Iată un miniroman-cult. Filologii ştiu de ce. Zici Alain Robbe-Grillet şi te gândeşti instantaneu la manifestul  literar ,,Pour un Nouveau Roman''.

1957. Apare romanul unui promiţător  tânăr autor francez, intitulat simplu: Gelozia(La Jalousie). Foarte interesantă etimologia acestui termen francez care a dezvoltat prin secole o arborescenţă semantică superbă şi pe alocuri  ea se intersectează cu termenul ,,jaluzea''. Păi, nu? Ce metaforă vizuală mai adecvată putem găsi pentru un gelos decât aceea a privitorului ascuns după jaluzele?

Despre gelozie se vorbeşte mai nou ca despre o stare patologică. Hm. Probabil depinde de doză. În ce mă priveşte am experimentat-o foarte rar şi în  înghiţituri terapeutice. Mi-e ceva aproape străin. Spre deosebire de anumite forme de invidie care m-au chinuit uneori. Pe scurt: sunt o persoană negeloasă, posesivă cu anumite bunuri şi idei, neposesivă cu oamenii. 

Prin urmare, nu tema omonimă cu titlul m-a atras la acest ,,nouveau roman''. Ci tehnica scriiturii şi perspectiva narativă. În fapt, naratorul se poziţionează în neliniştea obsesivă a unui soţ gelos care îţi urmăreşte soţia ( pe ,,A...'') conversând pe terasă cu Franck, prietenul ambilor. Ca şi în filmul ,,L'homme qui ment'', la Alain Robbe-Grillet  se contruieşte totul în mintea receptorului care se dă de ceasul morţii căutând răspunsul la: a fost sau n-a fost adulter?  Frumuseţea romanului, atunci, nu constă în rezolvarea epică  a trio-ului conjugal, cititorul fiind livrat propriilor obsesii erotice( dacă le are!), ci în descrierea voit-obsedantă a unor scene cu potenţial voaieuristic şi erotic maxim. Ia de-aici( şi să mai zică vreunul că noul  roman francez-care împlineşte totuşi peste jumătate de secol- nu e bazat!):

,,A...stă în picioare, nemişcată, în faţa măsuţei de scris; e întoarsă spre perete aşa că i se conturează profilul în fereastra larg deschisă. Urmează să citească din nou scrisoarea(...). Termină de citit, ajungând în josul paginii, şi pune scisoarea lângă plic, se aşază pe scaun şi deschide mapa de scris. De aici, din buzunarul cel mare, scoate o foaie de hârtie, de aceleaşi dimensiuni, dar goală, pe care aşază sugativa verde. Scoate şi capacul stiloului, îşi apleacă puţin capul şi se-apucă de scris.

            Onduleurile negre şi strălucitoare îi cad în voie pe umeri, tresărind uşor pe măsură ce peniţa stiloului înaintează pe hârtie. Deşi nici braţul, nici capul nu par să fi fost agitate în vreun fel, părul mai sensibil, captează mişcările oscilatorii ale încheieturii, le amplifică, transformându-le în fremătări subite ce scot la iveală, de sus în jos reflexele roşcate ale podoabei mişcătoare.

            Chiar şi când mâna şi-a oprit activitatea, propagările şi interferenţele îşi continuă jocul. Dar capul se ridică şi începe să se rotească lent, fără oprire, spre fereastra deschisă. Ochii ei mari rezistă fără să clipească la această trecere către lumina puternică de afară.''

Era nevoie de mai mult ca să ilustrez că Alain Robbe-Grillet ştia să p...rivescă o femeie frumoasă din spate? Mai ales atunci când ea aşterne o scrisoare misterioasă? Poate şi de aceea Vladimir Nabokov a făcut o pasiune nebună pentru acest roman, exagerând totuşi un pic.

,,Ma pregatesc sa plec la R. locul unde imi petrec sarbatorile de Craciun, si anul acesta. Acolo nu am semnal decat daca urc un deal de vreo 400 si ceva de metri, P.  - se numeste, asa ca nu va sun, prefer sa ma uit dupa caprioare si vulpi... Stiti cum miroase aerul la R. sau cum arde focul? Nu va pot explica, nu va pot spune nici cum bate vantul acolo, ceea ce va pot spune e ca as vrea sa aveti un Craciun cu acelasi miros si aceeasi fierbinteala de jaratic (care mie imi inroseste obrajii)!''

Iată ce-mi scrie o prietenă pe mail urându-mi ,,sărbători fericite''. S-o invidiem pentru alegerea  inspirată: o casă bătrânească plină de amintiri, izolată în nămeţi.

Pentru mine Crăciunul înseamnă zăpadă, pădure, un brad viu, fripturi locale, tortul Griliaş, o biserică de patrimoniu şi să-i ştiu sănătoşi şi voioşi pe cei dragi.  Închin pentru cititorii blogului meu, măcar virtual, un pahar de cadarcă( vin local), a cărui aromă sălbatică şi culoare intensă le ador!

Pe coperta trei a ediţiei de la Humanitas-vorbim de romanul CMPVDV- T.O.Bobe afirmă că psihologii mai definesc creativitatea şi ca schizofrenie bine temperată. Sigur că autorul ia în răspăr această sintagmă şi asta mi-l face tare simpatic. După ce că pseudonimul scriitorului mă inhibă şi după ce am amânat,,hăhă''( cum zice Luca) lectura romanului Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, era timpul să mă stabilizez ce şi cum e cu acest text mult discutat mai anii trecuţi.

Deşi mă aşteptam să casc de plictiseală cum am cam comis-o la Băiuţeii şi la alte ego-proze axate pe tema psihanalitico-literară a ,,copilului care am fost'', vă spun cu mâna pe inimă că romanul a reuşit să mă captiveze. 

N-am să mă apuc de rezumat cartea, altfel densă şi temeinic construită, căci s-au făcut n rezumate în blogosferă. E destul să spun că perspectiva naratorială pe care şi-a jucat cartea autorul este aceea a lui Luca, un băiat bucureştean de zece ani. Acest fapt face savoarea şi umorul(negru, cel mai adesea) al cărţii, căci trebuie să admitem: nu e uşor să intri în mintea (şi mai ales să fii consecvent cu exprimarea agramată şi  originală  a) unui anume copil.

În a doua jumătate a cărţii, unii comentatori au reproşat excesul de imaginaţie al lui Luca şi explozia imaginarului în real. Pănă la urmă, Luca  e un copil cu imaginaţie în exces sau ajunge un alienat obsedat de invazia Piraţilor, Teroriştilor, Extratereştrilor? Deşi mulţi au fost de acord că lucrurile rămân în zona oniricului şi a divagaţiilor pe care un copil ce s-a uitat prea mult la tv le poate produce, eu mă voi plasa între aceia care văd în Luca un alienat. Un băiat care după ce trăit două şocuri extreme de-a lungul unei singure vacanţe precum şi ameninţarea unui divorţ, pierde reperele realităţii şi lumea i se răstoarnă cu josul în sus. Carevasăzică, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară nu este un roman vesel. Aşa că recomand această lectură ca pe un exerciţiu de ingeniozitate literară care  nu vă va lăsa indiferenţi. Pe mine una glisarea  registrului inocent-comic într-unul tragic, nebunesc, mi s-a părut  victoria epică a acestui roman care ajunge astfel să nu semene cu un altul, strălucind prin originalitatea intrigii şi a perspectivei.

Săgetător. După alţii, aş fi chiar ,,a 13-a'', mai nou. Zodie de foc, energică, vectorială. Mi-e şi bine, mi-e şi rău cu zodia asta a mea. Nu mă mai preocupă de pe la 17 ani astrologia, dar azi am hoinărit un pic să văd  dacă sunt tot...cum mă ştiu. Am ,,aflat'' ce mâncăruri îmi plac, ce culori, ce pietre, ce oameni. Hm, jumătate din afirmaţiile astrologilor mă caracterizează, zău. Dar numai jumătate. Da, sunt carnivoră, îmi plac cărnurile afumate, de la simbolul astral-vânătoresc trebuie să mi se tragă. Şi e adevărat că am competiţia în sânge, mai ales pe aceea cu mine însămi. Se zice că am fi foarte evolutivi, noi, săgetătorii, mereu în autodepăşire. Şi câte ar mai fi de spus( de rău), dar m-am oprit fascinată la pietrele zodiei. Recunosc, îmi plac  muuuuult peruzele şi agatele, mai ales încastrate în forme unice, irepetabile, sofisticate. Ca la Milly Carnivora, uneori.

Încă o dată vă avertizez:: dacă sunteţi bărbat, faceţi cale-ntoarsă. :)

,,El umblă gol prin casă, se mişcă nepăsător ca o jivină perfectă, inocentă de propria ei goliciune. Îşi mişcă muşchii lungi ai coapselor cu agilitatea şi neruşinarea unei sălbăticiuni, sau a primului om, acolo, în pădurea virgină(...). Îi privesc nodul atârnând moale şi delicat între coapse. Mă uimeşte de fiecare dată rădăcina aceea contorsionată ca a unei plante lemnoase ce şi-a lăsat în afară începutul spasmodic ca să izbucnească cu frunzele şi inflorescenţa undeva înăuntru. E ceva frumos şi oribil în el. Ceva atât de moale-organic şi totuşi absurd, aberant, ca o invenţie nu prea fericită a cuiva care n-a ştiut cum să încheie armonios partea de jos  a pântecelui. Pare adăugat-un ciorchine de strugure, o punguţă de catifea sau o grenadă perfidă-pare lipit mai târziu de alcătuirea în rest perfectă a trupului. Mă uimesc întotdeauna când îi zăresc nodul moale şi mătăsos. Vederea lui mă surprinde, rămân perplexă şi fascinată, încerc să înţeleg. Imaginaţia mea e  blocată de un fel de uluire uşor înspăimântată. Ca de fiecare dată când văd ceva care, asemenea lumii acesteia, este frumos şi oribil totdeodată, este animalic şi sfânt, e mădular trupesc şi e instrument al exaltării brusc văzătoare, care percepe în sfârşit că ceea ce e creat şi creează este deopotrivă şi bucată brută de carne, este enigmă şi ieşire şi cale.''( Magda Cârneci, FEM)

Psihanaliştii ar putea-o numi transcrierea unei invidii de penis. Dar ar greşi amarnic. Noi o asimilăm ca pe o pagină de proză perfectă,  ca pe descrierea unui obiect al adoraţiei. Din când în când femeile trăiesc astfel de  clipe de adoraţie, de luare în posesie şi de mirare.  În acest secol pixelic, probabil că am pierdut ceva esenţial din minunata şi răvăşitoarea perplexitate pe care ne-o induce vederea unui trup viguros şi gol. În ce le priveşte pe femei, mai ales atunci când văd prima oară un trup masculin dezvelit, au o atenţie concentrată pe ceea ce face diferenţa cu trupul lor, cel bine ştiut.

Epistolarul imaginar din care se constituie FEM-ul Magdei Cârneci, volum numit impropriu roman, consider eu, este o carte de referinţă a anului editorial  2011 şi nu numai. Scris pe parcursul a un deceniu, FEM este un text de neuitat, profund, insolit, vizionar, erotic-ezoteric. Fără a epuiza misterul feminităţii ca  dat natural şi ca percepţie asupra lumii, Magda Cârneci se ia în posesie ca femeie şi ca femeie-scriitor într-un mod care mă face invidioasă. Or, autoarea devine capabilă să dea un nume -şi ce frumos nume- unor emoţii, mistere şi trăiri feminine pe care înseşi purtătoarele lor nu le-ar pune denota. Astfel că FEM nu dezvirginează eternul mister feminin, ci-l potenţează printr-o proză perfectă ce va intra definitiv în istoria literaturii de azi ca un nec plus ultra . 

 

 

Cu o copertă expresivă şi având-o ca autoare pe Oana Orlea(alias Maria-Ioana Cantacuzino), nepoată prin alianţă a lui George Enescu şi descendentă a aristocraţiei româneşti, volumul ,,Întâlniri pe muchie de cuţit'' oferă o lectură estetă şi lejeră, rafinată şi inteligentă. Biografia autoarei-arestată politic la 16 ani-incumbă şi acestei scrieri drămuite în patruzeci şi opt de ,,momente'', iar cititorul caută detaliile dramatice ale unei vieţi care a suportat grele provocări socio-istorice. În maniera unor vise&coşmaruri transpuse textual, redate la prezentul unei aşezări pe canapeua psihanalizei, cele patruzeci şi opt de ,,întâlniri'' zugrăvesc pieziş-şi tocmai  în aceasta constă frumuseţea lor- experienţele exilului, ale carcerei, tandreţile pierdute, morţile celor nepreţuiţi, iubirile furate. Oana Orlea nu alege exhibarea diaristică, ci metaforizarea fină a unor experienţe ce sunt când viaţă,  când vis.  Fineţea percepţiei sale de scriitoare dă viaţă unor personaje iubite, obiectelor dragi, dar şi călăilor săi, într-un inventar al memoriei. Ilustrez cu povestirea nr. douăzeci şi şase maniera subtilă şi tandră în care a fost scris volumul de faţă, un fel de prozo-poem în diapozitive. (În cele ce urmează autoarea se referă la casa sa franceză, cea care i-a fost martoră şi la bucurie, şi la întristare.),,Iar ea se împodobea cu ce avea mai frumos, pereţii cu geamlâcuri începeau să scânteieze cu mii de lumini, îşi culca umbra pe oglinda iazului, albul pereţilor ei dădea un aer misterios umbrei copacilor falnici şi învia verdele pajiştii. Seduşi de ea, iubiţii mei rămâneau o vreme, îmi vorbeau despre dragoste şi se ocupau de ea mai mult decât de mine. Ajungeam să mă supăr tot auzindu-i vorbind despre ea şi iar despre ea, de plafonul ei, de podeaua ei, de jgheaburile ei, de burlanele ei. Mă despărţeam de ei, ei se despărţeau de mine. Cum îmi era frică să rămân singură cu ea, plecam de îndată  la vânătoare.

            Toate acestea s-au terminat de multă vreme. Şi pe malul iazului, umbra mea se contopeşte cu a ei. Mă aplec să mă privesc mai bine. Femeie bătrână. Casă. Luciul apei freamătă, cele două imagini se tulbură, iazul nu mai este decât o mlaştină posomorâtă.''

deşi mi s-a oferit prilejul mai în toamnă, când l-am cunoscut pe viu. Se întâmplă astfel că am întâlnit omul înaintea cărţii, în ciuda faptului că eu aş fi preferat, deontologic vorbind, să fie altminteri. Pot spune atunci că Bogdan Coşa este un tânăr intelectual inteligent, un amestec de rezervă ironică şi de directeţe care nu devine niciodată tupeu, o prezenţă echilibrată, plăcută şi pozitivă. În unele momente, am întrevăzut în el o sensibilitate pe care o ţinea cu greu în frâu, datul unei firi artistice prin excelenţă,  dar nu vreau să divulg tot şarmul persoanei sale aici, ar fi impropriu şi neelegant. Şi peste toate, este braşovean, iar mie  însemi asta-mi place, căci îndrăgesc Braşovul şi pe oamenii săi.

Dar cum e autorul Bogdan Coşa?... mă aştept a fi întrebată. Să zicem că am ceva experienţă cu proza românească de azi, aşa că voi fi dură, inflexibilă. Afirm atunci că Bogdan Coşa este un prozator puternic, încă imberb, care a debutat prea repede. Desigur, e  bine ca la un pic peste douăzeci de ani să fii în atenţia editorilor, dar eu vreau să văd cum va folosi Bogdan faima asta incipientă. Or, Poker este o poveste foarte contemporană despre tinereţe, risc, prietenie, iubire şi bani. Are o structură epică bine gândită, coerentă şi antrenantă, ceea ce nu e de co(d)lea, la un prozator de 22 de ani. Însă dialogurile grăbite, superficialitatea prezentării unor personaje secunde m-au determinat să imaginez romanul de debut  al lui Bogdan Coşa ca dezvoltabil cu încă o sută de pagini, pentru aprofundare psihologică.

Mi-a plăcut-dar aş fi vrut mai mult- episodul erotic care îl împarte pe tânărul student pasionat de pokerul ca sursă de îmbogăţire între Ada ţi Andreea şi felul în care percepe el dragostea( nu  pe aceea din,,vremea holerei'', ci pe aceasta mai factice, mai contemporană). Dar cele două personaje feminine îmi par plate, refuzate unei aprofundări de care cititorii au, totuşi, nevoie. O anumită grabă a scriiturii, o oarecare sacadare stilistică fac din Poker un roman atrăgător pentru generaţia foarte tânără, dar uşor aerat pentru cititorii  înveteraţi. Astfel că n-am să-i cer lui Bogdan Coşa să se lase de scris proză aşa  după cum am procedat cu alţii. Ar fi nedrept şi n-aş fi corectă cu mine însămi. Dimpotrivă, îl încurajez să scrie, să scrie, să scrie. Prevăd că următorul său roman va fi mult mai aprofundat, mult mai ,,psihologizat'' ,  în virtutea unei exigenţe de sine scriitoriceşti  ce-şi va da obolul.

Una peste alta, Bogdan Coşa este un autor ce se pretează la a deveni remarcabil, dacă nu va păcătui prin pactizare cu scenaristica.

 

Eram datoare cu aceste fotografii. Iată, în fine, o parte din ele. Pe scurt: în 18 noiembrie, MMH a fost invitatul meu la Cărtureşti Arad, dorind să-l fac cunoscut unor mai noi cititori ai săi. Întâlnirea a fost agreabilă pentru autor, care s-a arătat plăcut impresionat de găzduirea noastră, şi deopotrivă pentru publicul care l-a ascultat.  Unul dintre momentele cele mai plăcute a fost atunci  când Marin mi-a spus entuziast cât de frumos i-a recitat actriţa Alina Danciu poemele( vezi foto1). În fapt, Marin sper să confirme că nu putea să fie decât foarte bine la Arad, unde a avut trei provocări feminine( el, care scrie despre zborul femeilor,, pe deasupra bărbaţilor,''... păi, nu?) tot una şi una: a mea, a Alinei, precum şi a Liei Faur, poeta solară care a venit special în public în acea seară. Ar mai fi de spus că în ultima fotografie am dovada vie că poeţii  Lia Faur şi Marin Mălaicu-Hondrari s-au întâlnit prima oară, pe viu, la ,,masa mea''. A fost ceva inedit şi minunat deopotrivă şi mă mândresc cu această prilejuire&,,aranjare a ploilor''.

,,hi,

treci maine pe la mine sa te fac cu-n DERANJ  

sa mai stam si noi la o tacla, 

o zi frumoasa, bengoasa''

(Zice Poetul( vleac) pe mail către mine. El lucrează la o bibliotecă universitară în zona veche a oraşului şi e plăcut să-l vizitezi acolo. E-n elementul lui.)

Carevasăzică, vorbim de antologia Deranj ce se lansează zilele acestea la Gaudeamus. E făcută din textele noastre, ale grupului ce am participat acolo, iar starea  în care ele au fost produse se poate deduce şi din poza ataşată, făcută de Lavinia Branişte şi în care,,evoluez'' alături de Teodora Coman şi de Cosmina Moroşan. Mai multe puteţi afla de aici, de la excelenta prefaţatoare a antologiei, aceeaşi Teodora Coman: http://insemnaridinsubterana.wordpress.com/2011/11/01/deranjul-de-la-savarsin/

Să fiu tare, să fiu dură? Mda, cam aşa se cere pe bloguri: să fii invulnerabil(ă). Simt nevoia să dau o raită prin blogurile bune pe care le-am văduvit de prezenţa  mea în ultimele două săptămâni, cel puţin . Nu ştiu dacă  ele îmi duc dorul, dar eu lor certamente da.( Ei bine, uite, n-am putut fi dură, v-am scris ce simt...)

După cum insinuam mai zilele trecute, diseară  sunt gazda unui eveniment mare. N-am voie s-o dau în bară, ştiu. Mi se spune că sunt prea exigentă. Degeaba, cred în continuare că dumnezeirea stă în detalii. Înţeleg că sună prea franţuzeşte, prea snob.

Şi după ce totul se va încheia, după ce obligaţia-mi de gazdă se va termina-că va fi fost  ,,foarte bine,'' că va fi fost numai ,,binişor''-, am să  cer cu tărie: ,,o tărie!''.

M-am lăsat pe mâna lui Daniel Trofin de la Cărtureşti şi apoi pe aceea a lui Flavius Veliciu. Eu care nu mă las cu una cu două, ba nici cu trei, ba nici cu patru. În fapt, am venit cu ideea evenimentului, cu titlul şi cu invitaţii, Daniel Trofin cu logistica, iar Flavius(propus de Daniel) cu afişul aşa cum îl vedeţi. N-am mai avut nimic de comentat, mi-a plăcut total din prima. Acuma, Marin va avea o surpriză, el ştie doar că trebuie să vină, niciun detaliu în plus. În acest moment e pe la Viena şi sper să-i placă invitaţia noastră ,,la castel''. (Mulţumesc, Daniel Trofin. Mulţumesc, Flavius Veliciu.)

în mansardă nu contează pe ce lume trăieşti

dacă e sezon de ploaie de secetă sau de împerechere

dacă pesticidul a dat sau nu între timp

 rezultate

de 8 martie, baia mi-a deschis promisiuni

dintre cele mai nevinovate

ştiu, e greu de crezut când strâmbi din nas

totuşi, nucleul de atracţie al casei mele e aici

cele cinci găuri de la scurgerea chiuvetei

 au rotunjimea florii preferate

pot scuipa pe ea când mă spăl pe dinţi

fără sentimentul culpei

aproape prosternându-mă

aproape spălându-mă de păcate

 ...pe (câteva)alocuri seamănă cu Sylvia Plath. Pe alte câteva, puţine, cu Marta Petreu. Dar pe cea mai întinsă suprafaţă a liricii sale, aduce cu nimeni altcineva decât cu ea însăşi. Aşa că Teodora Coman este o poetă pe cale de(atât de aşteptată) apariţie. Am astăzi fericita şi nesperata întâietate a unor postări din  poemele sale ce se vor grupa într-un curând florilegiu editorial.( Păstrez secretul titlului şi al editurii, în rest...)

Aş vrea să subliniez succint şi în avanpremieră calităţile unice ale poeziei Teodorei Coman, aşa cum le percep eu. În primul rând, ea este de o actualitate deosebită atunci când ,,scutură covorul iluziilor'' noastre de receptare privitoare la lirica feminină în general. Poeta Teodora Coman este perfect capabilă să transgreseze propriu-i trup şi însuşi propriul creier feminin pentru a deveni necruţătoare cu  taman condiţia sa de femeie. În contraponderea esteticii chirurgicale-stricto sensu- care a instituit(ooo, vai!) un nou model, comercial, de frumuseţe feminină, Teodora Coman execută o fină chirurgie a înseşi  predestinării sale feminine. Nonapartenenţa-i  la  clişeele feminităţii contemporane este evidentă când face apologia sânilor care nu mai trebuie să producă lapte sau a pielii necosmetizate  în poemul:

cât aş vrea ca venele să-mi fie mai vizibile

când o să cobor cu-adevărat de la mansardă

să mă dau în petic cu pielea vălurită

ca scoarţa pământului profund tulburată

de rădăcinile copacilor bătrâni

dar pentru asta trebuie făcut ceva concret

îmi ţin cât pot de mult respiraţia

sunt cu gândul complet concentrată

 pe marile mele artere umflate

 ca nişte cobre special antrenate

pentru scuipatul cu sânge

pe stradă bărbaţii sigur mă vor ocoli

mă vor crede prea masculină

pentru gustul lor

Cruzimea de sine şi vocaţia propriilor radiografii, endoscopii, tomografii şi a altor proceduri invaziv-lirice fac din poezia Teodorei Coman un experiment de lectură şi de...autolectură. Incizând precis şi profund însă, Teodora Coman are grijă să nu împroaşte sânge, totul rămânând curat, aseptic, profesionist. Astfel că lirica sa nu cade niciodată în sadism, ci mult mai mult revine unui teme intrinseci pe care aş numi-o aceea a jertfei. Şi atunci, forţa răvăşitoare a poemelor Teodorei Coman nu vine din sofisticări lingvistice ori semantice, pe care poeta pare a le evita în deplină cunostinţă de cauză, ci din profunzimea unor imagini inedite, reconstruind o anatomie a sentimentelor înăbuşite ce nu pot fi drenate decât numai şi numai prin proceduri lirice complexe. Nutrită din marile triteţi specifice celor cu adevărat poeţi, poematica Teodorei Coman este iniţiatică, exigentă cu propriii-i cititori ca în întâmpinarea de faţă: 

mă pregătesc din nou să vă întâmpin

pe voi musafirii mei de seamă

un zâmbet secţionează faţa lent

ca cea mai fină linie dintr-o stampă

Ştiu că Teodorei nu-i place să pozeze, pardon, să fie pozată, vreau să zic. Acuma înţeleg cu asupra de măsură de ce. Teodorei îi stă mai bine în postură de statuie decât în vreuna pixelică. Iar dacă aş avea limbaj de sculptoriţă, aş descrie-o pe Teodora-poeta în ipostaza ,,îmbrăţişării de ea însăşi, cu genunchii la piept''. Din când în când statuia ei de poetesă prinde viaţă, însă. E ca şi atunci când am întâlnit-o prima oară: un pic retractilă, un pic impersonală, un pic prea exigentă, un pic maiestuoasă. Dar pentru că am abordat-o fără ipocrizii, am avut surpriza să descopăr o fiinţă sofisticată, extrem de inteligentă, tumultoasă, profund ataşantă.

 

Am meditat zilele acestea la calitatea locuinţelor din România, această ţară nicicând pasionată de arhitecturi grandioase, durabile. Niciodată destul de interesată de chestiuni estetice. Poate că firile sensibile, degustătorii mai mici sau mai mari de artă, se simt mai frustrate decât alţii de însăşi dezolarea peisajului arhitectural românesc. Mă cuprinde o mare melancolie când văd localităţi mici lipsite de flori(costă numai un pic un pumn de seminţe şi câteva găleţi de apă), case renovate în culori ţipătoare, localităţi urbane transilvănene cenuşii, heteroclite, cârpite, prăfoase, cariatide cu sânii sfărâmaţi.

Un castel, un râu, o pădure

Revenind la subspecia artiştilor m-am întrebat atunci: între un apartament ,,la bloc'', o  vilă contemporană şi un castel baroc, oare ce ar alege un scriitor al zilelor noastre, ca loc al vieţuirii şi al inspiraţiei? Influenţează condiţiile de trai facerea de literatură? Impresia mea este că da, influenţează foarte tare. Aş exemplifica în lipsă de ceva mai bun cu cazul autorului Mircea Cărtărescu  care a stat un an la Schloss Solitude,( vezi imaginea) un castel german devenit ,,academie de artişti''. Acolo îşi încheie trilogia Orbitor şi se declară extrem de mulţumit de condiţiile de existenţă. E de menţionat că se găsea şi cu soţia şi cu fiul în rezidenţa literară. Când se întoarce în Bucureşti, cade în depresie, lucru ce devine de înţeles. Probabil că un tânăr scriitor ar  opina în aceste condiţii cam aşa: ,,de ce M.C. şi nu eu, care-mi scriu romanul într-o garsonieră afumată, închiriată? La rândul meu, am nevoie de o infuzie de inspiraţie.'' De aici începe o altă discuţie, ştim.

Să fie astfel visul secret al artistului în general singurătatea regală a unui castel de patrimoniu, bogat, renovat, amplasat într-o pădure prietenoasă? Fără îndoială că orice creator are nevoie de o izolare confortabilă, pe anumite  etape ale vieţii sale artistice, cel puţin. Cât despre cel mai mediatizat scriitor român contemporan(sic!), pot proba că, pe de o parte, în jurnalul său vădeşte  orgoliul celui care merită toate aceste călătorii de creaţie, după ce afirmă în mai multe locuri că şi-a irosit viaţa în locuinţe strâmte, comuniste, astfel beneficiind de o mică şi târzie recuperare a demnităţii sale de artist.

Nu-l pot contrazice în fondul problemei; în fapt, toţi românii merităm o ţară... cu mai multe castele şi cu mai multe parcuri-păduri.

Am încheiat aseară Zen-ul lui Mircea Cărtărescu. Acest jurnal de şapte ani, atât de non-zen, în fapt. Departe de seninătatea ce s-ar revendica din titlu, volumul diaristic în discuţie este mai degrabă jurnalul unui intelectual de cincizeci de ani confruntat cu mai multe crize simultane, de natură-creatoare, existenţială, financiară, psihologică. Cea mai profundă tristeţe din jurnal devine  însăşi conştiinţa expirării timpului. Trecând pragul vârstei de cincizeci de ani, Mircea Cărtărescu se lasă pradă unui alean care se mai ostoieşte pe parcurs pentru a reveni în forţă ulterior. Luciditatea cu care îşi surprinde îmbătrânirea trupului, inerentă oricărei fiinţe vii, străpunge textul jurnalier tot la câteva pagini o dată, transmiţând o angoasă copleşitoare. Expirarea trupului este asimilată conjugat cu secătuirea vitalităţii de creaţie, drama devenind astfel dublă. 

Cărtărescu şi virtualizarea

Cibernetizarea deţine un loc important în transformarea autorului Cărtărescu. În fapt, omul M.C. conştientizează deplin şi dureros dedublarea lui în personajul mediatic şi virtualizat M.C. ce a devenit prin infuzia de celebritate realizată mai cu seamă în ultimul deceniu. Scriitorul recunoaşte că îi plac mult gadgeturile de ultimă generaţie, lectura electronică, dar, pe de altă parte, admite cât de neprofitabilă este web-hoinăreala. Pe numeroase pagini deplânge orele zilnice de căutat  pe internet în defavoarea scrierii de literatură. Uneori răbufneşte: ,,Îmi croiesc drum prin canalele web, asemenea căţeilor pământului orbi, străvezii şi imuni la durere. M-ating acolo de alţi locuitori la fel de orbi, cu sângele la fel de rece ca şi al meu. O  lume oribilă se naşte acolo, unde molia nu roade şi rugina nu mănâncă.''

Câtă sinceritate?

Acuzat că vânează celebritatea neobosit, Mircea Cărtărescu este suspectat că n-are cum fi sincer într-un jurnal ce se scrie ca destinat publicării antume. Autorul confirmă că nici nu a vizat o sinceritate ingenuă, completă, că vor exista mereu zone secretizate ale vieţii personale mai ales. În schimb, dacă jurnalul vieţii personale este cenzurat, cel al scriitorului mi se pare foarte autentic. Dispreţul auctorial de sine, cruzimea faţă de ultimele sale apariţii editoriale, sila faţă de articolele din presă care îi plătesc ratele la bancă sunt din punctul meu de vedere deplin autentice, netrucate. În rest, convenţia unei conservări de sine necesare persistă:,,Cel care îmi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu doar pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului.''

Unde mănâncă un om, poate mânca şi un câine. Cele două căţeluşe, mamă şi fiică, au apărut în urmă cu două săptămâni pe strada noastră. Hăituite de o ceată de copii cu pietre, agresate de nişte maidanezi, ameninţate de iarnă, zilele le erau numărate. Am decis să le adoptăm, făcând prima oară aşa ceva. Prima lor zi ,,de linişte şi siguranţă'' arată ca în poze. E de prisos să spun ce recunoscătoare ne sunt. În memoria câinelui nostru drag, am decis să ne luăm responsabilitatea asta, brusc.

Va veni vremea când am să mă laud că Miki Vieru mi-a dedicat poeme per os,... după cum se vede treaba, ceasul acela a şi sosit.  Adevărul este că atunci când mi s-a adresat Miki Vieru, să tot fie vreo două luni de atunci,  m-am simţit ca Regina din Saba. Probabil că oricare alta în locul meu s-ar fi simţit la fel, pentru că Miki este o energie poetică făcută posibilă.  El nu vorbeşte pur şi simplu, tot ce rosteşte devine un poem sau o mini proză fantastă, alteori o glumă de un umor răvăşitor. La masa la care am stat în seara aceea, după ce Miki a tăcut, orice ce am mai fi adăugat noi, pământenii, ar fi fost calp, un prisos, o redundanţă, un ecou opac şi plicticos.

Abia de curând i-am scris şi i-am sugerat cam aşa: ,,..am poftă de nişte poeme de-ale tale''. Miki mi le-a trimis prompt pe cele ce urmează. Vreau să vi le împărtăşesc pentru că Miki se situează în clasamentul meu între primii zece cei mai tari poeţi români contemporani în viaţă. Poemele lui Miki Vieru sunt erudite, sofisticate, satinate, baroce, de o ,,nobilitate fără dispreţ''.  Există poeme(le Majore) pe care după ce le asculţi/ citeşti, te ia aşa un vertij fără nume. Şi există poeme( le majoritare) corecte, expresive poate, dar pur şi simplu nimic mai mult decât corecte. 

Miki Vieru scrie o poezie de prima linie, atunci. El este un poet veritabil, născut iar nu făcut, care izvodeşte din cuvintele colocviale o limbă nouă, în sintagme răvăşitoare, emoţional-explozive. Poezia lui învăluie, domesticeşte, perplexizează, narcotizează şi te trimite la cele mai savante dicţionare de literatură.

Miki Vieru

red light beam dreaming (joi)

sunt un struţ. pasul meu saltă prin pampas în ritmul de tobe al inimii. şamanii miocardului invocă forţa pericardului. sunt un struţ. nu. răzgînd în răspăr. sunt un emu galant. nu îmi ascund capul decît în nisipul palmelor tale să-mi topesc visele cu topping de filme. ştiu că ai fost top 3 între visele mele frumoase. îmi ridic gîtul lung. ascult atent pampasul care se vede pointilist. sunt un emu. alerg degajat printre pixelii perioadei lui van gogh. sunt van gogh. ma cheamă van gogh tu nu mă iubeşti eşti intrigată de mine numai. vecina ta de vitrină ne priveşte tăcut. nubian întunericul junglei. visul meu de amsterdam ană de pampas ană dos passos emo mea.

red light beam dreaming (miercuri)

astăzi prietena ta metisă de 16 de la vitrina alăturată ne priveşte mahmureala cu nobilitate fără dispreţ. cu frica impalei pe care savana asmute fiori şi mirosuri de feline intense asupra incertudinii. nubiană. nubiană aşa trebuie că saaba l-a cotropit pe solomon cel înţelept. rutina şi jocul înţelepciunii rolul ei în seducţie. de ce nivel de flamboaianţă a păcatului discutăm noi aici ană dos passos? urechea lui van gogh surplombă pentru categorii gramaticale cu cîteva secunde înainte de-a şi-o tăia. incredibilul tău sunet ne conduce de braţ. cu privirea care ne mîngîie şira pînă la capătul aleii. colţ cu canalul. colţ cu podişca. colţ cu colţul. colţ cu colţii. colţ cu buda deschisă în forma semnului de la mercedes.

red light beam dreaming (marţi)

ana dos passos, mereu mai albă, mereu mai cobaltie azi azurul îţi îmbracă muzica trupului.

muzica nu există în spaţiul fizic decît sub forma vibraţiei. dacă mă încrunt şi mă ridic pe vîrful degetelor.

dacă mă ridic toată muzica trupului tău azurie ceruleană ca un acoperămînt îţi dai seama de cine eşti ană dos passos toată muzica îmi intră în cutia craniană şi nu o depăşeşte. cu urechea lui van gogh conjugată la imperfect ascult liniştea din jur şi foşnetul tramvaiului care zăngăne pe vocile roţilor lui în depărtare. vocile lor murmure sunt şerpii. trec pe lîngă mine ca fulgerele unei averse. de ce vor să-mi vîndă cu anitra la atac în loc de acid mă întreb. bieţii magrebieni. mă las pe toată talpa moale şi muzica trupului tău iar voroneţian iese înafară. se amestecă cu grimasele plus libidourile scurse din gurile cască bale. mă enervez ană. mă ridic pe vîrfuri să nu aud altceva în cutia mea craniană decît cerul cu care eşti îmbrăcată. cerul pe care-l asmuţi asupra mea sfîntă ană.

red light beam dreaming (vineri)

atunci la suprafaţa ochilor mei ai ieşit tu ană de pampa, ana dos passos costumul tău alb satinat de

baie flutura în gheaţa ochilor acidulaţi încălzea flirtul răcanilor stars and stripes imberbi nehotărîţi la decizia de război

fiindu-le necunoscut. ţi-ai pus ochelarii bordaţi de buclele lucioase pielea ar fi făcut-o pe albă ca zăpada să muşte din măr de bunăvoie crăiasa zăpezii ar fi abdicat şi şi-ar fi făcut o companie de IT în florida. m-ai

tras de mînă studentul stîngaci nu a mai avut nevoie de dioptrii pentru seara aceea m-ai

tras înăuntru. eu am picat ca musca-n laptele satinului. emotiv poetic ţi-am cerut adresa ai pierdut ceva bani la faza aia. ah poezia. te-am salutat cu la revedere iubita mea mă scuzaţi doamnă doctor că v-am răpit din timp. am ieşit triumfător ca vercingetorix.

,,Sunt acum un pitic( în ale literaturii n.n.) faţă de ce am fost..''(Zen, Jurnal 2004-2010, p.46). Aţi înţeles, citesc jurnalul lui M. Cărtărescu. Începe cu ,,2004'', taman  acel an extrem de important din viaţa mea. Mi-l amintesc în detalii precise, ca pe niciun altul, şi am ocazia să-mi confrunt ,,agenda'' mea cu ,,agenda''  atât de umanului M.C. din textul diaristic. Interesante prilejuri de introspecţie îţi poate oferi, fie şi, jurnalul altuia. Sau mai ales acela.

Mă reconciliez cu scriitorul. Din cauza acestui jurnal ,,al umilinţei''( afirmă el) şi al...căinţei( consider eu). Am citit deja o sută de pagini în două zile cu înfrigurarea aceea rară din vremea adolescenţei când aşteptam cu fiori să se salveze odată Eroul romanului franţuzesc de aventuri de pe insula pustie înconjurată de rechini. Aştept  să văd dacă se poate mântui de chinul facerii literaturii  şi M.C. Scriitorul este bântuit de obsesia crizei de inspiraţie. Sugerează repetat că îl înjoseşte să scrie articole în Elle şi în Jurnalul Naţional, pentru o pâine desigur. Aceste nimicuri îi erodează viaţa autentică de scriitor care are nevoie de izolare creatoare şi de centrare strict pe ficţiune, nu pe gazetărie. Dispreţul de sine ia în jurnal forme cronice, nefericirea este hrana autorului zilnică, uneori îşi spune că existenţa sa nu mai are niciun sens.

În stilul său inconfundabil, mixând argoul cu cea mai sofisticată metafizică, Mircea Cărtărescu vădeşte  în acest text intens ireductibilitatea dublului. Cum să fii în acelaşi timp şi scriitor (pentru care numai scrisul e viaţă), dar şi ,,tată de familie''? Iată durerea profundă a oricărui artist adevărat. Rezonând  deplin cu această dramă devenită confesiune, sunt pe punctul să mă dezic de ce afirmam mai an într-un studiu ştiinţific(de critică literară, blablabla). Scriam atunci, convinsă, că blogul îşi trage sevele din mecanismele confesiunii de jurnal, că jurnalul e bunicul blogului. Rectific: un jurnal bun rămâne altceva decât un blog bun, indiferent de tematica celui din urmă. Acum înţeleg, blogul concură nu doar la afirmarea sa ca entitate textuală, ci şi la ,,clasicizarea'' de bun augur a jurnalului. Diaristica lui Mircea Cărtărescu m-a convins după doar primele o sută de pagini că sinceritatea omenească este mai compatibilă cu jurnalul decât cu blogul. Şi tot mai rămâne un rest.

Mi-am consultat poşta electronică. Ca tot omul, o fac zilnic. Am chestiuni profesionale care impun acest ritual. Vrând-nevrând, în secunda pînă să deschid inboxul, ochiul îmi reţine imaginile de la ştiri. (Sunt invazive, agresive- deci le citesc extrem de rar. Una pe săptămână cel mult.) Două îmi rămân pe retină, deşi vocea interioară îmi spune nu: prima este imaginea cu figura sinistră a dictatorului Gaddafi ciuruit. (Mă dezumanizează să colaborez privind cadavrul făcut nedemn, fie şi al unui dictator.)A doua e relativă la un titlu stupid gen: ,,7 lucruri pe care trebuie să le facă orice femeie.'' Încercând să-mi reprim revolta ontologică provocată de imaginea ,,masacrată'', sadică, pe care nu am căutat-o, dar ea m-a ,,abordat'' , parcurg începutul articolului  pe care-l bănuiam de inepţie jurnalistică. Citesc doar începutul. Într-un limbaj sărăcăcios şi standardizat de compunere şcolară mediocră, aflu că primul lucru pe care trebuie să-l facă o femeie este: mult sex. Ştirea vine la fix. Tocmai ieri ,vineri, am întâlnit la ore diferite trei femei, cunoştinţe de serviciu, de vârste şi condiţii diferite, dar care aveau toate în comun acelaşi lucru: erau singure şi nu de ieri de azi. În mod cert şi ele îşi consultă inboxul electronic. Şi ele au fost asaltate de,,ştirea'' pe care o invoc. Cred că  trebuie să te simţi tare nasol, în condiţiile precizate mai sus, să o aplici pe tine. Opinez că imaginea unui cadavru, ca şi abordarea brutală a statutului femeilor singure, devine fiecare în parte un act înjositor, nedemn.

E un exemplu comun despre cum ne invadează subliminal sau pe faţă media. Cei care  produc aceste ştiri n-au nimic sfânt.

Ieri, la volan, ora 12 fix, eu, în intersecţie. De pe un post de radio comercial(ooo, din comoditate le mai ascult, deşi nu-mi face cinste) aflu că Julian Barnes a câştigat Booker Prize pronunţat a la russe de un ştirist semidoct. Care semidoct mai rosteşte şi ,,Papagalul lui Flaubert'' apăsând pe t, cu aplomb. Se pronunţă ,,flober'', cu ,,e'' deschis, vorba aia( licenţă în franceză la cea mai bună facultate de filo din România, deh!). Pariez că dacă-l întrebam zicea că Gustave Flaubert a fost un regizor de film. Vexată, am dat turn off. Privind la viteză mică auriul toamnei de pe la noi mi-a picat fisa. Aaaa, Julian Barnes e tipul ăla care a scris romanul.... ăla... , ăăă, îîîî..., cum îi zice?, cu un titlu stupid oricum:,,Până când m-a cunoscut''. Aha! Să sintetizăm: n-am citit din Barnes decât romanul cu pricina şi m-am plictisit de moarte(se ştie doar că nu fac pasiuni pentru scriitorii cool, în vogă,... îi evit).O poveste simplistă cu final de roman noir predictibil pe tema unei gelozii aiuristice. Acuma, paradoxul receptării culturale mă face să caut a citi un al doilea roman ca să infirm sau să confirm primul contact. Ce face faima din cititori, iată! Eşti scriitor vestit, ajungi citit şi de către adoratori şi de către sceptici( eu!), ce să mai...!

Vorbeam preocupată (de!) cu directorul Radu Dinulescu( hm, ce tip  inovator!) şi nici n-am realizat că mă întâlnesc cu Gianpiero Borgia.(Un regizor italian foarte interesant). I-am întins mâna, am zâmbit şi nu mi-a picat fisa cine e. Recunosc, nu ştiu prea  multe despre oamenii de teatru italieni.  La  două zile distanţă, i-am văzut montarea (Occident Express de Matei Vişniec) în care actorii italieni jucau împreună cu arădenii, în Teatrul Vechi (1817). Mamă, mamă, ce spectacol tare! Într-un singur minut, spectatorul era  purtat din zona râsului torsionant în aceea a tragicului făcut epidermic. Un up&down emoţional condus extrem de inteligent, jucat teribil de convingător.

Nu doar că  textul lui Vişniec(... care, auzi, că a fost în oraş, la repetiţii!!! L-am ratat cu succes şi pe dânsul!) identifică cu un dram de geniu condiţia noastră nefericită de români şi de balcanici. Nu doar că scenariul piesei are curajul scuipatului în faţă vis-a-vis de globalizare şi de uniformizare. Dar mai e şi spectacolul care levitează deplin la înălţimea textului.

Într-un cuvânt, îmi place mult Vişniec şi îmi plac mult actorii din grupul Teatro dei Borgia. I-aş revedea oricând cu mare apetit. Se revendică de la şcoala rusă de teatru ca manieră de joc, dar sunt prevalent italieni.

Astfel că au şi efervescenţă, şi profunzime şi mai ales deţin intuiţia dificilului dozaj ideal al celor două.

                                       http://www.teatrodeiborgia.org/index.aspx

Iar aseară a fost Giselle. Baletul Teatrului Naţional din Pecs. O adaptare contemporană superbă a unui libret  ce a împlinit 170 de ani. Un tribut postmodern, de înaltă valoare, adus Romantismului.

 

Şi a fost premiera Hausvater, aseară. Ştiam că o să-mi ia respiraţia scenografia, aşa cum s-a întâmplat şi la Amoc( vezi şi imaginea de mai jos). Căci Hausvater este un regizor migălos, cu apetenţă pentru tema decadenţei a ceea ce cândva a fost atât de glorios. Sub-tema iluziei şi a călătoriei, a orchestrei scufundate, sunt iarăşi mărcile specifice stilului săi regizoral.  Impresionante iluziile optice din spectacol-efectul de trecere  a trenurilor prin gară-, teribilă meditaţia propusă asupra rolului iluziei în vieţile noastre. Cum să suporţi viaţa fără iluzii? Cum să accepţi mizera realitate fără iluzionarea(vraja)artistică? Extrem de provocator prin filozofia sa intrinsecă textul ales( Hristo Boytchev) şi dificile cele cinci roluri. De care actorii s-au achitat minunat.

În centrul montării  un maestru iluzionist( Bogdan Costea), un mesia postmodern cu mişcări de scamator. Totul plutind într-o selecţie muzicală excepţională. Dar greul cade pe cei patru vagabonzi, actorii în roluri secundare. Ei stau într-o gară prin care trec trenurile-expres fără a opri. Visul lor e simplu&imposibil: ,,să călătorim şi noi spre alt loc, ca toţi oamenii''. Aterizat în gara lor, iluzionistul le opreşte un tren. Adică le induce iluzia aferentă opririi unui tren de lux, doar al lor. E realitate, e vis?... cine mai are curajul să străpungă mătăsurile atâtor ,,narcoze'' în care ne-am înfăşurat ca într-un cocon?

Un regizor estet, cu veleităţi hegeliene(ah, idealurile!), Alexander Hausvater perpetuează iluzia supremă  a artei: aceea că după ce vaporul se va scufunda, muzica orchestrei se va mai auzi un pic. Încă o vreme, apoi sunetele evanescente se vor topi la rându-le în valuri. Am adesea senzaţia că Alexander Hausvater  se face umil artisticeşte, aducând un obol prin arta sa regizorală unei  alte arte (supreme), muzica.

Aseară, am văzut-o pe Adelaida Zamfira şi pe Nicolae Nastasia într-un colaj dramatic de dans, step şi pantomimă. Subtil şi inteligent, spectacolul a fost degustat din plin de public. Şi se zvoneşte că în oraşul nostru ar exista un public de teatru redutabil de exigent.

Apoi am plecat de la Grand Cafe Boulevard înspre Sala Studio( Teatrul,,Ioan Slavici'') ca să văd un spectacol de o factură total diferită. Teribili actorii belgieni din  trupa Cie Point Zero. Un spectacol în care migala scenografică este deplină, iar actorii(implicit păpuşari!) stăpânesc o artă a interpretării  impecabilă. Un regal deopotrivă, umorul negru şi metaforele dense din textul piesei Trois Vieilles de Alejandro Jodorovsky.

http://www.dailymotion.com/video/xddx9d_trois-veilles-extraits_creation

11 ţări participante, 11 zile de festival, aproape 50 de urcări ,,pe scândură''. Un festival mai mare şi mai puternic, anul acesta, cu piese inspirante şi extrem de vii. Actori foarte talentaţi, scenarii inedite, ingenioase. În fapt, directorul Radu Dinulescu a unit două festivaluri cu tradiţie de un deceniu la Arad:,,Undergroundul'' cu ,,Euromarionetele'' şi bine a făcut. Pentru că păpuşarii nu joacă  numai pentru copii, nu-i aşa?

Există o intensitate emoţională seară de seară pe care o regăsesc în mai multe piese şi roluri, la regizori  diferiţi şi în viziuni scenice heteroclite. Dacă ar fi să execut o sinteză tematică a ceea ce am văzut până acum, aş relua-din  memorie- o replică a ,,Roxănicii nr.1'' din montarea lui Theo Herghelegiu, văzută aseară la ora 23: ,,era o vreme când dacă priveai în ochii unui om, vedeai o lume''. Mai mulţi regizori au ales, aşadar, un mesaj în forţă: o revoltă contra clişeelor cibernetice şi a omului-hologramat-nerevoltat.

Abia aştept să văd diseară  ,,Trei Bătrâne'' jucate de o companie belgiană(se spune că e teribilă montarea). Şi, în fine, mulţumesc minunatei d-ne Rodica Pitic pentru înlesnirea acestor imagini postate, deoarece la evenimentul acesta caietele de festival&pozele sunt rara avis, adică underground, conspirative, selective. Intim, inteligent şi profund, EuroUnderground e un festival cu o formulă unică în România. 

   http://www.facebook.com/euro.underground.marionete.theatre.festival

Nu, n-am ocrotit maidanezi. N-am efectuat muncă voluntară la niciun adăpost de animale, niciodată. N-am făcut caz de iubirea pentru necuvântătoare. Uneori am chicotit, meschină, pe seama stăpânilor de chihuahua ori pe seama dalmaţienilor. Ieri însă, neaşteptat, am pierdut un prieten canin. Am îngropat zece ani de amintiri comune şi de devotament în stare pură-al lui faţă de noi. Recomand terrierii (Airedale Terrier, în special), sunt cei mai devotaţi, tonici şi veseli câini, pierderea lor însă e o încercare grea. Acum înţeleg: Mihail Bulgakov  ştia valoarea unei inimi de câine, incapabilă de micimile şi de trădările inimii omeneşti. N-am iubit niciodată dezinteresat ...precum un câine..., dar cred că m-ar înnobila s-o învăţ. (Cu regret, de astă dată nu voi răspunde niciunui comentariu.)

Între lectura ,,Cerului din burtă'' de Ioana Nicolae( pe care o recomand, fiind mult mai bună decât predictibila ,,O pasăre pe sârmă'') şi tulburătoarea poveste a unei fetiţe care a murit de dorul mamei, m-am trezit meditând la starea de maternitate.

Născusem pe cale naturală şi trebuia să stau liniştită o oră două, întinsă. Era ora 11-12 noaptea şi a venit asistenta de gardă să mă ,,investigheze''. Era genul acela de femeie care are şi pricepere medicală, dar şi ,,şcoala vieţii''. Am întrebat-o cum e să fii ,,mamă pe viaţă'', avea o fiică de 14 ani. Mi-a zis că: ,,Foarte frumos, cel mai frumos'' Şi a adăugat(citat inexact):,,Uneori sunt copleşită de griji, de stres, dar trebuie să intru în tură. Atunci merg pe secţie şi pe primul bebeluş care plânge îl iau în braţe şi mi-l pun la piept, îl mângâi. Se linişteşte şi el, dar mai ales eu.'' Cred că aceasta este maternitatea extinsă. Să te responsabilizeze un copil ce plânge, chiar dacă nu-i al tău. Dar dacă e al tău!

Nu toate femeile suntem la fel, nu toate iubim ori dăruim în acelaşi grad. Unele debordează de maternitate, altele nu pot, altele nu vor, altele îşi extrag energia din alţii, altele se cenzurează. Sunt sigură că învăţăm să fim mame de la propriile noastre mame. Mama mi-a zis atât, atunci: ,,E uşor să creşti un copil. Atâta numai: să ai grijă de el ca de ochii din cap.''

În a doua zi de clasa întâi a fiului meu, am întârziat în trafic cinci minute.Toţi părinţii păreau să fie acolo la fix, numai eu, nu întocmai. Ţin să adaug că mereu am răspuns promptă nevoilor emoţionale ale fiului meu, pe principiul:,,întâi el, apoi eu''. Ştiam că fiind prima oară într-o nouă postură, minutele acelea i se vor părea cinci ore. Când m-a văzut în mulţime a alergat la mine plângând:,,Mamă, credeam că m-ai abandonat!''. Nici nu ştiu cum de a utilizat aşa pertinent cuvântul. I-am spus printre altele: ''Dar tu ţii minte când ţi-am spus că mama nu te va abandona niciodată?A fost doar un ambuteiaj.'' Între timp, o mamă dintre cele care-şi aşteptau propriii copii, l-a văzut pe fiul meu plângând şi i-a sărit în ajutor consolându-l, gata să mă sune, deşi nu mă cunoştea. Nu toate mamele, numai ea, fapt pentru care ţin să-i mulţumesc. Aceasta este încă o formă de maternitate extinsă.

Dar cum e să-ţi aştepţi mama nu cinci minute, ci cinci ore, cinci zile, cinci luni, cinci ani? Cam cum s-a întâmplat cu fetiţa moartă de dor şi de înfometare. Un medic psihiatru spunea ieri că mama nu e (prea) vinovată. Iar mama le-a transmis jurnaliştilor ceva în genul: ,,Iubirea vine după bani. Prima dată: banii.'' Alienant. Eu, o străină, mă simt vinovată de moartea acestei copile, eu ca parte a unei societăţi imunde, insensibile. Iar mama a spus: ,,Nu sunt vinovată, fata a murit de la lipsă de calciu.''  Fetiţa, în schimb, credea (greşind copilăreşte) că numai murind o poate face pe,,mamă''atentă.

Părinţii contemporani mânâncă agurida mediatică a materialismului şi copiilor noştri le strepezesc dinţii.

Un carusel de proze ultra-scurte (unele au doar o pagină sau nici atât) alcătuieşte volumul de buzunar, parafrazând franţuzescul ,,Livre de Poche'', intitulat Cinci minute pe zi al Laviniei Branişte. Era să nu dau nici o şansă cărţii după imaginea de pe copertă (caruselele mă plictisesc de mor!) şi după titlul atât de cuminte.

Şi iată-mă în postura de a recomanda această lectură de proză recentă pentru trei motive foarte justificate. Primul: încheind de citit, mi-a fost foarte limpede că nu este uşor să scrii proză, fie ea şi una instant, pe tema superficialităţii. În cele mai bune povestioare- Săvârşin, Foto-Aventură ori Mai stăpână pe furia mea- îmi era clar care a fost preţul autoficţiunii pe care autoarea îl plăteşte în metamorfozele textelor sale. Lavinia Branişte scrie despre o lume foarte actuală, plină de colţuri ascuţite, în care plutim ca nişte baloane simpatice, ba chiar sensibile, inconştienţi de perisabilitatea stărilor noastre. Încercăm să ne protejăm, să părem duri şi rezistenţi, dar eşecurile zilnice (un interviu, un iubit egoist, crizele pecuniare, crizele familiale, corporatismul, gaşca, grupul social etc.) ne umilesc, ne murdăresc, ne maculează prin exigenţele lor specifice. Pretinşi a fi mereu la înălţime, neajutoraţi şi oneşti, obligaţi la superficialitate-ca să ,,facem faţă'' şi ca să nu devenim outsideri-,continuăm docili şi trişti un joc care nu mai e de mult al nostru.

Celelalte două atuuri ale scriitoarei Lavinia Branişte sunt mai apoi, certamente, un acut simţ al autoironiei şi un ochi necruţător, postbalzacian, aţintit asupra defectelor omeneşti. La loc de cinste între acestea din urmă individualismul. Câteva povestiri surprind explicit ratările unor relaţii cu bărbaţi. Lavinia Branişte indică ironic în ce grad sunt presate femeile de azi să devină ,,puternice'' şi să-şi găsească musai un bărbat meritoriu. Într-o lume cu populaţie feminină în creştere vertiginoasă, presiunea competiţiei sexuale  ajunge teribilă. Bărbaţii apar hăituiţi, femeile devin disperate. O fază de neuitat este aceea în care iubita, alter ego-ul feminin al autoarei, pozează un drujbist sexy în parc ori sare cu coarda de la înălţime, până la vomă,  numai ca să facă pe plac unui mascul atrăgător dar, vai, atât de egoist.

În locul tristeţii afişabile, marca acestor texte inteligente este un zâmbet amărui, doar cât o ciocolată de amărui, dacă vreţi. Într-o lume în care ţi se cere imperativ de o sută de ori pe zi: fii cel mai tare, fii campionul cursei, Lavinia Branişte alege subtilitatea. Astfel, cinci minutele ei din titlul devin cinci minute  posibile de iubire, de emoţie, de autenticitate, de curaj, de sinceritate, de spiritual, şi din nou de iubire. După ...cinci minute de astfel de lectură autoironică şi inedită îţi dai seama  că îţi poţi lua un mic răgaz de a redeveni din ,,ins competitiv'', un ins sincer cu sine, cu emoţii adevărate. Cenzurarea emotivităţii şi chiar a plânsetelor noastre ,înăbuşite de a prea mult zgomot urban, duce la o superficialitate generică, devenită condiţie umană. Îngrijorător, tocmai aceea a viitorului. Astfel că ne putem recunoaşte în personajele Laviniei Branişte, ruşinaţi, excluşi, umiliţi. Atunci, precum personajul ,,eu'' al cărţii ne mai rămân doar prietenia canină, salvarea unui vultur, tăinurile în pernă sau mersul solitar prin lume, cu aparatul foto, acesta din urmă devenind în ochii mei paradigma ţinerii răului şi a lumii la distanţă. ,,Rămâi acolo, te pozez şi îmi e de ajuns, nu te apropia prea mult, pentru că apropierile au ajuns să doară foarte tare'': aşa mi se pare că gândeşte adesea personajul central al acestor proze amărui, atente.

,,atâtea lucruri care mi se întâmplă găsesc a
  doua zi că şi altora li se întâmplă şi câte
  lucruri care unora li se întâmplă mie nu mi s-au
  întâmplat
  uite că trece frumuseţea prin faţa mea cum aş face
  din drum s-o abat.''
(poem intitulat : ***, din volumul ,,Lectura de apoi'', Petru M. Haş, Ed. Brumar, Timişoara, 2009)

Atât de nepăsătoare trec uneori prin lume că mi se face chiar ruşine. În consecinţă, mi se întâmplă, iată, că nu l-am descoperit pe poetul Petru M. Haş decât târziu. Adică, recent. L-am întâlnit pe străzile vechi ale oraşului uneori, dar am trecut mai departe cu indolenţa femeilor ocupate, pe tocuri. Urâtă indolenţă, admit. Când am început să citesc poemele din volumul la care fac referire astăzi, am simţit din primele versuri că am descoperit un poet inconfundabil. Dacă nu mă credeţi pe mine, faceţi bine şi-l credeţi pe Caius Dobrescu care l-a înţeles deplin pe poetul Petru M. Haş şi l-a taxat excelent de o fină ,,seninătate stoică''. L-a şi numit, perfect justificat, ,,poet de prima ligă''.

,,l-am întrebat ce mai scrie

-haiku-uri. câteva

pe urmă mi-a spus

unul dintre ele(cum i-a

căzut o frunză la picioare

şi s-a-ntrebat dacă e

cumva pentru el sau poate

e pentru ligia)

pentru că-făcând eu iar întrebare-pe frunză nu scria pentru cine?

-Frunză albă.

-Dar pe sub care copaci vă plimbaţi în ziua aceea?

-Pe sub copaci anonimi.

-Bine, bine, dar unde?

-În Lhasa, în Tibet.

-Şi ce mai beau ăia prin Lhasa?

-Toată ziua o mantră.''

(fragment din  poemul Lhasa)

Pe lângă seninătatea înţeleaptă, inedită şi ironică a metaforelor, aş face referire şi la modestia proverbială a omului Petru M. Haş. În auto-prefaţa volumului am descoperit următoarea concepţie, la care subscriu entuziastă, despre sensul facerii de literatură: ,,Una dintre marile probe sau urme ale umanităţii este poezia sau literatura, această tentaţie foarte molipsitoare de a lăsa urme. Chiar melcii şi alte vieţuitoare lasă urme. Unii sunt dispuşi să considere asta o formă de iubire. Adică Eros. Şi multe altele. Chestiunea ar fi atunci cum este lumea: mare, mică?Cât de mare poate fi ea, cât de mică? Să vedem la ce ne-am putea aştepta, unde conduc sau cum se şterg urmele. Pentru că, din moment ce are proprietatea de a lăsa urme, toată fiinţa, fie ea chiar bipedă, este teribil de importantă.'' O mostră de minunată filozofie şi de teoria literaturii limpezită, doi în unu, cum nu mi-a fost dat să citesc de mult.

Beneficiind de un titlu bine temperat, dar  şi de o copertă nefericită-cum sunt atâtea pe la editurile româneşti-, Cartea tuturor intenţiilor a lui Marin Mălaicu-Hondrari reia atmosfera, locaţia, ba chiar şi câteva dintre personajele din Apropierea(http://evaziunispontane.blogspot.com/2011/03/poetul-in-viile-spaniei.html), numai că o face mult mai intens, mai expresiv.

,,Eram un bărbat singur care bea o cafea rece''. Adăugăm că se reiterează aici experienţele unui personaj de origine română, ajuns în Spania, locuind solitar într-o rulotă, paznic într-un parc de maşini. Şi de  la atâta singurătate se întâmplă două lucruri. Primul, e gândul inutilităţii (citeşte: al sinuciderii) şi al doilea este fenomenul îndrăgostirii de o maşină. Pasajul următor este favoritul meu ( Lexusul nu obligatoriu, rămâne o metaforă): ,, Lexus LS 430, automatic, motor pe benzină, interior de piele, exteriorul vopsit în argintiu metalizat a fost maşina în care am petrecut în medie 16 ore pe zi, timp de 74 de zile, între septembrie şi noiembrie. A fost cea mai lungă perioadă fericită de viaţa mea. Eram liber liber liber. Am făcut mai bine de 30 000 de km fără să părăsesc sudul. Nu mă interesa nimic din ceea ce vedeam, conduceam cu plăcere egală de-a lungul autostrăzii, de-a lungul şoselelor naţionale ori pe coclauri. Acea maşină a fost mai mult decât casa mea ambulantă, a fost mănuşa neagră care a ştiut  cu precizie ce bucăţi din viaţa mea aveam nevoie să fie acoperite.

               Pe măsură ce se golea rezervorul de benzină, pe măsură ce rămâneam tot mai multe ore la volan, pe măsură ce aprindeam farurile cu puţin mai devreme în fiecare zi, îmi eram tot mai auto-suficient şi indiferent încotro mă purtau roţile, toate intenţiile mele se concentrau într-o singură direcţie: aceea de a-mi scrie cartea despre sinucigaşi. Eram cel mai îndreptăţit.''

Un Lexus care declanşează Literatura, adică actul scrierii, care act salvează individul. De mai multe ori în micul şi intensul volum (sau poem epic?) se insistă pe ideea că literatura a salvat de la moarte pe mulţi autori, ca şi pe mulţi cititori. Spre deosebire de Emma lui Gustave Flaubert, care se sinucide din cauza unui exces de literatură (proastă, foiletonică!...să nu uităm acest detaliu), ,,eul naratorial'' al lui Hondrari se salvează şi poate lua distanţa necesară de a scrie un repertoar, plin de sensibilitate şi de inteligenţă emoţională, al marilor scriitori şi poeţi care s-au sinucis. O carte foarte interesantă, tulburătoare devine astfel Cartea tuturor intenţiilor.

Notă: Oare băieţii de la Lexus au ştiinţă de ce reclamă tare face, fără intenţie, Marin Mălaicu-Hondrari brandului lor? Şi mai precizăm: în contra funestelor ştiri televizuale legate de bac, cartea  şi recenzia de faţă promovează salvarea şi speranţa.