Evadarea tăcută
de Lena Constante,
Dacă aş fi citit acest jurnal în absenţa copertelor şi al cotorului, ignorând complet care-ar fi titlul, autorul şi tema, încă din primele rânduri aş fi remarcat un stil inconfundabil. Concentrat, sobru, direct, demn, ascetic, imprimat ca de ordinele scurte, penitenciare, ori de ritmul cardiac al individului ameninţat cu arma în ceafă, dar care n-ar vrea să se înjosească cerând milă.
,,Culmea oribilului nu va fi nicicând atinsă. Oamenii sunt inteligenţi. Sunt plini de imaginaţie. Vor putea întotdeauna să facă încă şi mai bine pentru a împinge din ce în ce mai departe hotarele răului.’’ scrie Lena Constante după ce a trăit experienţe mai rele ca moartea însăşi. Iată de ce scriitura acestei pictoriţe şi scenografe, Lena Constante, marchează definitiv literatura română ilustrând viu faptul că închisoarea se imprimă în tot: în memorie, în psihic, în inimă, în trup, în gestul de a duce pâinea la gură, în privirea de animal rănit pe tot restul vieţii. Dar la fel de bine se imprimă în scris, în cuvintele aşternute în cel mai dramatic jurnal posibil.
Îngrijindu-se exemplar de notele şi de textul acestui jurnal, Ioana Bot semnala cât este de uimitor faptul că Lena Constante şi-a găsit cuvintele ca să numească Răul. Pentru că dacă n-o ştiaţi deja, limitele Răului călătoresc spre infinit şi nu există încă vocabule care să surprindă supremele mârşăvii ale omului sadic. Cum să-ţi găseşti cuvintele pentru a exprima teribila suferinţă a cărnii, despre care nici cu gândul nu gândeai a-ţi fi sortită?
Smulsă din casa ei în miez de noapte, în ianuarie 1950, pe când avea 40 de ani, Lena Constante a fost o intelectuală româncă de origine evreiască, şcolită la Paris, şi care prin simplul fapt că a fost prietenă cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi cu soţia acestuia a ajuns să ispăşească doisprezece ani de temniţă grea. Dintre care opt în totală singurătate. Cum rezistăm o lună în subnutriţie, murdărie, singurătate, violenţă verbală şi psihică, în frică şi în întuneric? Dar o mie de zile, dar trei mii, ne putem întreba, şi o facem degeaba fiindcă mintea nu poate pătrunde misterul supravieţuirii într-un mormânt de câţiva metri pătraţi.
,,Trupul, acest duşman, de care îmi era totuşi milă.’’ scria memorialista parcă în pofida sa, conştientizând lupta dintre spirit şi trup. Dacă i-ar fi permis corpului să triumfe, dacă ar fi admis copleşitoarea mizerie fiziologică, atunci ar fi pierit. Aşa că a luptat pentru supremaţia spiritului asupra cărnii şoptindu-şi neîncetat că nu îi este foame, nici sete, nici frig, nici rău. Că acel trup feminin nu trebuie iubit. Cât efort de voinţă e necesar acestui exerciţiu de peste un deceniu? Cât de greu îi poate fi unei femei-intelectual să nu gândească, să nu conceptualizeze implicit nedreptatea, asasinarea a doisprezece ani din viaţa proprie? Despre incredibila capacitate de a îndura nedreptatea este vorba aici. Deşi jurnalul lămureşte enorm de multe detalii ale vieţii carcerale îndurate de o femeie, vom rămâne cu câteva nelinişti. Cu toate că se afirmă îndeobşte că scrisul vindecă, eu una cred că el nu poate vindeca întru totul starea carcerală, claustrofobia penitenciară. În acest caz extrem, scrisul posttraumatic conferă doar o seninătate rece, ca de marmură, o suverană lipsă de reproş faţă de familie, de anchetatori, de torţionari. O mirare mută: cum pot uita urmaşii atâta suferinţă şi umilinţă îndurate de către generaţia intelectuală decimată a anilor ’50? (text apărut în Ziarul Aradul)
