Iată o postare în ton cu înfrigurarea( mai mult emoţională) cu care mă  asortez zilele astea.
Scris pe durata a şapte ani, aşa cum ni se indică în final, romanul Zece grade Kelvin al autorului Adrian Şchiop se înscrie în ampla serie a autoficţiunilor cu care ne-a obişnuit egoproza de la editura Polirom. În tot acest timp, criticii exigenţi afirmă că autoficţiunea este genul minor pe care îl comite un autor care nu are ,,geniul’’ unei invenţii originale.

Romanul se evidenţiază prin tematica extrem de actuală şi de percutantă: condiţia tânărului intelectual român emigrat, ceea ce devine un plus, dar şi prin colocvialitatea plicticoasă, în afara oricărei stilistici, a naraţiunii. Limbajul simplist, mixat, stereotip al personajelor ajunge să plictisească lectorul prin redundanţă şi expedititivitate.

Eul povestitor este un tânăr intelectual român de treizeci de ani, care a lucrat puţin timp ca profesor în Ardeal şi care ia calea Noii Zeelande pentru a presta, evident, muncile de jos. Acest detaliu se regăseşte în experienţa  de viaţă a autorului, la rândul său emigrant câteva luni. Pe durata a un an şi ceva, românul trăieşte emigraţia economică ca  pe o traumă. De fapt, este vorba despre o dublă suferinţă. În ţară, a lăsat o situaţie mizeră, anume posibilitatea de a profesa în mediul rural şi în condiţii financiare ostile, ratându-se ca intelectual. În NZ, se găseşte în situaţia de a face munci înjositoare şi de fapt insuficient plătite. În plus, inadaptarea la mediu îi creează o angoasă perpetuă. Când va părăsi Noua Zeelandă, va avea un acces  nervos de bipolaritate, deoarece se vede pe sine plasat între imposibilitatea adaptării la condiţia de emigrant şi certitudinea că în România nu se va putea întreţine financiar dintr-un salariu mizer.

În ce priveşte incongruenţa personajului cu ţara străină în care a emigrat în scop de muncă, localnicii neozeelandezi sunt descrişi ca fiinţe simple, care acţionează programat, previzibile, lipsite de imaginaţie, ceea ce face  diferenţa faţă de europeni, cu toată moştenirea lor culturală, dar şi de faţă de români, cu creativitatea lor înnăscută. Se insinuează ideea unei mentalităţi colonialiste de natură economică care îi face pe cei în postura de travelleri să fie exploataţi în privinţa orelor de muncă şi a valorii muncii în sine. Problemele de comunicare culturală sunt privite necruţător. Mesajul este că în condiţii dezumanizante sau înjositoare, globalizarea şi simpatia între popoare nu întrunesc condiţiile de manifestare: ,,Îmi aduc aminte cum culegeam mere pe acelaşi rând cu  o coreeancă minusculă pe care munca o depăşeşte, se mişcă înduioşător de lent şi de stângaci, trăgând o scară de trei ori mai mare. Aş vrea să mă apropii de ea şi chiar reuşesc până la un punct, îmi spune că a făcut un master în feminism la o universitate din Seul.’’Dar apropierea emoţională nu se va produce nici de astă dată.

Trebuie să îi recunoaştem autorului luciditatea observaţiilor care conturează  o imagine amănunţită a ţării străine ca un spaţiu în care totul pare accesibil şi primitor, dar în care de fapt se ascund numeroase prejudecăţi. Omul globalizat aşa cum apare el din portretul de grup al mai multor emigranţi de naţionalităţi diferite este un tip lipsit de curiozitate, însingurat, refugiat în droguri şi alcool aşa cum apare el din metafora centrală a party-ului care se încehie invariabil cu o masă informă de oameni care nu se mai percep unii pe alţii în turbulenţa drogului. Profilul familial şi sexual al ,,băştinaşilor'' este aspru criticat în roman şi aceasta devine curajul şi îndrăzneala cărţii. Se abordează subiectul unei sexualităţi sordide în forme homosexuale, pedofile sau masturbatorii care  indică un grad de alienare extrem.

Finalul romanului surprinde un dialog dificil de continuat, dar plin de sugestii cu privire la ratarea intelectuală şi umană. Personajul ia avionul de întoarcere acasă, traversând  un ocean de disperare între angoasa neozeelandeză şi cea românească: ,,-Ce-o să faci în România? sparge Lorand tăcerea. Viaţa este o treabă destul de complicată, dar măcar în ţară are reguli clare-cu bărbaţi care îşi iubesc femeile, femei care îşi iubesc copiii şi nu aşteaptă nimic în schimb. Maică-mea, la rândul ei, avea să mă mai crească un timp, cu mâncare şi bani de ţigări.

        - Nu ştiu ce-o să fac, Lorand.’’

Iată un text( Războiul fluturilor - Paul Cernat, Andrei Ungureanu, Polirom, 2005)care se transformă precum larva în fluture, la finalul lecturii. Nu-l pot numi roman, nici nuvelă, deşi are pretenţii postmoderne de epopee cu lepidoptere. În  fabula experimentală  de faţă se confruntă roiul Fluturilor de Zi cu roiul Fluturilor de Noapte şi avem inclusiv o elenădintroia pe numele ei de fluturoaică Reginiţa. De fapt, poate că încadrarea la specie a acestei cărţi ar fi cea mai potrivită sub formularea de ,,adaptare liberă’’.

Recomand insistent ca lectura să se  execute cu un album de fluturi alături sau cu tastatura aproape pentru ca să fiţi la curent cu toate numele latineşti de insecte catifelate rare sau dispărute, altfel pierdeţi sugestia reprezentărilor luptei dintre fluturii cenuşii ai nopţii şi cei viu coloraţi, de zi.

  

În fond, pe cine ar interesa, luat literal, un război al fluturilor? Dar suntem în faţa unui text de paraliteratură care pur şi simplu provoacă orice cititor să se gândească la viaţa scurtă şi agitată a fluturilor ca specie. Oare nu existenţă de fluture avem şi noi priviţi din perspectivă macro? Iar cultura şi arta pentru care unii din noi militează nu sunt inutile precum un război troian în mic?  În confruntarea dintre diurni şi nocturni, dualitatea dispare la final, dialectica binelui şi a răului devine o masă informă sugerând lipsa de etică a prezentului.

Trimiterea la Eminescu cu a sa apetenţă pentru fragilităţi evidentă mai ales în ,,nunta gâzelor’’ din Călin( file din poveste) ne este fin indusă. Apoi, suntem provocaţi să medităm la simbolistica fluturelui în literatură cel puţin de la Dimitrie Anghel până la Cărtărescu în Orbitor. Nu m-am putut opri să nu mă întreb câte specii de fluturi vor fi dispărut de atunci şi până azi, la fel ca şi speciile literaturii vechi?

Şi totuşi, când o specie de fluture dispare se insinuează un dezechilibru cosmic arată biologii, iar fluturele ca simbol literar reprezintă însăşi efemeritatea artei care în urma unui cataclism, precum războiul sau ciocnirea cu un meteorit, s-ar face pulbere. Atunci, reiau premisa de la care am pornit. Cartea de faţă se citeşte cu albumul cu lepidoptere alături şi prilejuieşte un soi de lectură colorată, un pic jucăuşă şi totuşi amăruie, câtă vreme dezvoltă explicit tema lui vanitas vanitatum.Cum sugeram mai sus, ne aflăm în faţa unui exerciţiu epic cu mize ironice, gen creative writing-ul luat peste picior. Personal, am făcut o asemănare cu tehnicile lui  John Barth din Menelaida, cu acest prilej.  Textul se încheie alchimic astfel: ,,cărţile erau fluturi diurni şi nocturni ai minţilor omeneşti, iar minţile omeneşti erau fluturi diurni şi nocturni ai Minţii Cereşti’’, accentuând o dată în plus epopeea efemerităţii ca aventură omenească.

Relatare despre moartea mea este un roman cu meandre inteligente, cu sertare imprevizibile şi cu mult suspans. Cu toate acestea rămâne un proiect epic inegal, prima jumătate promiţând multe, a doua fiind expeditivă, grăbită. Toate energiile epice converg spre Anne Wellington, o frumoasă emigrantă româncă naturalizată în Canada. Aşa cum sugerează titlul, cartea în discuţie este o carte despre ratare şi putem observa acest aspect la cele două personaje importante : Anne şi Adam.

Adam Wellington este  un canadian rafinat şi foarte bogat care se căsătoreşte cu Ana Cristina, tânăra emigrantă, la vârsta lui de şaizeci şi nouă de ani. Fiind un individ foarte inteligent, experimentat şi lucid, el îşi consumă o  plăcere secretă de colecţionar cu această  tânără femeie. Pare devorat de o pasiune matură pentru Anne, când de fapt el o priveşte doar ca pe o posesiune pe care o merită. ,,Sunt obsedat şi  dependent de diversele forme  de expresivitate supremă. De pildă ţin enorm la o pânză de Dali, pe care o păstrez chiar în casa asta, şi la alta de Van Gogh, care se află în locuinţa din Toronto(...) La fel mă bucur de un manuscris în limba coptă procurat din Egipt şi de o statuetă grecească a Hestiei. Am colecţia mea de expresivităţi şi  exclusivităţi. Printre ele o înscriu şi pe Anne. Ea le întrecepe toate celelalte, în comparaţie cu ele, Anne are avantajul că este vie. De cum am zărit-o dezbrăcată, în toată splendoarea ei, mi-a încolţit în minte gândul că trebuie să-i descopăr acestui corp o imperfecţiune.’’ Acestea le mărturiseşte Adam în jurnalul său, alături de o confesiune reprezentând suprema trădare a trupului în cazul unui bărbat. Deşi a dus o viaţă împlinită de vacanţe exorbitante, călătorii de lux, afaceri de succes şi nenumărate posedări de femei frumoase, Adam se recunoaşte trist caum la sfârşitul bărbăţiei sale, semnificând sfârşitul vieţii. Afirmă că virilitatea sa slăbită îl face să  realizeze cu Anne mai mult fantezii şi jocuri sexuale decât  acuplări de durată. ,,...se măreşte insuportabil diferenţa dintre acea stare a mea dinăuntru, dintre sentimentele mele şi posibilităţile mele: casa aceasta a mea trupească, urnă ce găzduieşte  flacăra pâlpâitoare, dă semne de mare oboseală, nu mai ştiu cum s-o pun de acord  cu mintea şi cu simţămintele mele, tertipurile prin care cu graţie înşelam timpul nu prea mai ţin.’’ Adam Wellington, bărbatul  puternic şi împlinit, se simte împresurat de cavaleria bătrâneţii, îşi ia revanşa pentru toate victoriile repurtate de Adam cel tânăr în trecut. Surprinzând cu maximă inteligenţă setea hedonistă de  putere şi sex a bărbatului contemporan,Gabriel Chifu sesizează cu mare fineţe moartea insidioasă a acestui bărbat care a avut lumea la picioare.

Frumoasa Anne Wellington  nu intuieşte  adevărata raportare a lui Adam la ea. Ea nu presimte că este o jucărie în mâinile lui şi se lasă vampirizată de bătrânul soţ, avid de sânge tânăr. Se crede iubită  şi se adăposteşte în afecţiunea lui tandră ca în culcuşul unei  iubiri paterne de care n-a avut parte. Deşi prin soţul ei dobândeşte o libertate financiară nonşalantă, permitându-şi orice lux, Anne poartă cu ea trei traume nerezolvate. Prima datează  din prima copilărie când a fost crescută de bunici şi abandonată de tată.  Infantila ei sete de iubire o  face o adolescentă rebelă care se va iubi cu profesorul său ca să acopere o lipsă. Studiază literatura engleză la Bucureşti, are veleităţi de scriitoare şi când termină facultatea fuge din ţară. A doua traumă  de nesuportat este violul la care este supusă de către un ofiţer la graniţă, la Moraviţa. Trei zile şi trei nopţi acesta o va supune la suplicii sexuale şi apoi o va elibera. Episodul va avea ample reverberaţii  în roman. A treia suferinţă interioară este perpetua senzaţie de dezrădăcinare. Oricâte plăceri scumpe şi-ar permite oricât de naturalizată ar fi prin căsătoria cu Adam, Anne este  tot Ana Cristina, fata săracă, umilă, frumoasă şi hăituită din Est.  Anne va sfârşi tragic atunci când îşi pierde total reperele şi când după o întoarcere în România constată că nu-şi poate rezolva trecutul.

Structura epică a cărţii este complexă, presărată cu inserţii de eseu, de jurnal epistolar, de manuscris secret găsit, de călătorii diverse şi de urmăriri detectiviste. Personajele poartă măşti, romanul fiind plin de sugestii ale comunicării virtuale neautentice în care trăieşte tot mai însinguratul individ contemporan.  O bună parte din carte Anna este  hărţuită de un misterios bărbat român care–i trimite o poveste stranie pe mail. Imposibila iubire, imposibila relaţionare, şi prestigiul Răului fac din romanul lui Gabriel Chifu un mesaj  în sine. Ana Cristina  este copleşită de Răul care în ţara ei de baştină proliferează în forme noi. Trecutul ei traumatic de fată din Est este imposibil a fi mântuit. Trecând de la sărăcie la lux financiar ea, emigranta etern stigmatizată, nu-şi poate ostoi setea inimii de iubire şi de sens.