Plagiat, pe limba asasină


scris de în

6 comentarii

,,( Paul Celan) Îmi plac mult poemele dumneavoastră, am să le traduc'', îi spunea lui Jean Daive. A iubi, a citi, a traduce: aceeaşi viteză, acelaşi gest.''( Marie Darrieussecq, Raport de Poliţie, Ed. Pandora M., 2010, p.64)

 

 ,,De la Marţial la internet, plagiomnia a însoţit mereu actul literar.''( M. Darrieussecq, p.20).
Marie D. zice că acesta este primul şi ultimul eseu pe care l-a produs vreodată. Fără a face mare caz de propria-i suferinţă, autoarea franceză întreprinde un periplu prin arhipelagul proceselor de plagiat de odinioară. Evidenţiază câteva cazuri celebre-Ovidiu, Freud, Mandelştam, Celan,  Danilo Kis şamd- ah, dar pe câte altele nu le-a consemnat istoria!

Vechii greci aveau marea înţelepciune şi minunata lipsă de vanitate de a considera că nimic nu se scrie pur şi simplu, totul se rescrie. Şi totuşi de la ei provine cuvântul plagiat.
.,,Cuvântul plagiat vine din grecescul plagios-pieziş, perfid. Plagiatorul era acela care îşi însuşea sclavii altuia-o proprietate privată sub forma persoanei umane. Prin extensie, cuvântul plagiator a ajuns să fie înţeles ca hoţ de copii. Comparaţia între ceea ce este scris, fruct al sufletului, şi copil, fruct al pântecelui, este extrem de veche.’’ (p.19)Pe bună dreptate, actul plagiomniac este extrem încărcat emoţional şi implică cinci ingrediente: două texte (uneori şi două versuri sunt arhisuficiente), un atacat, un atacator...şi mai cine? Mai cine? Sfânta Presă, aţi ghicit!

Dar să ne concentrăm pe artistul acuzat de plagiat! De regulă el debutează cu un şoc provocat de acuzaţii. Siderarea şi nedreptatea îl paralizează la nivel creator şi emoţional. Aşa s-a întâmplat cu Paul Celan. Născut şi crescut la Cernăuţi, acest poet evreo-român, obligat de destin să scrie o operă în ,,limba asasinilor'', ajunge să fie acuzat de Claire Goll că i-a plagiat soţul mort, pe Yvan Goll. Unele din numeroasele exemple date de acuzatoare, aflată în paroxismul turbării, este următoarea asemănare de versuri:
,,Yvan Goll: o picătură de sânge lunar
  Paul Celan: sânge de lună''
Marie Darrieussecq se întreabă: oare avea cunoştinţă erotomana Claire Goll că şi Garcia Lorca produsese o metaforă  cu sânge şi lună, ca şi Alfred de Vigny în ,,Moartea lupului''? Dar dacă am contabiliza literaturile mici, folclorul sau filmele cu vampiri vrăjiţi de lună, unde am ajunge cu plaga şi plaja ...plagiatului?!

Atunci, al cui e sângele şi a cui e luna? Vă întreb, cine le-a descoperit şi gândit primul? Care este în fond întâiul venit în zona imaginaţiei poetice? Cine are dreptul primei nopţi? Sau, oare, leitmotivele literare  stau agăţate ca merele în pom, primul trecător fiind întemeietorul, iar cel de-al doilea hoţul?  Însă Paul Celan nu a mai stat să analizeze absurdul acuzaţiilor. După ani de hărţuire psihică şi jurnalistică, în 20 aprilie 1970, alege să fie încă un poet ,,senucigaş''( după expresia lui Andrei Oişteanu) plonjând de pe liricul pod Mirabeau. Nu este nici primul, nici ultimul artist afectat profund de injusteţea acuzaţiei de plagiat. Îmi exprim în acest sens dispreţul profund pentru toţi obsedaţii de plagiat din blogosferă. Nu-i cunosc, dar îi  compătimesc. Plagiatul nu poate fi separat de ideea de vâlvă, de scandal, de laşitate.  Trăiesc cu  convingerea că ideile ( în sens platonic) sunt un bun al tuturor, doar stilul este şi rămâne o amprentă a fiecăruia, care nu înşală şi nu trădează niciodată. Câtă asemănare, tot atâta diferenţă.


6 comentarii

  1. dinu adam

Tu ce crezi?