelentul eseu al lui Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul. Cu reţetă, şi totuşi are o mică filozofie pelicula: de ce ne este frică mereu că tot ce atingem pângărim? Adaug că n-am mai văzut-o pe Barbra Streisand de ani de zile pe ecran. Dar mi-am amintit acuma că-mi plac mult vocea ei de actriţă (ca şi cântăreaţă are un repertoriu prea sweet, dar nu i se poate reproşa glasul special) ca şi gestul ei caracteristic de-a-şi da ochii peste cap. Are ceva inimitabil, e clar. Revenind la film, închei cu cele două sugestii de bază ale sale: interdicţia în eros are un ascendent cultural prestigios şi excitant pe care insul postmodern ar trebui să-l redescopere. Şi în fine: erosul nu trebuie să rămână doar carnalitate pură, ci şi meditaţie asupra acestei carnalităţi.  Sau: în secolul permisivităţii sexuale absolute, ce  nu mai e intezis trebuie reinventat, pentru a evita o sexualizare fadă, de plastic, între oameni de plastic. Şi, da, omul postmodern nu poate uita că exista o vreme în care erosul era o aventură, o plonjare într-un necunoscut cu cât mai mare, cu atât mai  adrenalinic. De aceea zic, filmuleţul  denotă un scenarist cu lecturi bune.