Diacronic, sau pe verticală, ,,Narcoticele...'' lui Andrei Oişteanu epuizează fenomenologia plantelor şi substanţelor psihotrope de la geto-daci şi până azi, în vremea stimulentelor alimentare sintetice. Sincronic, studiul acoperă două zone interferente adesea: literatura populară şi literatura cultă. Astfel, de la macul şi mătrăguna din doinele strămoşeşti ajungem la drogurile nobile ale poeţilor,,blestemaţi'' şi la produsele psihiatrice de astăzi.

Într-un stil sprinţar, agreabil şi perfect argumentat-cu referinţe solide la istoria culturală şi la aceea  a mentalităţilor, la sociologie, antropologie şi la religie- studiul lui Andrei Oişteanu privilegiază istoria literară. De anul trecut începând, avem, iată, şi o altă abordare a următoarelor ,,cazuri''culturale: paşoptiştii narghilomani, Eminescu, Macedonski, Mateiu Caragiale, Ion Vinea, Ion Barbu, Cioran, Eliade, Ionesco,  Gheorghe Marinescu, Nicolae Minovici, Culianu, Cărtărescu şamd. Aveţi dubii care au fost marii alcoolici ai culturii române? Consultaţi ,,Narcoticele în cultura română'' de Andrei Oişteanu.

Sinestezii, halucinaţii, sexualităţi, hiperestezii, suiciduri, experimente, depresii, anxietăţi şi altele asezonează prezentarea cronologică, aşa cum enunţam deja, a unor,,cazuri literare''. De la Andrei Oişteanu aflu ceea ce bănuiam un pic anume că Regele Crypto al lui Ion Barbu este sinonimul literar al psihedelicei Amanita muscaria.  

În mod particular mi-a plăcut perspectiva istoricului de artă care îl determină pe Andrei Oişteanu să prezinte cultura românească modernă ca ,,pe o colonie franceză''.  Este dovedit, iată, că nu doar modele avangardiste ne veneau din Montmartre, ci şi gusturile pentru opiate şi opiumuri, eteruri şi mescaline, după ce oricum fanarioţii îşi dăduseră obolul de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu afioane, teriace şi cu magiunuri. 

Iar dacă aş fi întrebată eu ce narcoze practic, aş reveni la sugestia că arta şi literatura de care sunt dependentă rămân opiul meu favorit. În rest, ca şi Liiceanu, ca şi Alex. Leo Şerban, mă aflu în barca acelora de tip control freak. Nu-mi place să ies din mine, sunt oricum destul de intensă chiar şi pentru mine însămi cel mai adesea. Hiperestezică pentru unii, anestezică pentru alţii, aşa mă văd, iar Andrei Oişteanu este de acord că nu toţi secretăm din propriul creier aceleaşi substanţe excitante sau calmante şi  nici în acelaşi grad. Există persoane care au nevoie de ,,adaosuri'' şi unele care sunt deja un cocktail gata dozat genetic. Dar aş adăuga un mic viciu nobil, dacă tot nu sunt fumătoare: cred că vinul este un drog perfect. Căci spun psihiatrii: drogurile din substanţe naturale devin în cantităţi mici sau rezonabile sănătate curată. În fine, închei cu o referinţă la Gellu Naum. Se povesteşte că în anii '70 la Comana poetului i s-a oferit marijuana să pipeze. Răspunsul lui bonom  a fost: ,, N-am nevoie de stimulente de acest tip. Îmi controlez singur stările psihedelice.'' De meditat la poezia narcotică şi la narcozele poeziei, atunci.

,,( Paul Celan) Îmi plac mult poemele dumneavoastră, am să le traduc'', îi spunea lui Jean Daive. A iubi, a citi, a traduce: aceeaşi viteză, acelaşi gest.''( Marie Darrieussecq, Raport de Poliţie, Ed. Pandora M., 2010, p.64)

 

 ,,De la Marţial la internet, plagiomnia a însoţit mereu actul literar.''( M. Darrieussecq, p.20).

Marie D. zice că acesta este primul şi ultimul eseu pe care l-a produs vreodată. Fără a face mare caz de propria-i suferinţă, autoarea franceză întreprinde un periplu prin arhipelagul proceselor de plagiat de odinioară. Evidenţiază câteva cazuri celebre-Ovidiu, Freud, Mandelştam, Celan,  Danilo Kis şamd- ah, dar pe câte altele nu le-a consemnat istoria!

Vechii greci aveau marea înţelepciune şi minunata lipsă de vanitate de a considera că nimic nu se scrie pur şi simplu, totul se rescrie. Şi totuşi de la ei provine cuvântul plagiat.

.,,Cuvântul plagiat vine din grecescul plagios-pieziş, perfid. Plagiatorul era acela care îşi însuşea sclavii altuia-o proprietate privată sub forma persoanei umane. Prin extensie, cuvântul plagiator a ajuns să fie înţeles ca hoţ de copii. Comparaţia între ceea ce este scris, fruct al sufletului, şi copil, fruct al pântecelui, este extrem de veche.’’ (p.19)Pe bună dreptate, actul plagiomniac este extrem încărcat emoţional şi implică cinci ingrediente: două texte (uneori şi două versuri sunt arhisuficiente), un atacat, un atacator...şi mai cine? Mai cine? Sfânta Presă, aţi ghicit!

Dar să ne concentrăm pe artistul acuzat de plagiat! De regulă el debutează cu un şoc provocat de acuzaţii. Siderarea şi nedreptatea îl paralizează la nivel creator şi emoţional. Aşa s-a întâmplat cu Paul Celan. Născut şi crescut la Cernăuţi, acest poet evreo-român, obligat de destin să scrie o operă în ,,limba asasinilor'', ajunge să fie acuzat de Claire Goll că i-a plagiat soţul mort, pe Yvan Goll. Unele din numeroasele exemple date de acuzatoare, aflată în paroxismul turbării, este următoarea asemănare de versuri:

,,Yvan Goll: o picătură de sânge lunar

  Paul Celan: sânge de lună''

Marie Darrieussecq se întreabă: oare avea cunoştinţă erotomana Claire Goll că şi Garcia Lorca produsese o metaforă  cu sânge şi lună, ca şi Alfred de Vigny în ,,Moartea lupului''? Dar dacă am contabiliza literaturile mici, folclorul sau filmele cu vampiri vrăjiţi de lună, unde am ajunge cu plaga şi plaja ...plagiatului?!

Atunci, al cui e sângele şi a cui e luna? Vă întreb, cine le-a descoperit şi gândit primul? Care este în fond întâiul venit în zona imaginaţiei poetice? Cine are dreptul primei nopţi? Sau, oare, leitmotivele literare  stau agăţate ca merele în pom, primul trecător fiind întemeietorul, iar cel de-al doilea hoţul?  Însă Paul Celan nu a mai stat să analizeze absurdul acuzaţiilor. După ani de hărţuire psihică şi jurnalistică, în 20 aprilie 1970, alege să fie încă un poet ,,senucigaş''( după expresia lui Andrei Oişteanu) plonjând de pe liricul pod Mirabeau. Nu este nici primul, nici ultimul artist afectat profund de injusteţea acuzaţiei de plagiat. Îmi exprim în acest sens dispreţul profund pentru toţi obsedaţii de plagiat din blogosferă. Nu-i cunosc, dar îi  compătimesc. Plagiatul nu poate fi separat de ideea de vâlvă, de scandal, de laşitate.  Trăiesc cu  convingerea că ideile ( în sens platonic) sunt un bun al tuturor, doar stilul este şi rămâne o amprentă a fiecăruia, care nu înşală şi nu trădează niciodată. Câtă asemănare, tot atâta diferenţă.

Apărat de o împrejmuire de măceşi, muri şi salcâmi, este un loc deplin tăinuit privirii, cunoscut vag doar de localnici. La urma  urmei, cine să-l mai caute? L-am vizitat alaltăieri cu scopul de a-i...lectura pietrele tombale vechi, unele de peste un veac şi jumătate. Desigur, nu cunosc ebraica, aşa că totul a fost mai mult un gest pios decât unul cultural. Pot certifica faptul că există un spirit al locului, aparte, acolo. E vorba de un cimitir fără cărări, fără ,,aparţinători'', morţii îşi dorm (oare liniştiţi?) un somn de dinaintea nopţilor marii prigoane a Holocaustului, fără intuiţia a ceea ce s-a ales de nepoţii şi strănepoţii lor, cei fără de mormânt. Într-un fel, şi acest mic cimitir a fost condamnat la moarte...Resemnate, pietrele păreau recunoscătoare că le-am cercetat. În fond, acolo zac vecinii străbunicilor mei, care străbunici locuiau la două străzi distanţă de sinagogă. Lăcaşul de cult nu mai era de mult în picioare când eu m-am născut, dar casa părintească, sub altă formă, ca şi străzile respective se găsesc tot acolo. În numele paşilor mei pierduţi care au călcat peste paşii lor pierduţi, mi s-a părut pios să retrasez o hartă personală a memoriei.

,,-Eşti la fel de frumoasă.
  Gestul ei cunoscut, îşi trece mâna prin păr. S-a aşezat în faţa camerei video. Bluza albastră, colierul cu imitaţii de perle. Aluniţa  de pe gât. Zâmbeşte. Pare surprinsă. Parcă nu-i vine să creadă. Vincent spune mai departe:
  -Eşti la fel cum mi te aminteam. Amintirea  mea de ieri-dimineaţă.
  -Vocea ta sună la fel. Asta e chiar incredibil. Le-a reuşit transferul. Şi au reuşit să reproducă şi vocea! Ce mă bucur că funcţionează!
   Râde. Vinny se uită la buzele ei. Îşi aminteşte, şi de aici îşi aminteşte totul.
  -Eu mă bucur că te pot vedea, că te mai pot vedea încă o dată.
  -Ştii ceva? Mâine e înmormântarea ta.
Ea pufneşte în râs. O reacţie nervoasă. Vinny râde.
-Ştii ceva? Mi-ar plăcea să o văd.
Un moment de linişte. Parcă i-a îngheţat zâmbetul. Se gândeşte la altceva. Spune:
-O să-l rog pe Robert să ia cu el camera video... Ne conectăm în direct de la crematoriu.
-Sigur. Lucrurile naturale nu sunt ruşinoase. Să vadă şi copilul că tata nu se teme să privească.''( Vincent Nemuritorul, de Bogdan Suceavă, Editura Curtea Veche,  2008, p.84)

Nu mă miră că lui Bogdan Suceavă îi reuşeşte un astfel de dialog teribil-amestec de umor negru, subtilitate şi tragic-, de un firesc ameţitor. Am o pasiune totală pentru proza sa care în fiecare nou roman sau nouă nuvelă schimbă tematica şi abordarea, deşi  rămâne mereu egală cu sine în privinţa calităţii stilistice deosebite.

De la Solaris, Vincent Nemuritorul este ultimul roman SF citit de mine pe o perioadă de mulţi (destui) ani. Şi totuşi, virtualitatea întâmplărilor din roman este atât de aproape să devină realitate, încât ,,roman SF'' mi se pare o sintagmă improprie, insuficientă. De fapt, cine cu cine vorbeşte în dialogul de mai sus? Practic, un bărbat mort  comunică în timp real cu propria-i soţie, prin intermediul unui program de computer. Din  text aflăm că încă ,,din 2029 s-a implementat'' un modul cibernetic, Spring After Winter(SAW) prin care  intelectul uman este separat de trup, la cerere sau în preajma morţii, şi se stochează pe un circuit. Astfel, moartea devine o anestezie asistată, o înjumătăţire a morţii, de fapt, o conectare la un aparat care-ţi extrage informaţia cerebrală şi astfel devii o  casetă pe un raft, inteligenţă pură, nemuritoare. Apoi, ,,carcasa'' se aruncă. Nu mai ai trup, dar poţi avea activităţi intelectuale şi vizuale. Devii un duh cibernetic, pur şi simplu. Aşadar, tema romanului este  chiar imortalitatea( visul omenirii etern), iar Bogdan Suceavă o rezolvă la un mod impecabil.

Dar merită să ai strict activitate intelectuală în afara bucuriilor trupeşti? Merită să fii un  ,,intelect'' invizibil plutind în eter, care n-are pofte şi nici dureri(,,unde nu este durere, nici īntristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfārşit'' ... după cum atestă textul ortodox vechi)?Într-adevăr, Vincent, mort de cancer la 39 de ani, a ales să devină un modul SAW şi poate astfel bântui prin ochii camerelor de luat vederi prin fosta casă familială, poate conversa cu fiul şi cu soţia, mai mult chiar, poate călători mental în toată lumea, inclusiv în spaţiul extraplanetar. În acelaşi timp, constată cum este să trăieşti fără proiecte şi fără emoţii, în stadiul de luciditate pură. Această ,,minte la rece'' îl împinge chiar la o crimă perfectă, evident fără nicio remuşcare. Căci, în formula imortalităţii individuale de tip SAW emoţiile nu se conservă, dar amintirile, da. Inclusiv amintirile frustrărilor şi urilor de altădată. Cu alte cuvinte, Răul persistă.

Astfel, romanul lui Bogdan Suceavă tranşează chestiunea visului himeric al imortalităţii, vechi de milenii, transpus într-un vis cibernetic, pasibil de a deveni realizabil în, cred eu, un timp nu foarte îndepărtat. Textul acesta compact şi inteligent, argumentat şi convingător, m-a provocat să mă întreb cum mi-aş gestiona eu însămi imortalitatea de-ar fi să fie. Se sugerează în carte, şi pe bună dreptate, că femeile se desprind mult mai greu de lumea ,,de carne şi sânge'', fiind mai telurice. Atunci, sunt sigură că mi-aş dori două sau trei tinereţi, aş ocoli bătrâneţea, iar nu aş râvni eternitatea.

,,Mulţi psihologi consideră că doar narcisiştii îşi doresc mult să aibă blog, deci blogul este o arenă aproape inimaginabil de necesară narcisiştilor. Ei pot fi admiraţi de persoane complet străine, dar care capătă în mintea lor o importanţă deosebită, din cauza nevoii de admiraţie.(...)Freud susţinea că în cazul narcisiştilor avem de-a face cu o combinaţie între grandoare şi fragilitate. Nu sunt de acord cu el, pentru că tendinţa către grandoare este determinată de fragilitate. O persoană puternică nu-şi doreşte atât de mult să fie admirată, este sigură pe ea, nu are de ce să depindă de opinia altora, de admiraţia lor. Îşi ajunge sieşi.''(Aurora Liiceanu, Viaţa nu-i croită după calapod, Polirom, 2011, p.224)Aşadar, dragi bloggeri, cineva stă cu ochii pe noi! Să nu uităm că psihologii sunt invitaţi la tv, la masă cu jurnaliştii, şi prezentaţi ca judecători morali şi diagnosticieni infailibili. Aşa că opinii de tipul acesta, rostite unde trebuie, pot face valuri.  

Dar eu una aleg să iau afirmaţia Aurorei Liiceanu, o doamnă competentă şi distinsă de-altfel, cum grano salis. Sunt sigură că pot interveni nuanţări în acest citat. În fond, arta lumii de la începuturi şi până azi este  în sine un mega-act narcisiac, dacă privim din această perspectivă. Atunci, narcisismul este bun, nu-i aşa!? Îmi amintesc că aveam în facultate profesori care nu agreau anumite tipuri de critică literară cu influenţe psihanalitice. Voiau să sugereze că nu se poate reduce Emma Bovary sau Anna Karenina la un  ,,studiu de caz cu diagnostic''. Atunci, hai să ne ferim de diagnostice şi de morgă profesională excesivă. Sau morga asta nu-i, ea însăşi, un narcisism sublimat?

Şi dacă a trecut Ziua Franţei, gustul pentru exotism al francezilor rămâne. Doar e instaurat chiar dinainte de Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu) şi Chateaubriand ( Francois-Rene, vicomte de), Charles Baudelaire şi Arthur Rimbaud.

Ştiţi mica plăcere perversă de a vedea un film dulceag, dar nu chiar de tot prost, la ora 9 a.m., în solitudine, în timp ce alţii muncesc? Mda, e un mic hedonism.  Am dat şi eu astfel, intempestiv, peste o bucată din filmul (vechi&mediocru, de altfel) cu Barbra Streisand (The Mirror Has Two Faces) în care s-a măritat târzior şi doarme în pat separat de soţul ei, pentru întreţinerea suspansului în privitori. Mai tot filmul este despre cum evită ei doi (intelectuali sadea) sexul, cultivându-şi mai mult subconştient excitaţia aşteptării, dar neconsumării, contactului fizic. Este vorba de vechiul şi nemuritorul motiv literar al fructului sexual oprit, vezi Tristan şi Isolda, sau Cântecul Nibelungilor în care o sabie simbolică sau ...metalică... desparte cele două sexe. De vizitat şi excelentul eseu al lui Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul. Cu reţetă, şi totuşi are o mică filozofie pelicula: de ce ne este frică mereu că tot ce atingem pângărim? Adaug că n-am mai văzut-o pe Barbra Streisand de ani de zile pe ecran. Dar mi-am amintit acuma că-mi plac mult vocea ei de actriţă (ca şi cântăreaţă are un repertoriu prea sweet, dar nu i se poate reproşa glasul special) ca şi gestul ei caracteristic de-a-şi da ochii peste cap. Are ceva inimitabil, e clar. Revenind la film, închei cu cele două sugestii de bază ale sale: interdicţia în eros are un ascendent cultural prestigios şi excitant pe care insul postmodern ar trebui să-l redescopere. Şi în fine: erosul nu trebuie să rămână doar carnalitate pură, ci şi meditaţie asupra acestei carnalităţi.  Sau: în secolul permisivităţii sexuale absolute, ce  nu mai e intezis trebuie reinventat, pentru a evita o sexualizare fadă, de plastic, între oameni de plastic. Şi, da, omul postmodern nu poate uita că exista o vreme în care erosul era o aventură, o plonjare într-un necunoscut cu cât mai mare, cu atât mai  adrenalinic. De aceea zic, filmuleţul  denotă un scenarist cu lecturi bune.

De ce nu? Am bunul obicei să vâr în geanta de plajă, alături de prosop şi de accesorii, şi o carte( proză sau eseu). Cred că nu fac rău şi mi-am dat seama de asta citindu-l pe sociologul Jean-Claude Kaufmann care a scris nişte studii despre psihologia omului la plajă( prin extensie: bazin, piscină, etc.). El arată cu dovezi că oamenii aflaţi în astfel de posturi relaxante sunt mult mai atenţi la ceilalţi, implicit la gestica celor din urmă. Am probat-o nu o dată: citesc la plajă şi lumea e curioasă ce citesc. Mie mi se pare că fac un mic bine cărţii astfel. În rezumat, am o veste bună şi una proastă, cu care să încep? Păi, vestea bună e că lumea nu citeşte ziare şi tabloide la piscină. Aproape deloc. Dar nici literatură. Defel. Cu toate acestea, atenţia mult distribuită spre celălalt îi face receptivi pe majoritatea la aşa-numiţii ,,excentrici ai plajei''. Eu de pildă, mi-am adus  la bazin intenţionat ,,Narcoticele...'' lui Andrei Oişteanu( sic!). Am creat ceva interes, lăsându-mi ,,neglijent'' cartea pe prosop etc. Aş mai fi vrut să scriu despre dificultatea lecturiii la piscină. Poate fi o probă de anduranţă să citeşti cu apa şiroind pe tine, cu soarele în ochi, cu cremă de protecţie pe mâini, în poziţii incomode, simţindu-te privit, urmârind copilul în ,,piscina mică'' şi câte şi mai câte. Dar ce nu fac eu pentru promovarea cărţilor bune, aud?

...dar ar putea părea, nu-i aşa? Conspiră la această impresie virtuală incandescenţa luminii, decadenţa eclectică şi în prăbuşire a arcadelor, albastrul palermian al cerului. Văzută într-o zi luminoasă, abundent vegetală, clădirea mi-a făcut poftă, din nou, de ,,Ghepardul'' lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa ca şi de filmul lui  Luchino Visconti, superb. Consider că efectul vizitării acestui loc în noiembrie, de pildă, este pasibil de  a genera surpări interioare în privitorul care s-ar gândi că între acele ziduri acum o sută de ani se ciocneau pahare şi foşneau taftale.

Sau de la diegeză la diet-etică (pronunţat ,,daiăt-etică''). Sau ,,Exerciţii de dietă intelectuală''.

Purtând un titlu fermecător de autoironic, eseul ,,Mica Dietetică'' al regretatului  Alex. Leo Şerban, publicat post mortem, este un colaj de micro-texte( ah, ce nu-mi place termenul!) legate toate între ele prin postura de privitor inteligent al spectacolului lumii contemporane în care s-a exersat a.l.ş., ca jurnalist cultural, ca şi critic de film sau ca persoană, pur şi simplu. Dacă ar fi să schimb, ireverenţioasă, motto-ul din Andre Gide al volumului, aş aşeza în loc, fără tăgadă, o frântură  din Glossa lui Eminescu:

,,Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor arta
Ce e rău şi ce e bine.''

(Puteţi înlocui ,, la teatru'' cu ,,la ecran'', de-acum, în primul vers. )Înşirate ca nişte postmoderne mătănii, aşadar cinice şi iconoclaste, pe un fir narativ discret, micile impresii şi didascalii ale lui a.l.ş. sunt perfect asimilabile cititorilor actuali, prin intimitatea adresării. Tratând temele zilnice ale vieţii contemporane: impactul mediatic, problema excesului de informaţii, masculinizarea comportamentului feminin, educaţia copiilor, afluxul televizual nevrotic, consumul, agresivitatea blogurilor, micile hedonisme, micile eşecuri, extincţia planetară şamd., eseul acesta atipic ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte. Amintind pe alocuri de stilistica,  reciclată postmodern, a  moraliştilor francezi de secol XVIII, volumul este un manual de trai dietetic, fără îndoială. Rezolvând, fără pretenţii de exhaustivitate, câteva ecuaţii ale consumerismului, a.l.ş. împărtăşeşte o viziune de  conservare a justei şi intelectualei măsuri, în vertijul care este viaţa omului în secolul XXI. 

Fragmentul meu preferat este cel consacrat temei singurătăţii. A.l.ş. relatează că s-a ocupat de un număr al Dilemei Vechi dedicat singurătăţii ca şi caracteristică umană. Cu acel prilej, redacţia revistei a constat un interes teribil al publicului faţă de chestiunea singurătăţii. Desigur, s-a întâmplat aşa pentru  că toţi se tem de singurătate ca de un morb al morţii. Într-un secol al individualismului proclamat, omul se înfricoşează,  iată, cel mai tare de singurătate. Acesta este passwordul suprem, inclusiv în comunicarea virtuală, o recentă parte a vălului Mayei.  Atunci, a.l.ş. disecă simbolul singurătăţii semnalând că singurătatea este de două feluri: bună şi rea. De cea dintâi se învrednicesc doar firile artistice, creatoare, care ştiu să transforme solitudinea în act introspectiv. Închei cu definiţia: ,,Singurătatea bună: aia în care te gândeşti pufos şi molcom la ale tale. În care îţi mângâi reveriile. În care te regăseşti.'' Mi-l şi pot imagina pe autor huzurind cu un mic zâmbet cinic, caracteristic, şi mângâind ,,blana Singurătăţii'', uneori, preferând acest gest calin zgomotului şi furiei mulţimilor.

,,...lumea nu vrea banalitate şi fapt divers, ci evaziune şi spectacol.''
                                                        ( Alex. Leo Şerban, Mica Dietetică)

Uneori ai senzaţia că o carte pare-a fi scrisă anume pentru tine. Alteori, o simplă sintagmă se deschide ca o fereastră între două intimităţi: cea a autorului şi cea a lectorului. În consecinţă, îmi rezerv dreptul  vanitos să îmi imaginez că a.l.ş. mă anticipa când a scris fraza de mai sus. În câteva escapade virtuale ne-am întâlnit în viziuni comune, empatice, spre norocul meu. Am fost încântată să remarc că empatia intelectuală se poate realiza, în continuare, iată, fie şi în pasiunea ambilor pentru un anume cuvânt neologic. Şi când te gândeşti că acum cuvântul acesta traversează spaţiul dintre două lumi, una albă, alta neagră. Dar cine poate şti care-i alba, care-i neagra?

Intoxicată de hybrisul mediatic, am şi eu o opinie despre subiectul săptămânii: bacul.

Generaţia copy paste e foarte vulnerabilă. Obişnuită să i se deschidă ,,sesamurile'' vieţii cu un simplu click, nu vrea şi nici nu ştie să facă efort, să se replieze, să răzbească, să  ia decizii proprii. Nu ştie să ia decizii, zic, doar să zapeze, să surfeze. Sigur, societatea actuală i-a creat un zeitgeist, pe principiul  ,,totul right now,  fără efort''. Acestei generaţii dacă-i tăiem curentul (energia electrică) moare de inaniţie.

Sunt pentru o şcoală activă, dinamică, cu programe simplificate mult, în care elevul să se exprime, să se dezvolte, să se introspecteze, să se afirme. Cu toate acestea, susţin efortul, munca, dedicaţia. Nu se poate să cedezi pentru că ai picat bacul pe care ai alternativa să-l dai la toamnă din nou.Până atunci mănânci materia şi-ţi mai rămâne timp şi de un club( sâmbăta seara) şi de o tăvăleală. Endorfinele fac bine asimilării ştiinţei, spun eu.

Şi să nu-i uităm pe cei care în anii '70, '80, '90 au dat examene foarte serioase în liceu şi au picat de trei ori la facultăţi de elită. Ca apoi să reuşescă în viaţă, definitiv. N-a fost o traumă naţională. Să pici un examen este  o oportunitate psihologică ca să te întrebi ce vrei şi ce poţi? Dar nu te omori. Zici cel mult: las'că vă arăt eu ce pot data viitoare.

Romanul din 2008 al lui Daniel Davies tradus la noi anul trecut este un text de nivel mediu, însă interesant, scris şi cu umor, dar şi cu duioşie. Jeremy Shepherd este un britanic la 39 de ani, înalt, atletic şi simpatic, care schimbă un birou de şef în Londra pe unul provincial, şi deopotrivă un BMW decapotabil pe o bicicletă. Cam forţat, nu? Metafora, clar, nu e specifică României, probabil doar la ei ,,se poate’’. De ce se întâmplă aşa? Păi, protagonistul are o revelaţie: director al unei reviste glossy pentru bărbaţi fiind, are sentimentul că trăieşte prea multe ore sufocat într-un birou luxos ce are la picioare toată Londra şi că munca lui e inutilă. Sinecdoca acestei schimbări de 180 de grade este o scenă din metroul londonez. Jeremy circula absolut accidental şi vexat cu metroul câteva zile, înţolit în haine de mare firmă, şi o scenă urbană îl iluminează. Un tânăr aflat în vagon găseşte uitată pe banchetă o revistă, tocmai aceea editată de Jeremy şi o ia la răsfoit, dar după câteva priviri rapide o aruncă sictirit şi scoate din geantă un roman. Această dovadă vie a inutilităţii meseriei sale îl obsedează câteva săptămâni pe Jeremy.  Hotărăşte brusc să îşi trăiască viaţa.

În provincie începe o viaţă dublă, adică ,,adevărata viaţă’’, într-un fel. Funcţionar cuminte şi ordonat la birou, swinger pe circuit internautic seara. Jeremy trăise în Londra mereu cu sloganul: ,,n-am voie să calc pe bec, că-mi f… cariera’’, dar cum apetitul lui sexual a fost mereu exacerbat, acuma îi dă o întrebuinţare. Şi mai ales Jeremy Shepherd are o teorie valabilă despre cât de intens supravegheat este omul contemporan, până la alienare. El nu pierde nicio ocazie să observe câte camere de supraveghere sunt îndreptate pervers asupra noastră, zi de zi. Când a fost voaiorismul mai alienanat, te întrebi? Atunci, circuitul de swingeri şi sexul în grup practicat în parcări discrete devine ultima redută  a instinctualităţii şi a libertăţii,  a unui curaj nebun căci poliţia stă mereu la pândă. Dar ,,Aici, pe circuit, e un vis din care ne-am trezit cu toţii deja. Am respins fanteziile pornografice în favoarea realismului sexual.(…)Ceea ce facem noi aici nu e nicio extensie a pornografiei, niciun act subordonat ei. E mai degrabă o răzbunare a ei-îndreptată împotriva artificialităţii pornografiei, împotriva iluziilor pe care ea le creează.’’ Este evident din cele de mai sus că autorul este un promotor al întoarcerii la  realitate, un trăirist cu idei post-hippie care proclamă că sexul real liber consimţit între adulţi e mai correct, mai ,,deontologic’’ şi mai  justificat decât sexul cu mâna în pantaloni cu un monitor în faţă.

Dar, fenomenul swing e pândit de jurnalişti şi de poliţie, lucru ce sporeşte adrenalina. Apar complicaţii enorme de aflat direct din acest volum nonşalant şi scris cursiv.  Închei cu o imagine a perversităţii corporatiste aşa cum o resimte personajul. Dar voi cum o percepeţi? ,,Sunt  la serviciu, e 4.34. Atmosfera de vineri după-masă pătrunde în birou ca monoxidul de carbon: un gaz incolor fără miros(…). Mi-am amintit de o veche zicală sârbească: Noi ne prefacem că lucrăm, voi vă prefaceţi că ne plătiţi. Arunc o privire rapidă. Tony, şeful meu, bibileşte la profilul lui de pe Fcebook. Katie se ceartă în surdină cu prietenul ei la telefon. Lee şi Jason, care stau de-o parte şi de cealaltă a biroului, sunt adînciţi într-un joc de două persoane numit Quake. Tracy scrie un e-mail de lungimea unei epopei (zăresc Mondrianul alb-albastru al site-ului Hotmail). Dave şi Tanya discută ultimele noutăţi ale unui reality show în care doi concurenţi s-au certat oribil în faţa camerei, astfel că programul a fost intrerupt timp de o oră.’’

Aseară, Doina Uricariu şi Marius Ghilezan, lansare de cărţi în oraşul nostru. Puţini au ştiut, eu am aflat de la o prietenă pe mail. Aşa cum remarca şi Gheorghe Schwartz, media (nu doar cea locală)  e mai mult decât indolentă cu privire la promovarea literaturii. Marius Ghilezan sublinia însă că ne putem lipsi de presă în informarea despre evenimente literare, culturale, existând blogurile, reţelele şi mesajele virtuale care o surclasează în forţă. Tind să-i dau dreptate. Cu toate acestea, rămâne dezonorantă pentru media tratarea artelor ca pe nişte ,,cerşetoare''. Obrazul oraşului şi a jurnaliştilor a fost spălat de o excelentă emisiune tv, la o oră după lansare, în care Andrei Ando i-a invitat pe cei doi scriitori. În emisiune, s-a repetat un fapt evident şi anume că autorii români nu sunt vandabili în străinătate.

E prima oară când am văzut-o pe viu pe Doina Uricariu şi mi-a făcut o impresie excelentă şi ca persoană. Fermecătoare şi caldă, convingătoare şi devotată ideii de literatură. A subliniat cu fineţe cât de importantă  este documentarea de la surse pentru un scriitor, la fel ca pentru un istoric, adesea. A luat o poziţie pro-casa regală în acest moment delicat, tocmai la Arad, aproape de Săvârşin, iată, căci Regele Mihai este personaj în volumul său. Despre ,,Scara leilor'', volumul de memorialistică în discuţie, voi reveni.

Şi mai e ceva semnificativ de consemnat. Librăreasa-gazdă s-a plâns de dezinteresul pentru carte formulând chiar aşa: ,,2011 a fost cel mai prost an pentru mine ca librar''. Azi îmi vine în întâmpinare o ştire că un scriitor american a vândut un milion de e-bookuri, producţie proprie, scandalizând mulţi editori.Intuiţia şi experienţa îmi şoptesc că oamenii citesc, doar că  nu expres literatură română şi nu expres pe suport clasic, de hârtie. E ca la piaţă, citesc( =consumă) ce îi incită prin ambalaj. Nu mai ştiu să facă altfel, au fost dresaţi să pună preţ pe formă.