Cea mai frecventă întrebare care mi se adresează este, însoţită de un limbaj nonverbal siderat şi sper câteodată admirativ: dar când aveţi timp să citiţi (atâta)? În fine, cred c-am ajuns la o concluzie asupra provenienţei acestei nelinişti la interlocutorii mei. Pentru dânşii lectura va fi însemnat cândva obligativitate, examene traumatice, cărţi neadecvate şamd. Dacă e aşa, schimbaţi perspectiva: lectura întreţine imaginaţia şi inteligenţa. Eu una, într-o lume lipsită de imaginaţie, m-aş sufoca.

Evadarea tăcută

de Lena Constante, 

Dacă aş fi citit acest jurnal în absenţa copertelor şi al cotorului, ignorând complet care-ar fi titlul, autorul şi tema, încă din primele rânduri aş fi remarcat un stil inconfundabil. Concentrat, sobru, direct, demn, ascetic, imprimat ca de ordinele scurte, penitenciare, ori de ritmul cardiac al individului ameninţat cu arma în ceafă, dar care n-ar vrea să se înjosească cerând milă.

 

,,Culmea oribilului nu va fi nicicând atinsă. Oamenii sunt inteligenţi. Sunt plini de imaginaţie. Vor putea întotdeauna să facă încă şi mai bine pentru a împinge din ce în ce mai departe hotarele răului.’’ scrie Lena Constante după ce a trăit experienţe mai rele ca moartea însăşi. Iată de ce scriitura acestei pictoriţe şi scenografe, Lena Constante, marchează definitiv literatura română ilustrând viu faptul că închisoarea se imprimă în tot: în memorie, în psihic, în inimă, în trup, în gestul de a duce pâinea la gură, în privirea de animal rănit pe tot restul vieţii. Dar la fel de bine se imprimă în scris, în cuvintele aşternute în cel mai dramatic jurnal posibil.

Îngrijindu-se exemplar de notele şi de textul acestui jurnal, Ioana Bot semnala cât este de uimitor faptul că Lena Constante şi-a găsit cuvintele ca să numească Răul. Pentru că dacă n-o ştiaţi deja, limitele Răului călătoresc spre infinit şi nu există încă vocabule care să surprindă supremele mârşăvii ale omului sadic. Cum să-ţi găseşti cuvintele pentru a exprima teribila suferinţă a cărnii, despre care nici cu gândul nu gândeai a-ţi fi sortită?

Smulsă din casa ei în miez de noapte, în ianuarie 1950, pe când avea 40 de ani, Lena Constante a fost o intelectuală româncă de origine evreiască, şcolită la Paris, şi care prin simplul fapt că a fost prietenă cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi cu soţia acestuia a ajuns să ispăşească doisprezece ani de temniţă grea. Dintre care opt în totală singurătate. Cum rezistăm o lună în subnutriţie, murdărie, singurătate, violenţă verbală şi psihică, în frică şi în întuneric? Dar o mie de zile, dar trei mii, ne putem întreba, şi o facem degeaba fiindcă mintea nu poate pătrunde misterul supravieţuirii într-un mormânt de câţiva metri pătraţi.

,,Trupul, acest duşman, de care îmi era totuşi milă.’’ scria memorialista parcă în pofida sa, conştientizând lupta dintre spirit şi trup. Dacă i-ar fi permis corpului să triumfe, dacă ar fi admis copleşitoarea mizerie fiziologică, atunci ar fi pierit. Aşa că a luptat pentru supremaţia spiritului asupra cărnii şoptindu-şi neîncetat că nu îi este foame, nici sete, nici frig, nici rău. Că acel trup feminin nu trebuie iubit. Cât efort de voinţă e necesar acestui exerciţiu de peste un deceniu? Cât de greu îi poate fi unei femei-intelectual să nu gândească, să nu conceptualizeze implicit nedreptatea, asasinarea a doisprezece ani din viaţa proprie? Despre incredibila capacitate de a îndura nedreptatea este vorba aici. Deşi jurnalul lămureşte enorm de multe detalii ale vieţii carcerale îndurate de o femeie, vom rămâne cu câteva nelinişti. Cu toate că se afirmă îndeobşte că scrisul vindecă, eu una cred că el nu poate vindeca întru totul starea carcerală, claustrofobia penitenciară. În acest caz extrem, scrisul posttraumatic conferă doar o seninătate rece, ca de marmură, o suverană lipsă de reproş faţă de familie, de anchetatori, de torţionari. O mirare mută: cum pot uita urmaşii atâta suferinţă şi umilinţă îndurate de către generaţia intelectuală decimată a anilor ’50? (text apărut în Ziarul Aradul)

„Eu nu mai putiam de plâns. Am păşit câţiva paşi în urma lui şi pe urmă am mai stat în loc şi m-am uitat după el până când a trecut după deal şi nu l-am mai văzut. Am mai stat în locul cela nemişcată şi am plâns cu amar. Să vede că i-a fost şi lui destul de zdrobită inima, că nu a întors o dată capul să se uite înapoi. Timpul era liniştit, soare, cald, frumos.’’ Aşa arată despărţirea tragică a autoarei de fratele său. Atunci când Istoria dă buzna ca o urgie, mai exact ca actul cedării Bucovinei de Nord ruşilor în 1940, ai numai câteva ore la dispoziție să previzualizezi ce se poate alege de viaţa ta: fugi peste graniţă sau rămâi rugându-te lui Dumnezeu să nu permită deportările. Aniţa era inteligentă, a înţeles raţional că trebuia să fugă, dar a ascultat totuşi supusă de glasul bărbatului ei care, naiv, a crezut că se poate ,,trăi şi cu ruşii’’. O clipă de slăbiciune maternă şi emoţională o vor costa pe Anița Nandriș-Cudla douăzeci de ani de suferinţă alături de copiii ei. Este cartea despre care Monica Lovinescu a afirmat că, ea singură, ne poate spăla orice complex de inferioritate ca popor. Pentru teoreticienii literaturii pare ,,romanul unei vieţi’’ care schimbă întreaga paradigmă a scriiturii ca act artistic, câtă vreme rămâne o dovadă că o ţărancă din Bucovina cu numai trei clase poate scrie mai convingător decât destui filologi consacraţi ori decât autori laureaţi. E ca şi cum am lua un om simplu, i-am da o vioară, iar el ar dovedi brusc talentul unui Paganini. Aş putea aborda cartea din perspectiva istoriei trăite şi mărturisite, din perspectiva narativităţii ei excepţionale, din perspectivă etnologică, psihologică sau lingvistică, însă prefer să privilegiez aici tema familiei. O mamă tânără cu trei copii minori este smulsă din satul ei de munte şi dusă pentru aproape două decenii în Siberia, aproape de Cercul Polar în ţinuturile renilor şi ale eschimoşilor. Dincolo de imaginarul nostru infuzat de filme care să redea acea sălbăticie albă, există altceva, anume realitatea frigului şi a foametei neîncetate. La minus patruzeci de grade, viaţa este neverosimilă, iar puţina hrană se dobândeşte numai din munca braţelor în condiţii extreme. Mama şi cei trei fii se vor hrăni şi se vor încălzi din iubirea mută ce şi-o poartă unul altuia şi astfel într-un târziu se vor întoarce toţi acasă. Pentru noi, contemporanii, lumea pare o bilă mică pe care o străbatem cu un tur de avion. Pentru Aniţa, cea care nu ieşise din satul ei, plecarea în Siberia semnifică o schimbare radicală a destinului, o transportare pe un ,,alt tărâm’’, precum în basmele lui Ispirescu. Cheia supravieţuirii nu va fi dorul de caldele plaiuri lăsate în urmă, nu conştientizarea enormei distanţe, a nedreptei umilinţe, a consumării tinereţii, ci lupta de zi cu zi pentru supravieţuirea copiilor şi a ei, purtătoarea lor de grijă. Ca un Făt-Frumos ajuns pe tărâmul zmeilor celor răi, Aniţa va înfrânge balaurul istoriei, va trece prin iad şi se va mântui lăsându-ne un manual de psihologie practică pentru supravieţuit acolo unde mulţi alţii şi-au lăsat oasele. Nu doar pentru frumuseţea ei epică de o naturaleţe fără cusur, nu doar pentru emoţiile copleşitoare pe care ni le provoacă, dar mai ales pentru simplitatea ei de evanghelie, pentru sobrietatea şi plasticitatea unei limbi ţărăneşti arhaice, ,,20 de ani în Siberia (Amintiri din viaţă)’’ reprezintă o carte care trebuie să intre în bibliografia examenelor şcolare. Această limbă simplă, elegantă şi curată atestă nobleţea sufletească a autoarei care în cele mai grele clipe ale tragicei sale vieţi nu s-a gândit la sine, ci la scumpa ei familie. ,,Dar când a venit momentul acela şi m-a smuls pe mine de lângă ea, dureria mea şi scârba mea, ce au fost în clipele acelia, numai unul Dumnezeu le ştie şi el poate să mă criadă. Să las o mamă bolnavă la pat, care nu se putia stăpâni singură, fără nime lângă dânsa şi să fii răpită ca de nişte fiare crunte, fără suflet şi fără nici un pic de milă. Mă gândiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu ştiu că a rămas scumpa mea mamă amărâtă, necăjită, străină, între patru păreţi fără nime lângă dânsa. Mă gândiam că poate să şi moară de atâta suferinţă şi cine o să aibă grijă de ea. Dar nu i-am mai putut folosi cu nimic. Am fost sălită să o las şi să plec.”

Nu vă simțiți obligați să fiți fericiți în această decadă a anului, cum vă sugerează prezentatorii tv. Ar fi o minciună de sine. Înțelepții știu că fericirea durează puțin:

,,Fericirea este asemenea
Unui tablou pointilist
Mici puncte colorate
Fără legătură între ele,
Reușind uneori să însemne ceva,
Alteori nu.'' (Ana Blandiana)

Cred că e suficient dacă ne-am propune să fim mai puţin egoişti şi mai profunzi.

Fiind şi mamă şi profesor, mi se pare că pot avea o dublă perspectivă asupra şcolii româneşti. Pe de o parte, dimineţile îi observ pe părinţii grăbiţi cum îşi parchează agresiv maşinile, intrând apoi fioroşi în şcoală, fără a da bună ziua măcar. Pe de altă parte, după-amiezele, acasă cu fiul meu, aflu care mai este programa şcolară din lecţiile primite, remarc ce manuale sau auxiliare sunt folosite, îmi dau seama că suntem norocoşi neprimind cantităţi interminabile de teme.

În cea mai recentă emisiune ,,România, te iubesc!’’ s-a ridicat  problema stării de marasm şi de apocalipsă din şcoala românească. Consider că asemenea emisiuni sunt binevenite. Dintre aspectele prezentate, două mai cu seamă m-au sensibilizat, aş spune. Astfel că îmi propun să glosez niţel asupra noţiunilor de individ şi competiţie.

În emisiune s-a dat exemplul şcolilor din Finlanda în care accentul se pune pe individ, nu pe grup. Dincolo de beneficiile unui învăţământ personalizat (cam cum se petreceau lucrurile pe vremuri în familiile aristocratice: un profesor la un elev?), eu una simt un iz de utopie aici. Este adevărat că educaţia frontală, tradiţională, ex catedra este rigidă, dar nu demonică şi nici întotdeauna inutilă. Ea a dat mari intelectuali cândva, dar a şi generat  microbii îndoctrinării naziste sau comuniste, e drept. Sugerez ca ea să fie judecată cum grano salis, pentru că la polul opus educaţia ultraindividualizată  poate crea inşi incapabili de solidarizare. Deja caracterizaţi de egoism social şi nu numai, mă tem ca riscăm să dobândim frică de ,,celălalt’’(vezi Jacques Derrida), un soi de depersonalizare, de asocializare. Desigur că norma socială, adeziunea la un grup este şi ea o formă de coerciţie despre care vorbea Heidegger în ,,Fiinţă si timp’’. Cu toate acestea, înlocuind radical impersonalul ,,se’’ (din ,,se cuvine’’, ,,se face’’, ,,se consideră’’ etc.) sau empaticul ,,noi’’ cu seria pronominală ,,eu, pe mine, mă’’ riscăm să devenim prea suficienţi nouă înşine. Când toţi părem unici şi irepetabili, atunci ierarhiile devin imposibil de construit, nu credeţi?

Cât despre competiţie, ea a fost prezentată ca fiind învăţată exclusiv din şcoală, detaliu cu care nu pot fi de acord. Oare şcoala actuală e singură ,,mama competiţiei’’? Nu cumva societatea de consum, media şi corporaţiile sunt ele însele generatoare de mentalitate competitivă? Dacă privim un minut priveliştea familiilor contemporane aflate în goana achiziţiilor de dinaintea Crăciunului prin mall-uri, cred că vom observa o competitie avant la lettre. Implicit priveliştea bulevardelor şi a şoselelor noastre sunt paradigme ale competiţiei, examene ale puterii şi ale dominaţiei prin instrumentalizarea maşinilor pe care le conducem. Cine pe cine domină în jungla socială, vă întreb? Câtă vreme părinţii se ambiţionează de la grădiniţă să-şi vadă copiii la ,,panoul de onoare’’ -nu contează prin ce căi-, deja competiţia se învaţă de acasă, şcoala românească doar aducând completări (prin proasta gestionare a programelor, a examenelor, a personalului) unui întreg complex psihotic naţional.

Un intelectual pe (citeşte,,per'') lună şi-a propus Biblioteca ,,A. D. Xenopol '' să invite în faţa publicului larg. Miercuri, 30 octombrie 2013, a fost rândul meu. Mulţumesc, Lucia Bibarţ şi Florin Didilescu, pentru încrederea acordată!

,,În rochia ei bleumarin cu imprimeuri florale albe, profesorul Anca Giura ne-a părut, la întâlnirea de la bibliotecă, mai degrabă, o studentă care susţinea un expozeu pe o temă dată, un examen, de ce nu?! Doar podiumul şi masa-catedră la care invitata stătea picior peste picior, teancul de cărţi cu semnele aferente aşteptând să fie deschise şi apoi implicarea şi bucuria spunerii i-au trădat postura.

Groaza şi emoţia de-a se adresa unei presupuse săli goale, sentimente ce au încercat-o iniţial, au a fost înlocuite brusc de senzaţia de cald, de bine. Apoi de cea de prea cald. Pe fondul declaraţiei de dragoste faţă de literatura franceză, Anca Giura ne-a vorbit despre artişti şi efortul lor continuu de şlefuire a expesiei literare, vizuale sau muzicale. Despre greaua experienţă şi cel mai adesea, profunda suferinţă din spatele cuvintelor scrise.A citit, pentru început, din Marquerite Yourcenar, favorita sa – Memoriile lui Hadrian. Tot în sprijinul părerii sale despre truda scrisului, invitata a pornit pe Cărarea pierdută a lui Alain Fournier, cărare ce l-a „pierdut” pe autor atât de prematur. Apoi, Anca a ieşit oarecum de sub vraja scriiturii franceze şi şi-a exprimat admiraţia faţă de destinul şi Testamentul francez al rusului Andreï Makine. ,,Cărţile sunt produsul sufletelor scriitorilor. Cartea este un vehicul literar în care sperăm să găsim marea iubire, lucruri fascinante. Cartea este o formă de singurătate prin care viaţa devine suportabilă.” a afirmat ea.  Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa a fascinat-o de asemenea.Ca o carte singulară, cu un destin singular.Deci, a citit şi din aceasta.În continuarea topului lecturilor i-a aşezat pe Mihail Bulgakov, pe Susan Sontag, dar şi pe românul contemporan nouă Bogdan Suceavă. Călătoria literară a Ancăi Giura s-a încheiat cu câteva destăinuiri. În ceea ce o priveşte nu concepe să treacă o zi fără să citească, pentru că lectura e un drog care-i înfrumuseţează viaţa, iar cartea un veritabil prieten. Şi tocmai pentru că nu e obişnuită cu aplauzele, profesorul fiind azi rareori aplaudat pentru prestaţia lui de la catedră, am zice tot mai rar, Anca Giura a fost răsplătită cu ropote de aplauze, în mai multe rânduri. Probabil că răspunsurile ei la aşteptările iscate de un asfel de proiect au fost de 10 .Chiar dacă, pe când studia la facultatea din Cluj-Napoca, nota 10 se primea extrem de rar. Sau, poate tocmai de aceea! ''

 de Lucia Bibarţ

Dincolo de a fi vreun titlu de afiş răvăşitor, substantivul ,,Felii’’ te-ar putea duce cu gândul la un text dramatic scris în mod subtil anume pentru o actriţă cu nume rezonant…Ofelia Popii. Sau poate să fie vorba de ,,felii’’ ca sinonim pentru ciopârţirea vieţii urbane? În orice caz, deşi ştiam că este un spectacol foarte premiat, inclusiv cu Premiul Uniter pentru cea mai bună actriţă în rol principal, am decis totuşi ca ,,La pomul lăudat să nu merg(i) cu sacul.’’ şi să nu citesc cronicile care i–au fost consacrate.

Aşa că m-am aşezat în sală aproape sceptică sau, în orice caz, liniştită. Ştiam că Ofelia Popii este o actriţă extrem de talentată, dar nu cunoşteam atmosfera în care ea se va produce. Spectacolul avea să înceapă calm şi lucid, fără artificii, însă pe măsură ce replicile se acumulau, Ofelia aduna tot mai multă energie ca într-un soi de Bolero al lui Ravel. Atenţia publicului din captivă devenea feroce… de concentrată. De fapt ce se întâmpla acolo pe scenă? Nici mai mult nici mai puţin decât că nişte femei îşi disputau trupul unui bărbat. Acum că era mort, adevărul putea ieşi la iveală. În timpul vieţii satelizaseră în jurul lui şi niciuna nu-l putuse avea în integralitate. Mama Edith îl ţinuse aproape de ea doar copil, soţia Ela doar cât fusese frumoasă şi integră, între timp a suport extirparea unui sân, fiica Clea, doar cât a fost mică apoi ea s-a îndepărtat voit, Margareta doar cât i-a fost amantă, Bella doar cât i-a făcut diverse servicii.

Fascinant este cum prin jocul unei singure actriţe, toate aceste personaje feminine capătă o identitate extrem de vie. Dar aş spune că scopul Liei Bugnar nu a fost acela de oferi un text ,,despre femei pentru femei’’. În absenţă, bărbatul dispărut ne face conştienţi de cât de puţine lucruri ştim despre oamenii de lângă noi. Cei cu care trăim nişte ani buni, dacă nu decenii. Doar moartea pare a ne face vreme de trei zile lucizi, ca după aceea să aruncăm tot ce nu ne convine în coşul uitării. Dac-ar fi să simplificăm  misterul fiinţei individuale, am spune că insul este structurat ca o portocală din care numai unele felii ne devin accesibile, chiar şi nouă celor din familie, ca să zicem aşa. Însă intriga este mai complexă de atât, când Clea ajunge ea însăşi într-o situaţie foarte contemporană şi foarte… tragică.

Scris și regizat de Lia Bugnar, de ale cărei texte inteligente nu ne putem îndoi, ,,Felii’’ este un spectacol în care actriţa distribuită s-a implicat -se spune- inclusiv în prelungirea sau detalierea unor replici. Iată ce se întâmplă când două femei deosebite colaborează empatic, iată de ce asistăm la un mesaj puternic şi la un text de scenariu pur și simplu bun. Însă fără ingredientul Ofelia Popii puteam viziona doar un spectacol ,,bun şi atât’’. Prin inspirata alegere a distribuţiei însă, regizoarea şi autoarea a sporit exponenţial energia cuvintelor şi ne-a făcut extrem la atenţi la ceea ce găsim ,,dincolo de ambalaj’’(căci trupul, alias ,,ambalajul’’ e cuvântul-simbol din construcție). Revedeţi acest spectacol, când veţi mai avea prilejul, pentru că el nu vă va oferi felii de emoţii, ci profunzimi emoţionale, constituindu-se într-un act artistic rotund, inteligent, integral.