Fiind şi mamă şi profesor, mi se pare că pot avea o dublă perspectivă asupra şcolii româneşti. Pe de o parte, dimineţile îi observ pe părinţii grăbiţi cum îşi parchează agresiv maşinile, intrând apoi fioroşi în şcoală, fără a da bună ziua măcar. Pe de altă parte, după-amiezele, acasă cu fiul meu, aflu care mai este programa şcolară din lecţiile primite, remarc ce manuale sau auxiliare sunt folosite, îmi dau seama că suntem norocoşi neprimind cantităţi interminabile de teme.

În cea mai recentă emisiune ,,România, te iubesc!’’ s-a ridicat  problema stării de marasm şi de apocalipsă din şcoala românească. Consider că asemenea emisiuni sunt binevenite. Dintre aspectele prezentate, două mai cu seamă m-au sensibilizat, aş spune. Astfel că îmi propun să glosez niţel asupra noţiunilor de individ şi competiţie.

În emisiune s-a dat exemplul şcolilor din Finlanda în care accentul se pune pe individ, nu pe grup. Dincolo de beneficiile unui învăţământ personalizat (cam cum se petreceau lucrurile pe vremuri în familiile aristocratice: un profesor la un elev?), eu una simt un iz de utopie aici. Este adevărat că educaţia frontală, tradiţională, ex catedra este rigidă, dar nu demonică şi nici întotdeauna inutilă. Ea a dat mari intelectuali cândva, dar a şi generat  microbii îndoctrinării naziste sau comuniste, e drept. Sugerez ca ea să fie judecată cum grano salis, pentru că la polul opus educaţia ultraindividualizată  poate crea inşi incapabili de solidarizare. Deja caracterizaţi de egoism social şi nu numai, mă tem ca riscăm să dobândim frică de ,,celălalt’’(vezi Jacques Derrida), un soi de depersonalizare, de asocializare. Desigur că norma socială, adeziunea la un grup este şi ea o formă de coerciţie despre care vorbea Heidegger în ,,Fiinţă si timp’’. Cu toate acestea, înlocuind radical impersonalul ,,se’’ (din ,,se cuvine’’, ,,se face’’, ,,se consideră’’ etc.) sau empaticul ,,noi’’ cu seria pronominală ,,eu, pe mine, mă’’ riscăm să devenim prea suficienţi nouă înşine. Când toţi părem unici şi irepetabili, atunci ierarhiile devin imposibil de construit, nu credeţi?

Cât despre competiţie, ea a fost prezentată ca fiind învăţată exclusiv din şcoală, detaliu cu care nu pot fi de acord. Oare şcoala actuală e singură ,,mama competiţiei’’? Nu cumva societatea de consum, media şi corporaţiile sunt ele însele generatoare de mentalitate competitivă? Dacă privim un minut priveliştea familiilor contemporane aflate în goana achiziţiilor de dinaintea Crăciunului prin mall-uri, cred că vom observa o competitie avant la lettre. Implicit priveliştea bulevardelor şi a şoselelor noastre sunt paradigme ale competiţiei, examene ale puterii şi ale dominaţiei prin instrumentalizarea maşinilor pe care le conducem. Cine pe cine domină în jungla socială, vă întreb? Câtă vreme părinţii se ambiţionează de la grădiniţă să-şi vadă copiii la ,,panoul de onoare’’ -nu contează prin ce căi-, deja competiţia se învaţă de acasă, şcoala românească doar aducând completări (prin proasta gestionare a programelor, a examenelor, a personalului) unui întreg complex psihotic naţional.

Bunicile mele ştiau: cea mai bună mâncare  e  aceea ,,din căpătat''. Am observat  bucuria nebună  a copiilor din gaşca fiului meu de a merge sâmbăta pe la casele, blocurile unde sunt nunţi şi să primească prăjituri. Nici luna de pe cer nu-i face mai fericiţi.

Alaltăieri fiul nostru către noi, la masă:

-Mami, tati, am fost la nuntă la blocul x şi am primit o tavă întreagă cu prăjituri!  Cele mai bune, pe toate le-am mâncat, vă daţi seama?

Eu: Sper c-aţi stat cuminţi, aţi mulţumit, cum era mireasa, frumoasă?

El: Habar n-am, fetele au rămas s-o vadă, ele nici nu şi-au mâncat prăjiturile.Noi am fugit cu ale noastre în salcie.

Tatăl lui: Bine-aţi făcut, băieţi! Vrei să guşti spuma de la berea mea?:)

,,Noi, argentinienii, sîntem pesimiști (spunea Bruno), fiindcă avem încă mari rezerve de speranță și de iluzii, căci, ca să fii pesimist trebuie să fi așteptat ceva mai înainte. Acesta nu e un popor cinic, deși e plin de cinici și de lasă-mă să te las. E mai degrabă un popor de oameni zbuciumați, ceea ce e cu totul altceva deoarece cinicul se obișnuiește cu toate și nu-i pasă de nimic. Argentinianului îi pare rău de toate pentru toate își face sânge rău, se amărăște, protestează, e ranchiunos. Argentinianul e nemulțumit de toate și de el însuși, poartă sâmbete, e plin de resentimente, e dramatic și violent.''

                                                                        ( Ernesto Sabato, Despre eroi şi morminte)

Popor român, nu eşti original în deznădejde. Nici portretul nu ți-e original, iată.
http://www.argentine-info.com/2011/01/en-moyenne-pres-d13-des-argentins-sont-pauvres-un-fleau-que-subit-de-plein-fouet-le-nord-argentin/

Logo-ul imanent al antidemocraticilor din Romania este insasi saracia. In ea sta forta lor si ei stiu. Iar comunistii o stiau si mai bine.

La intrarile in orasul meu de granita troneaza mari pancarte usliste gen ,,te urasc, mi-ai taiat pensia,,. Una dintre imaginile de pe postere este a unui batran cu figura de iobag exploatat. Meditam la credulitatea acesuit popor milenar sarac al carui cel mai mare defect nu este saracia in sine, ci specificul acestei penurii. Vorbim de o saracie lamentata, típata. Disperanta.  Popoare sarace mai exista, dar nimeni nu se plange si nu se autodispretuieste ca noi!

As prefera sa fim ca natíe de o saracie demna, constructiva. Sa o compresam si sa o sublimam in munca. PR-istii usl au diagnosticat corect profilul poporului roman: unor plangaciosi de mila proprie, unor defetisti le trebuia un scenariu al urii. Le oferi o proiectíe  a urii si dupa defularea colectiva, cea de pe 29, o vreme se vor potoli. Apoi candva, dupa vreo patru decenii ca in perioada 1948/1989?, se vor apuca din nou sa protesteze plangacios.

Problema noastra ca popor nu este ca gresim, ci faptul ca perseveram in greseala. Nu, pensiile nu va vor creste dupa ce vetí merge la referendum, naivilor.

Eu care n-am plecat când trebuia din România, deşi puteam oho!, care prin urmare pot fi considerată o patrioată veritabilă în felul meu, mă declar frustrată de revigorarea naţionalismului de dinainte de '89 prin gura premierului -de scurtă durată- Ponta. Când îl văd cum se lamentează că ,,n-are Europa ce să ne-nveţe'', ,,nu ştie Germania...'', ,,noi nu primim sfaturi'' îmi amintesc de sinistrul refren iliescist: noi nu ne vindem ţara.

Dacă sub Ceauşescu eram educaţi că nouă nu ne trebuie arhitectură ca la Florenţa, noi avem blocuri, că o catedrală ca San Pietro e mizilic, avem noi destul ,,muzeu' satului'', că dacii au fost mai viteji decât romanii, că  mămăliga e mai interesantă decât aluatul franţuzesc, că ,,ei'' n-au ţară ca a noastră, că noi de fapt am fi fost fruntea Europei ,,la ce ochi albaştri avem'', dar ne-au nenonorocit ghinioanele, barbarii şi turcii, şi că ,,las' că-i mai fiabil Oltcitul decât BMW-ul''... Atunci mă apucă o ruşine!

Sunt născută şi crescută în Transilvania, bunica purta albituri din pânză cumpărată de la Viena, aşa că am încredere în Europa democratică mai mult decât în unele capete de la Bucureşti. În politică prefer rigoarea plicticoasă germană decât vorbele de duh balcanice. Doamne, ce ruşine mi-a fost aseară când Ponta făcea glume ridicole cu reprezentantul presei maghiare zicând ,,las' că UDMR a votat cu noi'', iar Martin Schulz se sufoca de indignare! Cum zicea Schulz: noi am fost prieteni, da' io acum nu-l mai recunosc, m-a aburit...

Răspunsul meu: un erou ajunge ghilotinat de propriul idealism, un tiran va fi ghilotinat de popor.

http://www.criterion.com/films/555-danton

,,Ce ştii tu despre popor, Maxime?'' i-a urlat Danton lui Robespierre atunci când frâiele Marii Revoluţii Franceze au fost scăpate.

Ferească-ne Dumnnezeu de revolta unui popor mânat în stradă de minciunile unor lideri de opinie. Danton striga: ,,sunt nemuritor!'' şi mulţimea franceză fierbea de excitaţie. Era un idealist periculos în felul său, însă noi nici măcar idealişti n-avem.

Nu suntem în 1789 şi n-avem vâna francezilor de odinioară, noi nu ştim să ne purtăm revoluţiile, nu ştim ce să facem cu ele. Politica noastră trebuie să fie una singură, cuminte: propăşirea democraţiei atâta câtă am dobândit-o, nu anihilarea ei.

Francezii au inventat Stânga şi Georges Sorel a perpetuat-o grandios, vai nouă!http://www.bookblog.ro/recenzie/vreme-indelungata-socialismul-a-fost-o-utopie/  Să rezumăm: nu agreez Stânga!

(Avertisment: postare interzisă minorilor, labililor, mediocrilor, bigoţilor.)

Suprema ratare a unui bărbat este însăşi ratarea sinuciderii sale. Eu una nu văd devirilizare mai mare. E tragic dacă un bărbat s-a decis s-o facă, dar e mult-mult mai tragic să rateze. Pentru că un bărbat adevărat trebuie să fie hotărât, perseverent, de onoare..

Suntem un popor nevricos şi invidios, nu-ncape îndoială, dar de aici şi până la a demonstra în ce-ar consta precis nevroza românească avem cale lungă. Şi nu poate s-o străbată până la consecinţele-i ultime nici măcar un psihanalist de anvergura unui Vasile Dem. Zamfirescu. Însă cu ajutorul acestui eseu-colaj, putem contura o hartă a sentimentelor naţionale copleşitoare: ruşinea de sine, ura de sine, neisprăvirea (legată de acel ,,merge şi aşa''), pasivitatea, complexul de inferioritate.

În primul rând este de semnalat că ideea de nevroză etnică nu devine unanim acceptată. Au consacrat-o psihanalişti precum Geza Roheim şi Georges Devereux (cel născut în Banat), o acceptă şi Vasile Dem. Zamfirescu, dar ea nu este un concept stabil. Trebuie să adăugăm că autorul volumului de faţă conferă nevrozei individuale în speţă o valoare mai degrabă pozitivă atunci când ea suportă sublimări. În fond, psihanaliştii susţin că orice act de cultură şi artă semnifică un act nevrotic sublimat. Carevasăzică, n-avem nevroze, n-avem cultură. Hm?! În ce o priveşte pe cea colectivă însă, aşa cum vom vedea, ea aduce numai neplăceri naţionale.

Fiind o culegere de eseuri şi de prelegeri ţinute de autor în ultimi ani cu diverse ocazii ştiinţifice, volumul deţine momentele sale eclectice ori divagante. Cu alte cuvinte, sunt numeroase temele psihanalitice abordate, mai puţin nevroza românească însăşi, iar autorul îşi asumă acest aspect. În prima parte se pun reperele accepţiunii termenului ,,nevroză'', ştiut fiind că el suportă diverse sinonimizări, şi anume ca disfuncţie psihică diferită de psihoză (nebunie). Altfel spus, nevroza este reversibilă (vindecabilă) ...şi totuşi...Apoi se aduc  exemplele unor mari creatori nevrotici români. Aşa că poporul român este analizat ca nevrotic prin reprezentanţii săi. Se abordează chestiunea resentimentului în cazul Constantin Noica, creaţia lui Adrian Marino cel neiubit de mamă, ,,autismul'' lui Lucian Blaga, complexul patern la Ion Vianu, ura anumitor români contra Anei Blandiana în anii nouăzeci, nevrozele particulare ale lui Octavian Paler, Cioran, Caragiale, Cărtărescu şamd. În ce-i priveşte pe Caragiale şi pe Cioran să nu uităm că ei se reechilibrează narcisic emigrând!

Ar mai fi de meditat la aspectul influenţei istoriei seculare asupra unei nevroze etnice în general. Dacă Emil Cioran opina că istoria noastră jalnică (citeşte: plină de jale), expresia aparţinându-mi, se datorează unor ,,deficienţe psihice structurale'', Vasile Dem. Zamfirescu manifestă o opinie diferită. Psihanalistul consideră că o istorie dificilă, mereu invadaţi fiind, ne-a făcut sensibili, nevrotici. În ce mă priveşte mă apropii mai mult de poziţia lui Cioran considerând că în fond n-am fost vrednici de o istorie măreaţă. Să ne reamintim, la sugestia tot a lui Cioran, că niciun român n-a murit răstignit pe vreo idee.

,,Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când  mă ştiu am fost înconjurat de ceea ce aş putea numi, cu oarecare pompă, prieteni de idei.''( Horia-Roman Patapievici, 1995)

Şi tot el îşi alege ca motto al eseului ,,Zbor în bătaia săgeţii'' următoarele, vai, atât de actuale:,,Un om este rănit de o săgeată otrăvită. Cei apropiaţi, cuprinşi de disperare, aduc degrabă un doctor.Să ne imaginăm însă că cel lovit de săgeată va respinge orice îngrijire, strigând: «Nu voi lăsa să mi se smulgă din trup această săgeată înainte de a şti cine m-a lovit, dacă era un kşatriya sau un brahman, care este familia sa, dacă e înalt, scund, sau de statură potrivită şi din care anume ţinut se trage. Nu voi lăsa să mi se scoată din trup această săgeată înainte de a şti cu ce fel de arc s-a tras asupra mea, ce coardă avea arcul, ce fel de pană avea săgeata şi din ce material era şlefuit vârful săgeţii.». Adevărat vă spun, un astfel de om ar muri înainte de a cunoaşte toate aceste lucruri, care nu i-ar sluji la nimic." (Majjhimanikaya 1, 426).

Morala: prietenii de idei ai omului de cultură Horia-Roman Patapievici trebuie să se arate în blogosferă, acum. O scriu cu idealismul că săgeţii otrăvite i s-ar mai putea curma în ultima secundă zborul.

Să fiu tare, să fiu dură? Mda, cam aşa se cere pe bloguri: să fii invulnerabil(ă). Simt nevoia să dau o raită prin blogurile bune pe care le-am văduvit de prezenţa  mea în ultimele două săptămâni, cel puţin . Nu ştiu dacă  ele îmi duc dorul, dar eu lor certamente da.( Ei bine, uite, n-am putut fi dură, v-am scris ce simt...)

După cum insinuam mai zilele trecute, diseară  sunt gazda unui eveniment mare. N-am voie s-o dau în bară, ştiu. Mi se spune că sunt prea exigentă. Degeaba, cred în continuare că dumnezeirea stă în detalii. Înţeleg că sună prea franţuzeşte, prea snob.

Şi după ce totul se va încheia, după ce obligaţia-mi de gazdă se va termina-că va fi fost  ,,foarte bine,'' că va fi fost numai ,,binişor''-, am să  cer cu tărie: ,,o tărie!''.

Mi-am consultat poşta electronică. Ca tot omul, o fac zilnic. Am chestiuni profesionale care impun acest ritual. Vrând-nevrând, în secunda pînă să deschid inboxul, ochiul îmi reţine imaginile de la ştiri. (Sunt invazive, agresive- deci le citesc extrem de rar. Una pe săptămână cel mult.) Două îmi rămân pe retină, deşi vocea interioară îmi spune nu: prima este imaginea cu figura sinistră a dictatorului Gaddafi ciuruit. (Mă dezumanizează să colaborez privind cadavrul făcut nedemn, fie şi al unui dictator.)A doua e relativă la un titlu stupid gen: ,,7 lucruri pe care trebuie să le facă orice femeie.'' Încercând să-mi reprim revolta ontologică provocată de imaginea ,,masacrată'', sadică, pe care nu am căutat-o, dar ea m-a ,,abordat'' , parcurg începutul articolului  pe care-l bănuiam de inepţie jurnalistică. Citesc doar începutul. Într-un limbaj sărăcăcios şi standardizat de compunere şcolară mediocră, aflu că primul lucru pe care trebuie să-l facă o femeie este: mult sex. Ştirea vine la fix. Tocmai ieri ,vineri, am întâlnit la ore diferite trei femei, cunoştinţe de serviciu, de vârste şi condiţii diferite, dar care aveau toate în comun acelaşi lucru: erau singure şi nu de ieri de azi. În mod cert şi ele îşi consultă inboxul electronic. Şi ele au fost asaltate de,,ştirea'' pe care o invoc. Cred că  trebuie să te simţi tare nasol, în condiţiile precizate mai sus, să o aplici pe tine. Opinez că imaginea unui cadavru, ca şi abordarea brutală a statutului femeilor singure, devine fiecare în parte un act înjositor, nedemn.

E un exemplu comun despre cum ne invadează subliminal sau pe faţă media. Cei care  produc aceste ştiri n-au nimic sfânt.

Ieri, la volan, ora 12 fix, eu, în intersecţie. De pe un post de radio comercial(ooo, din comoditate le mai ascult, deşi nu-mi face cinste) aflu că Julian Barnes a câştigat Booker Prize pronunţat a la russe de un ştirist semidoct. Care semidoct mai rosteşte şi ,,Papagalul lui Flaubert'' apăsând pe t, cu aplomb. Se pronunţă ,,flober'', cu ,,e'' deschis, vorba aia( licenţă în franceză la cea mai bună facultate de filo din România, deh!). Pariez că dacă-l întrebam zicea că Gustave Flaubert a fost un regizor de film. Vexată, am dat turn off. Privind la viteză mică auriul toamnei de pe la noi mi-a picat fisa. Aaaa, Julian Barnes e tipul ăla care a scris romanul.... ăla... , ăăă, îîîî..., cum îi zice?, cu un titlu stupid oricum:,,Până când m-a cunoscut''. Aha! Să sintetizăm: n-am citit din Barnes decât romanul cu pricina şi m-am plictisit de moarte(se ştie doar că nu fac pasiuni pentru scriitorii cool, în vogă,... îi evit).O poveste simplistă cu final de roman noir predictibil pe tema unei gelozii aiuristice. Acuma, paradoxul receptării culturale mă face să caut a citi un al doilea roman ca să infirm sau să confirm primul contact. Ce face faima din cititori, iată! Eşti scriitor vestit, ajungi citit şi de către adoratori şi de către sceptici( eu!), ce să mai...!

Intoxicată de hybrisul mediatic, am şi eu o opinie despre subiectul săptămânii: bacul.

Generaţia copy paste e foarte vulnerabilă. Obişnuită să i se deschidă ,,sesamurile'' vieţii cu un simplu click, nu vrea şi nici nu ştie să facă efort, să se replieze, să răzbească, să  ia decizii proprii. Nu ştie să ia decizii, zic, doar să zapeze, să surfeze. Sigur, societatea actuală i-a creat un zeitgeist, pe principiul  ,,totul right now,  fără efort''. Acestei generaţii dacă-i tăiem curentul (energia electrică) moare de inaniţie.

Sunt pentru o şcoală activă, dinamică, cu programe simplificate mult, în care elevul să se exprime, să se dezvolte, să se introspecteze, să se afirme. Cu toate acestea, susţin efortul, munca, dedicaţia. Nu se poate să cedezi pentru că ai picat bacul pe care ai alternativa să-l dai la toamnă din nou.Până atunci mănânci materia şi-ţi mai rămâne timp şi de un club( sâmbăta seara) şi de o tăvăleală. Endorfinele fac bine asimilării ştiinţei, spun eu.

Şi să nu-i uităm pe cei care în anii '70, '80, '90 au dat examene foarte serioase în liceu şi au picat de trei ori la facultăţi de elită. Ca apoi să reuşescă în viaţă, definitiv. N-a fost o traumă naţională. Să pici un examen este  o oportunitate psihologică ca să te întrebi ce vrei şi ce poţi? Dar nu te omori. Zici cel mult: las'că vă arăt eu ce pot data viitoare.

De trei zile-ncoace o firmă de IT s-a oferit să mă ajute într-o chestiune mică şi spinoasă de salvare a unui document vechi, semnificativ pentru mine. Pe ochi frumoşi. Simplu: acum zece ani am scris un text profesional de mare importanţă, dovedită ulterior. Nu-l mai am decât în varianta ,,listat pe hârtie''. Mi-am zis: mă salvez cu o scanare. Am tras pe dreapta, am intrat, am salutat, le-am lăsat foile, banii, e-mailul, în juma' de oră îl aveam pe CD şi pe mail. Da' cum îl folosesc mai departe? Că eu voiam să-l transform, să-l modific, să-l expediez etc. De trei zile( şi încă nu s-a terminat), băieţii specialişti s-au angajat ei să mă descurce. Mi-au trimis pe mail zece variante. Niciuna nu se deschide. Trei zile! Păi, nu mai bine îl trimiteam pe CD cu poşta unde era nevoie, şi deja era ajuns. Nu-mi spuneţi că am ajuns la oamenii nepotriviţi,  nu e aşa, au firmă mare în centru. Morala: există căi mai simple şi mai bune decât tehnologia, uneori ea este un hăţiş. Nu faceţi exces de ea.( PS: le-am zis băieţilor senină: ,,renunţ, nu vă bateţi capul''. Dar ei, nu, e onoarea lor în joc. Şi când te gândeşti că au numai o viaţă...)

Ieri în maşină am aflat de la radio cum se face duş economic. Vorba vine, că eu îl practicam de mult. Cutare actriţă de la Hollywood a ,,inventat'' duşul de numai trei minute de rămâi curată ca roua dinaintea poluării ( alo, domnilor, noi avem părul lung!... nu cârcotiţi, e greu în trei minute). N-au dat ,,reţeta'', dar bănuiesc că se face aşa: dai un jet de apă pe tot corpul, opreşti apa, te săpuneşti bine cu un burete aspru, te limpezeşti cam un minut. Mai repeţi o dată săpunirea şi limpezirea şi cauţi un prosop. Gata!

Morala: hilare zile am ajuns! După ce o jumătate de secol (cel puţin) am fost învăţaţi să consumăm  (care-i patria consumerismului, aud?) acuma a început seria ,,dezvăţului''. Cărţi motivaţionale, filme, emisiuni, campanii ( da' tot pe bani, nu?)  ne învaţă cum să revenim la obiceiuri mai decente. Mai puţină apă, benzină, zahăr, curent electric etc. ni se sugerează din toate difuzoarele. Sfânta gregaritate şi manipulare, cu o mână a dat, cu o alta a luat.   

În scandalul DSK, cel puţin până la verdict, sunt de partea părţii masculine. Operativitatea zeloasă a arestării, întreţinerea misterului cameristei, intuiţia feminină, neîncrederea în media şi în putere mă fac să aleg în consecinţă. Sunt convinsă că la nivel simbolic, generalizant, când un bărbat se descheie la cămaşă  o europeancă  interpretează gestul ca pe o sugestie cel puţin interesantă, pe când o americancă o ia ca pe un abuz.

Deschidem cartea. Coperta am văzut deja ce poate. Ia te uită, scrie,,roman’’. Mai dăm o pagină. Oau, un motto de fitze( din alea de la click,,citate celebre’’) din Stephane Mallarme. Mai luăm o gură. Continuăm. Aha! E vorba de nişte personaje aduse de hazard împreună şi nu prea. Un Victor, o Etă, un Tibi, un Vatman, o Larisă basarabeancă şamd.  Unu-i zice la altul ce altu’ îi zice la unu’.Ceva cu un avort din alea ca-n ,,4,3,2’’, ceva homosexualitate, o bucată de jurnal, una de reportaj, o miştocăreală de descriere, un bluff de naraţiune, o caricatură de poveste în ramă. Au! Şi o crimă neclară la final.  Fain. The end, am vrut să zic.

Pe ultima pagină ceva se leagă, totuşi. Autoarea Mariana Gorczyca îşi cere iertăciune nouă, cititorilor( dar de ce nu literaturii???) că aşa-i postmodernismul, varză, zacuscă adică. De fapt cartea-i parodie la lumea de azi, ni se atrage atenţia. Se pune prima întrebare, în ,,roman’’:,,Dar ce iaşte beletristica?''Răspunsul din ,,roman’’: ''În cazul ăsta scriitorul, că de la beletristică am pornit, ce e? a) un instrument b) o soluţie revelatoare( sic!), c) un ales?

-Toate cele trei variante. Scriitorul, Eta dragă, nu se face. Scriitorul este. Scriitorul vine pe lume cu o misiune. Să scrie, adică să lase urme despre ce-a fost  ori o să fie'' Iată, dragii mei, o demonstraţie logică  de egoproză despre sensul literaturii. Apoi ni se spune că ,,Lumea este tot ce se întâmplă, zicea Wittgenstein. Eu adaug: literatura este ca lumea.’’

Atunci, dacă-i aşa, mi-am pus mâinile în cap şi-am zis: aşa să fie şi receptarea  mea la această ,,literatură marca  Mariana Gorczyca’’. Să fie critica precum literatura, literatura ca lumea şi totul  zero să fie. Dacă a=b şi b=c, atunci a=c.