(jurnal V)Aseară în festival, Teatrul din Timisoara- Studio 5, Aeroport de Stefan Caraman, un dramaturg expert în true nice fuckin' love stories. O semnătură regizorală foarte bună: Ion Ardeal Ieremia, scenografie fină: Dorothea Iordănescu.

 sursa foto:http://caraman.reea.net/despre2.html

Scenariul bine gândit, replicile vii reconstituie ratatea unei iubiri din acelea ,,coup de foudre'' care copleşesc omul-călător al zilelor noastre prin aeroporturi, gări, zone de tranzit. Poate acestea sunt şi singurele locuri  în care mai ajungem să fim atenţi unul la celălalt, între două butonări pe mobil sau  nişte accesări pe laptop. El este un tip la 41, în criză erotică, nu-i aşa?, scriitor, cinic, ascunzându-şi fricile sub gesturi violente. Ea, 24, inteligentă, frumoasă( precum actriţa Alina Reus însăşi), dar insuficient iubită. Piesa ne oferă un repertoriu de greşeli pe care le comit bărbaţii prea fricoşi de îndrăgostire şi femeile contemporane prea acaparatoare. Pe principiul ,,decât să mă îndrăgostesc şi mai rău de ea şi să sufăr, mai bine tai totul de la rădăcină''. Aşa că El( Rudi) o respinge pe Ea( Sorana) nu înainte de a o săruta pătimaş, spre deliciul publicului.  Din păcate, totul se întâmplă la cererea ei însă. Drept pentru care la ieşirea din sală am auzit bărbaţi în jurul meu care nu l-au putut ierta pe Rudi fiindcă a refuzat violent o frumoasă care i se oferea pe tavă. Ce ţi-e şi cu intelectualii, bărbaţi, cei care complică lucrurile inutil!

 

( ...jurnal IV) După ce alaltăieri m-am intoxicat cu fum în Flex cu prilejul vizionării ,,Jocului de-a adevărul'' a lui Ştefan Iordănescu, din aceeaşi pricină am renunţat să văd aseară pe la ora 23 ,,Călătoria urşilor panda....'' de Cătălina Buzoianu.

Dar am asistat în schimb la  ,,Mai întâi te naşti''-ul  lui Radu Afrim. Se ştie deja că sunt o fană a lui şi că îi iert orice. Pardon, unui regizor cu geniul şi cultura lui n-am ce să-i iert.

,,Există atâtea iubiri pe lume şi atât de puţină dreptate''  rosteşte farmacistul Victor, gheboşatul, diformul, bizarul şi dependentul de medicamente. În replică, personajul Pipi, favorita mea, se-ntreabă ,,de ce cad frunzele din copaci şi de ce se părăsesc oamenii?'' Maestru al ,,sfintei depresii'' specifice începutului de mileniu, mereu reiterată în montările lui, Radu Afrim tratează cu maximă tandreţe nebuniile noastre zilnice, de majoritatea acestora noi în fond nefiind conştienţi.

Pentru cei care n-au văzut o regie marca Afrim vreau să subliniez că primul lucru care cucereşte în cazul acestui regizor este acurateţea scenografică şi poezia textelor rostite de actori. Un efect de magie ce durează  fie şi mai bine de două ore, urmărindu-te spectral  la ieşirea din sala  de spectacol,  şi care provine implicit din rafinamentul cu care este gândit şi lucrat fiecare minut al montării. Secretul de fabricaţie al viziunii scenice la Radu Afrim  îmi pare a fi capacitatea metaforică, perfecţionismul scenic, tensiunea lirică, expandarea potenţialului  emoţional  al fiecărui  personaj. Intuiesc că orice actor distribuit ar opina că atunci când joci pentru Afrim toate rolurile sunt de primă mărime, fie şi o apariţie de un minut.

Apetitul pentru oniric, subconştient, tabu, compulsie şi evanescent, infuzia de tragic, umorul  brici mă fascinează la acest regizor care este capabil să proiecteze în viitorul viitorului o artă atât de veche precum jocul cu măştile.

Sursa imaginii: http://www.ringincentrulvechi.ro/timp-liber/teatru/iubire-si-singuratate-la-odeon-9761/attachment/descchidere-mai-intai-te-nasti-caseta

... poate executa rarisimul miracol (0,001 la sută probabilitate) ca un bărbat să se îndrăgostească de o femeie deja gravidă  cu altul (până-n trei luni), admit. Dar nu s-o iubească definitiv. Aşa că n-am să-l cred pe scenaristul Mimi Brănescu până la capăt. Sigur, tot restul sălii  a fost pe spate la lovestory-ul finuţ pe alocuri, excesiv în anumite momente,  întruchipat de montarea ,,Dumnezeul de a doua zi'' a Teatrului ACT. Eu una  nu suport siropurile şi aici a fost zahăr destul, câţiva spectatori lăcrimau însă, nefiind de acord cu mine. Fără excelentul joc al lui Vlad Zamfirescu şi fără jocul fin al  Mirelei Oprişor aş fi căscat de plictis. Să concluzionăm: piesa place publicului majoritar, dar mie una care aleg să rămân lucidă, nu-mi face nici bine, nici rău.(vezi imagini pe)http://www.artact.ro/ro_s_dumnezeu_de_a_doua_zi.html 

Altfel o duminică liniştită ieri la festivalul arădean. Înainte de Teatrul ACT am vizionat un spectacol de dans şi teatru al trupei Figura Studio din Gheorghieni. Interesant, bine jucat în gen burlesque -ceva ce îi vine tare fain unui teatru de limbă maghiară-, dar a păcătuit prin diversitate. Un decameron suprarealist  surprins în fotograme şi în dans l-aş numi. Foarte plăcut ochiului, dar cu un mesaj cam vag. 

Imagini din piesa Fat Pig, http://prinbrasov.com/2011/11/festivalul-dramaturgie-contemporana-ziua-3-4/sursa

Am avut dreptate să pariez pe Andi Vasluianu alaltăieri, căci aseară a fost iarăşi minunat într-un alt rol: ,,băiatul convenţional, corporatist''. Este vorba de piesa ,,XXL. Fat Pig'' de Neil LaBute, un scenarist american contemporan care ştie să sesizeze problemele delicate ale erosului din zilele noastre.

Băieţii convenţionali nu iubesc fete grase

Aşa s-ar putea formula morala montării ,,XXL.Fat Pig'' marca inconfundabilă a Teatrului ACT. Interpretat într-o manieră simplă şi foarte contemporană, scenariul recompune o poveste de iubire care eşuează. Ceva atât de  actual, nu-i aşa? Helen, alias Raluca Vermeşan (o tânără bibliotecară obeză) îl întâlneşte pe Tom, un corporatist la costum într-un fast-food, loc în care ea vine aprope zilnic pentr calitatea pizzei. Tom este un ins de inteligenţă medie, convenţional şi bine intenţionat. Treptat se îndrăgosteşte de bibliotecara veselă şi inteligentă, ba chiar ajung să locuiască împreună o scurtă perioadă. Câtă vreme  cuplul se izolează de lume, atracţia lui Tom faţă de Helen rezistă, dar când  glumele de la birou se înmulţesc şi mai ales atunci când Helen e văzută pe plajă de către corporaţie, la meciul stereotip organizat de firmă, Tom cedează şi îşi mărturiseşte neputinţa. Profunzimea subtilă a scenariului fascinează, naturaleţea replicilor este dezarmantă, iar jocul actoricesc e superb. În context, este de arătat că Vlad Zamfirescu ajunge favoritul publicului, rege de o seară în regatul cinismului.

Tot el, Carter (Vlad Zamfirescu) spune pe scenă cam aşa: ne e teamă să nu ajungem ca ei( ca obezii n.m.)fiindcă doar câteva pachete de biscuiţi luate zilnic ne despart de starea de obezitate. Îi dispreţuim, îi credem slabi (de înger). În ce o priveşte pe arădeanca Raluca Vermeşan, cea care a primit premiul pentru debut al Uniterului exact pentru rolul Helen, la ea emoţia indusă publicului este covârşitoare pentru că actriţa are curajul să se joace pe sine însăşi în ,,XXL''. Cu o figură hollywoodiană de baby-doll, Raluca  Vermeşan este o actriţă atipică, neconvenţională, fermecătoare.

sursa foto: http://www.cafeacutaifas.ro/2012/03/capra-cu-trei-iezi-cronica-de-teatru.html

Ieri, a doua zi de festival, am vizionat ,,Capra cu trei iezi. Un studiu gastronomic'' de Alexandru Dabija, după ce în prima seară am văzut-o, perfectă, infailibilă, pe Oana Pellea în ,,Vocea umană''. Trebuie să recunosc că mica distribuţie din montarea d-lui Dabija este excelentă, mai ales Lupul (Andi Vasluianu) şi  Mama (Emilia Dobrin). Pe Andi Vasluianu îl prind perfect rolurile de băiat rău, se ştie,  iar fără barbă arată răvăşitor pe scenă după cum m-a lăsat să intuiesc un neexprimat oftat unanim al publicului feminin din sală. Deşi mai cunoscut ca actor de film, pot spune cu mâna pe inimă că filmografia lui amplă nu impietează apariţiilor sale pe scândură.

În ce o priveşte pe Emilia Dobrin, căreia i-am găsit o poză pe internet de o frumuseţe tulburătoare, una de pe la 20 de ani, afirm cu convingere că este o actriţă  minunată, cu o voce unică. Una dintre puţinele care pot întruchipa ipostaza tragicului fără artificii, doar dintr-o privire, doar dintr-un gest, fapt ce o aşază în linia unei Leopoldina Bălănuţă sau Gina Patrichi de odinioară.

O piesă bună, însă ce m-a descumpănit un pic a fost ideea montării, cam difuză. Pe alocuri frizând comicul, pe de altă parte cultivând ironicul şi mai ales făcând un negru haz de condiţia noastră de popor mâncător de sarmale, opinez totuşi că fără această frumoasă distribuţie piesa ar fi eşuat un pic. Eu una am ales să o asimilez ca pe o parodie simbolică la adresa violenţei care sălăşluieşte în noi, dar şi ca pe un apel la recontextualizarea tragicului românesc. Oare suntem noi un popor capabil de tragic, în fond, -Cioran susţinea că nicidecum- sau spiritul cinic-glumeţ ne-a făcut să  ne ratăm în această privinţă? În fine, ironică mi s-a părut şi referirea la bucătăria noastră naţională modestă, lipsită de mare imaginaţie, fără prestigiu, cu toate acestea viguroasă şi sinceră.  Într-un fel: spune-mi ce mănâncă neamul tău, ca să-ţi zic cine eşti. Şi mai ales, ce nu poţi deveni.

I-o fi crescut lungă barba lui Mihail Vakulovski de când m-aşteaptă să-i iau interviu. După ce eu m-am oferit, vezi bine. Acum chiar că mă documentez pentru un interviu  cu el şi în acest sens am redescoperit  un text al meu de ,,autoficţiune'' rătăcit în revista Tiuk. E vremea să vi-l prezint şi să adaug că Mihail Vakulosvki e primul redactor de revistă care a crezut în mine atunci când alţii nici nu mă băgau în seamă. El mi-a dat  acel curaj.

Gămălie în inimioară ( fragment apărut în Tiuk)

,,O croitoreasă este o unguroaică sau o nemţoaică. Are ochii de cicoare, înaltă şi zveltă, între două vârste. Pe după gât îi atârnă un centimetru gălbui cu cifrele şterse. Şi nu măsoară doar cu el, ci şi cu privirea de vreme ce te întreabă de una de alta, dar în orice caz intră cu întrebarea direct în inima ta. Mâna croitoresei este o mână cu degete lungi, obişnuite să netezească mătăsuri şi să pipăie taftaua. Verigheta cu încrustaţii şerpuitoare de văduvă a devenit un pic prea largă pe inelarul cu degetar. Casa croitoresei este o casă veche, şvăbească, cu camere înalte, cu tapet. Pe pereţi, atârnă fotografii cu o femeie tânără, visătoare, care seamănă de-a binelea cu tanti Magdalena. 

Când te duci cu mama la croitoreasă prima oară ai vreo cinci ani şi te fascinează inimioara  cu vatelină în care sunt  împlântate zeci de ace, cu şi fără gămălie. Mama zice fii atentă să nu te înţepi în vreme ce îşi descheie nasturii de la piept. Te execuţi şi te orientezi spre duşumea, strecurându-te pe sub masa mare şi lungă. Sute de petice şi peticele, roz, mov, galbene, roşii. Doamne, două sunt cu cozi de păun, altul cu trandafiri portocalii îmbobociţi, iar câteva, căzute dintr-o rochie misterioasă au fir micuţ de aur, unduitor prin ţesătura rose fane. Pot să le iau pe acestea, tanti Magdalena, ai vrea să întrebi, dar nu îndrăzneşti, un petic ţi-l strecori repejor în mânecuţă şi vrăbiuţa inimii  se zbate din cauza a  ceva, ce mai târziu se va numi adrenalină.

Croitoreasa zâmbeşte spre mama, mama spre ea şi  prima o  măsoară pe cealaltă. De la gât la buric, de la umăr la sânii grei. Peste şolduri. De la buric până la genunchi, până la glezne. Şi mama e aproape goală. Râd din nou cu râsul acela pe care îl vezi numai în casa croitoresei. Croitoreasa e văduvă şi chiar că n-am văzut picior de bărbat sau vreun mărul lui Adam pe aici. E un loc doar cu petice, cu haine de probă, ace, fire, oglinzi, un loc în care ele se dezgolesc fără grabă.

Mă uit în sus de sub masă şi mă văd cu rochii de ceaţă sau  de petale. Habar n-am că la vârsta mea viitoare de douăzeci şi nouă de ani cât are mama mea acum eu mi-oi cumpăra rochii de-a gata din magazine. Croitoreasa va fi fiind pe atunci un personaj, meseria ei ``pentru femei`` se va fi tehnologizat. Până atunci mai este mult. Tot mult mai e şi  până la vârsta mea viitoare de treisprezece ani, când îmi voi face prima rochie de dansat cu băieţii, întâmplător la nunta verişoarei mele. Mă voi gândi la rochia mea pentru ochii lor mai multe seri la rând, îmi voi imagina cum mâini calde şi grele îmi vor atinge mătasea de pe trup. O lună îmi voi căuta materialul prin prăvăliile de pe la subsoluri. După ce o săptămână mă voi fi socotit neîncetat ce nuanţă de lila să aibă mătasea. Vin acasă cu patru metri de material făcuţi sul, mă  dezbrac repede şi  pe furiş şi  mă înfăşor. N-aş vrea să mai tai materialul acesta lung şi uşor  care arcuieşte pe mine ca în rochiile lui Valentino, ar fi comparaţia potrivită, cincisprezece ani mai târziu. Oglinda mă arată aşa cum sunt, o mică zeiţă cu sânii atât de tari. Netedă mai stă mătasea pe ei. Nu-mi dau seama încă la ce mi-ar folosi tăria cărnii dacă nu la susţinut materialul unei rochii ca să aibă croială frumoasă. Da, e perfect să ai sânul cât un pumn  bine încleştat, ţine minunat florile pe răscroială..

Prima mea rochie pentru dansat a ieşit frumoasă din mâinile croitoresei noastre, a mea şi a mamei. Am încercat-o din nou vara asta pe furiş. Am aceeaşi talie, interesant. Peste piept şi peste inimă nu mă mai strânge însă, acolo mi-e puţin lărguţă, iar asta nu mai este interesant, ci e dovedit ştiinţific. Când fiul meu a năvălit în cameră, florile de mătase au tresărit, se temeau de lumină şi de legea fizică a pierderii densităţii. Dar el mi-a spus eşti cea mai frumoasă, mami, de unde ai rochia asta?... De la o croitoreasă, i-am răspuns şi am vrut să completez că meseria asta e veche şi alcătuită din puţină matematică, puţină artă şi foarte mult material subiectiv al fiecărei  cliente. Era prea complicat însă, prea femeiesc, prea de demult. Am  zâmbit înseninată în timp ce  el s-a ascuns în dulap şi îşi iţea capul dintre fustele mele, old fashioned, vintage, dar toate pe măsura mea, în ciuda pierderii de densitate, a intrării la apă, a moliilor, a îngălbenirii mătăsii. Nu mai conta de-acum, măcar pentru o vreme, ce model  îmi urmase viaţa, dacă era croită  după măsura-mi sau de tocmai eu mă adaptasem de nevoie unui tipar. Rochiile mele erau toate poveşti pe care mi le ştiam spune spre alinare atât de bine.''

A propos, pe care o preferaţi din cele două? :)
http://glsa.ro/arad/cultural/42615-al-tau-vechi-caragiale-un-spectacol-nostalgic-si-subtil-ce-poarta-semnatura-lui-valentin-voicila.html