Mulţumesc, Mihail!

I-o fi crescut lungă barba lui Mihail Vakulovski de când m-aşteaptă să-i iau interviu. După ce eu m-am oferit, vezi bine. Acum chiar că mă documentez pentru un interviu  cu el şi în acest sens am redescoperit  un text al meu de ,,autoficţiune'' rătăcit în revista Tiuk. E vremea să vi-l prezint şi să adaug că Mihail Vakulosvki e primul redactor de revistă care a crezut în mine atunci când alţii nici nu mă băgau în seamă. El mi-a dat  acel curaj.

Gămălie în inimioară ( fragment apărut în Tiuk)

,,O croitoreasă este o unguroaică sau o nemţoaică. Are ochii de cicoare, înaltă şi zveltă, între două vârste. Pe după gât îi atârnă un centimetru gălbui cu cifrele şterse. Şi nu măsoară doar cu el, ci şi cu privirea de vreme ce te întreabă de una de alta, dar în orice caz intră cu întrebarea direct în inima ta. Mâna croitoresei este o mână cu degete lungi, obişnuite să netezească mătăsuri şi să pipăie taftaua. Verigheta cu încrustaţii şerpuitoare de văduvă a devenit un pic prea largă pe inelarul cu degetar. Casa croitoresei este o casă veche, şvăbească, cu camere înalte, cu tapet. Pe pereţi, atârnă fotografii cu o femeie tânără, visătoare, care seamănă de-a binelea cu tanti Magdalena. 

Când te duci cu mama la croitoreasă prima oară ai vreo cinci ani şi te fascinează inimioara  cu vatelină în care sunt  împlântate zeci de ace, cu şi fără gămălie. Mama zice fii atentă să nu te înţepi în vreme ce îşi descheie nasturii de la piept. Te execuţi şi te orientezi spre duşumea, strecurându-te pe sub masa mare şi lungă. Sute de petice şi peticele, roz, mov, galbene, roşii. Doamne, două sunt cu cozi de păun, altul cu trandafiri portocalii îmbobociţi, iar câteva, căzute dintr-o rochie misterioasă au fir micuţ de aur, unduitor prin ţesătura rose fane. Pot să le iau pe acestea, tanti Magdalena, ai vrea să întrebi, dar nu îndrăzneşti, un petic ţi-l strecori repejor în mânecuţă şi vrăbiuţa inimii  se zbate din cauza a  ceva, ce mai târziu se va numi adrenalină.

Croitoreasa zâmbeşte spre mama, mama spre ea şi  prima o  măsoară pe cealaltă. De la gât la buric, de la umăr la sânii grei. Peste şolduri. De la buric până la genunchi, până la glezne. Şi mama e aproape goală. Râd din nou cu râsul acela pe care îl vezi numai în casa croitoresei. Croitoreasa e văduvă şi chiar că n-am văzut picior de bărbat sau vreun mărul lui Adam pe aici. E un loc doar cu petice, cu haine de probă, ace, fire, oglinzi, un loc în care ele se dezgolesc fără grabă.

Mă uit în sus de sub masă şi mă văd cu rochii de ceaţă sau  de petale. Habar n-am că la vârsta mea viitoare de douăzeci şi nouă de ani cât are mama mea acum eu mi-oi cumpăra rochii de-a gata din magazine. Croitoreasa va fi fiind pe atunci un personaj, meseria ei ``pentru femei`` se va fi tehnologizat. Până atunci mai este mult. Tot mult mai e şi  până la vârsta mea viitoare de treisprezece ani, când îmi voi face prima rochie de dansat cu băieţii, întâmplător la nunta verişoarei mele. Mă voi gândi la rochia mea pentru ochii lor mai multe seri la rând, îmi voi imagina cum mâini calde şi grele îmi vor atinge mătasea de pe trup. O lună îmi voi căuta materialul prin prăvăliile de pe la subsoluri. După ce o săptămână mă voi fi socotit neîncetat ce nuanţă de lila să aibă mătasea. Vin acasă cu patru metri de material făcuţi sul, mă  dezbrac repede şi  pe furiş şi  mă înfăşor. N-aş vrea să mai tai materialul acesta lung şi uşor  care arcuieşte pe mine ca în rochiile lui Valentino, ar fi comparaţia potrivită, cincisprezece ani mai târziu. Oglinda mă arată aşa cum sunt, o mică zeiţă cu sânii atât de tari. Netedă mai stă mătasea pe ei. Nu-mi dau seama încă la ce mi-ar folosi tăria cărnii dacă nu la susţinut materialul unei rochii ca să aibă croială frumoasă. Da, e perfect să ai sânul cât un pumn  bine încleştat, ţine minunat florile pe răscroială..

Prima mea rochie pentru dansat a ieşit frumoasă din mâinile croitoresei noastre, a mea şi a mamei. Am încercat-o din nou vara asta pe furiş. Am aceeaşi talie, interesant. Peste piept şi peste inimă nu mă mai strânge însă, acolo mi-e puţin lărguţă, iar asta nu mai este interesant, ci e dovedit ştiinţific. Când fiul meu a năvălit în cameră, florile de mătase au tresărit, se temeau de lumină şi de legea fizică a pierderii densităţii. Dar el mi-a spus eşti cea mai frumoasă, mami, de unde ai rochia asta?... De la o croitoreasă, i-am răspuns şi am vrut să completez că meseria asta e veche şi alcătuită din puţină matematică, puţină artă şi foarte mult material subiectiv al fiecărei  cliente. Era prea complicat însă, prea femeiesc, prea de demult. Am  zâmbit înseninată în timp ce  el s-a ascuns în dulap şi îşi iţea capul dintre fustele mele, old fashioned, vintage, dar toate pe măsura mea, în ciuda pierderii de densitate, a intrării la apă, a moliilor, a îngălbenirii mătăsii. Nu mai conta de-acum, măcar pentru o vreme, ce model  îmi urmase viaţa, dacă era croită  după măsura-mi sau de tocmai eu mă adaptasem de nevoie unui tipar. Rochiile mele erau toate poveşti pe care mi le ştiam spune spre alinare atât de bine.''