Totul a pornit de la o informaţie  aproape uitată (şi reiterată printr-un comentariu pe Facebook). Vara trecută, o mai mult decât interesantă doamnă din Baia Mare ne-a lansat invitaţia de a petrece sărbătorile de iarnă în Maramureş. Dar din motive independente de dorinţa noastră, propunerea a rămas neonorată.

Însă la începutul acestei luni, când Romana Furtună a postat o fotografie superbă cu un lac de munte maramureşean în care se putea înota, am avut  reacţia spontană de a porni spre Nordul ţării. Căci nu de putine ori, construim  liste de priorităti atât de absurde încât ratăm esenţialul. Imaginati-vă că nu fusesem niciodată în Maramureş!

Cunosc pericolul generalizarilor şi de aceea mă străduiesc pentru o definiţie cât mai a mea în ce priveşte această regiune care ne-a întâmpinat  cu un verde exuberant prin care şerpuiau şosele netede, modernizate, albastre. Legenda poluării Băii Mari a fost pulverizată de cochetăria Centrului Vechi plin de terase vesele şi de curăţenia parcurilor şi a străzilor prietenoase. Pădurile şi poienile jalonate de simpatice căpiţe de fân se perindau pe traseul Şuior, Gutâi, Săpânţa, Bârsana, Cavnic stârnindu-ne regrete zgomotoase că nu puteam explora natura la pas. Bucuria de a descoperi case tradiţionale de lemn şi nunţi înflorite de roşul şi de albul din costumul moroşenesc al tinerelor fete ne-au fost temperate de atipicul cimitirului de la Săpânţa unde povestea omului este cuprinsă într-o cuvântare naivă, viu colorată şi, vai, atât de esenţializată în simplitatea sa ţărănească.

Privit cu ochi de călător, Maramureşul oferă peisaje variate, surprinzătoare şi curate, aer bun, un cer albastru aparte, culori vii, pensiuni excelent modernizate,  excursii minunate fară excesele cohortelor de turişti, discreţie, surprize ale simţurilor, blândeţea construcţiilor de lemn neverosimil de sofisticate prin migală, căderi de apă naturale ca de la începutul lumii, piscine sofisticate, plăcinte codreneşti, dar şi cocktailuri rafinate. Am găsit aici tradiţiile rurale păstrate cu mândrie şi gustul pentru un nou de excelentă calitate în oraşul Baia Mare. Dar dincolo de binecuvântările geografice şi climatice, Maramureşul înseamnă alt fel de oameni. Omenia lor, bucuria de a împărţi cu tine pâinea, păstrăvul, brânza, slănina, ciupercile şi zmeura…de a te găzdui în casă cu maximă prevenire asupra celor mai delicate dorinţe ale tale de om călător, toate acestea devin de poveste. Marmureşenii au o bucurie de a trăi aparte, specifică celor de la munte, dar la care ei pun ceva în plus. Spiritul lor viu, pasional, direct este dominat de răbdarea şi de migala cu care şi-au făurit existenţele aflate sub semnul cald, dar perisabil, al lemnului. Marmureşenii sunt hâtri la adresa morţii la Săpânţa şi pioşi la Sighet, la Memorial. Frumuseţea caselor lor de lemn vorbeşte despre rezistenţa lor în faţa dificultaţilor, despre capacitatea reconstruirii de sine. Îşi dau seama instantaneu ca nu eşti de-al lor şi te tratează ca pe un oaspete de seamă, întrebându-te cu drag despre meleagurile tale şi cu o sinceritate autentică îţi strâng mâna cu un ,,musai să mai veniţi pe la noi’’. Acel ,,pe la noi’’ valorează enorm în percepţia mea care le-am descoperit acestor oameni dârzenia, modestia, generozitatea şi pasiunea de a trăi şi de a iubi în locurile lor milenare. Mai mult decât altora pare-se, maramureşenilor -nu de puţine ori călători prin lume pentru o bucată mai bună de pâine- le va fi fiind un mai mare dor de acel indefinibil de frumos ,,pe la noi’’. 

,,Libertatea cere uneori preţul cărnii.’’(p.185) Opt luni de frig şi de foame, sălbăticie, singură­tate, rezistenţă, 6000 de kilometri. Un scriitor francez contemporan se depăşeşte pe sine, aducând un omagiu eroilor ne­cu­­noscuţi ai Gulagului sovietic: evadaţii. Pariul cu sine vizează ve­rificarea adevărului unei cărți autobiografice semnate de Sla­vo­­mir Rawicz cândva şi publicată prima oară în 1955 sub titlul The Long Walk. Sylvain Tesson ci­tise în adolescență această po­veste de viață a polonezului arestat de NKVD în 1939. Tânărul ofi­țer a fost deportat în Siberia, nu departe de Iakutsk, iar de aici se pare că reuşeşte să evadeze îm­preună cu alți șase deținuți. Pe du­rata unui an de suferință, mărşă­luind prin sălbăticie, au străbătut aproape 6500 de kilometri prin Siberia, Mongolia, Desertul Gobi, Tibet, traversând Himala­ya, iar patru dintre ei reușesc să ajun­gă în India. În ciuda intensităţii emoţionale a poveştii, ne este imposibil să nu ne întrebăm dacă limitele biologice ale corpului ome­nesc permit o asemenea ie­şire din sine.

,,(…) se vorbeşte de 17 până la 20 de milioane de prizonieri care populau gulagurile la mijlocul secolului XX’’(p. 210), dar despre foarte puţini se ştie c-ar fi eva­dat. Nu există certitudini cu pri­vire la numărul celor care au re­ușit asemenea evadări supraome­nești din lagărele sovietice. Însă dorinţa de libertate și fascinația evadării ca soluție la totalitarism și la tortură nu trebuie să fie niciodată afectate de lipsa do­ve­zilor, arată autorul francez. Li­te­ratura marilor evadări și a ma­ri­lor evadați, de oricare fel ar fi ei, întreține speranța și progresul spi­ritual al omenirii, corectarea ne­dreptăţilor şi curajul.

Dacă Sylvain Tesson îşi pune întrebări asupra adevărului (rela­ti­vizat!) aşternut pe hârtie de Ra­wicz, noi, în calitate de cititori ai săi, ne vom întreba: oare câtă do­rinţă de necunoscut şi de risc şi-a asumat călătorul francez? Cu si­gu­ranţă nu puţină, mai ales că el caută un sens, nu doar adrenalină, în călătoria lui dublă: una ki­lo­metrică, exterioară, şi alta executată spre sine însuşi. Poate că existenţa fiecărui individ semnifică o Siberie cu dublu înţeles: “S­iberia e deseori numită ,,pământ al deportării”, dar la aceasta ar trebui să mai adăugăm, fără să gre­şim, şi sintagma “pământ al li­bertăţii” în sensul în care aici to­tul, dar mai ales imposibilul, se poa­te întâmpla.’’(p.210)
 

Nu am fost niciodată cititoare de Jules Verne, deşi i-am recunoscut necondiţionat geniul aces­tui autor francez fascinant. Aşa că atunci când am aflat că un alt francez excentric s-a apucat să străbată Rusia, Tibetul şi China per pedes m-am gândit că jurnalul acestei aventuri poate deveni redundant. Se-nţelege că nici pe Sadoveanu nu l-am iubit, cu ale sale monumentale descrieri, atât de picturale. Invocam prin ur­ma­re motivul că o carte cu un singur personaj străbătând prin pustiu nu putea să fie decât monotonă, fiecare zi relatată semănând celei precedente. Plecam de la două ipo­teze eronate ca după trei pa­gini să constat că, într-o excelentă traducere, mă întâlneam cu un jur­nalist inteligent şi subtil, um­blat la o temeinică şcoală de stilis­tică literară. Fraza lui Sylvain Te­sson este puternică, masculină, emoţionantă şi ironică în doze perfect cumpănite, detaliu ca­re m-a fermecat definitiv. Per­so­naj al propriei cărţi, abia când expediţia se încheie, îşi permite să se simtă obosit, iar acest element nu este lipsit de conotaţie. ,,Simt cum mă cuprinde o mare sfârşeală. Pentru prima dată, îmi doresc să mă întorc acasă. Am ajuns la capătul drumului.’’(p. 205) Iată cum sensul unei mari călătorii rămâne tocmai închiderea unei bucle spre sine însuşi, în­truchipând ,,întoarcerea acasă’’, această condiţie elementară a fe­ri­cirii, atâta cât ne este cea din ur­­mă accesibilă.

Evadarea tăcută

de Lena Constante, 

Dacă aş fi citit acest jurnal în absenţa copertelor şi al cotorului, ignorând complet care-ar fi titlul, autorul şi tema, încă din primele rânduri aş fi remarcat un stil inconfundabil. Concentrat, sobru, direct, demn, ascetic, imprimat ca de ordinele scurte, penitenciare, ori de ritmul cardiac al individului ameninţat cu arma în ceafă, dar care n-ar vrea să se înjosească cerând milă.

 

,,Culmea oribilului nu va fi nicicând atinsă. Oamenii sunt inteligenţi. Sunt plini de imaginaţie. Vor putea întotdeauna să facă încă şi mai bine pentru a împinge din ce în ce mai departe hotarele răului.’’ scrie Lena Constante după ce a trăit experienţe mai rele ca moartea însăşi. Iată de ce scriitura acestei pictoriţe şi scenografe, Lena Constante, marchează definitiv literatura română ilustrând viu faptul că închisoarea se imprimă în tot: în memorie, în psihic, în inimă, în trup, în gestul de a duce pâinea la gură, în privirea de animal rănit pe tot restul vieţii. Dar la fel de bine se imprimă în scris, în cuvintele aşternute în cel mai dramatic jurnal posibil.

Îngrijindu-se exemplar de notele şi de textul acestui jurnal, Ioana Bot semnala cât este de uimitor faptul că Lena Constante şi-a găsit cuvintele ca să numească Răul. Pentru că dacă n-o ştiaţi deja, limitele Răului călătoresc spre infinit şi nu există încă vocabule care să surprindă supremele mârşăvii ale omului sadic. Cum să-ţi găseşti cuvintele pentru a exprima teribila suferinţă a cărnii, despre care nici cu gândul nu gândeai a-ţi fi sortită?

Smulsă din casa ei în miez de noapte, în ianuarie 1950, pe când avea 40 de ani, Lena Constante a fost o intelectuală româncă de origine evreiască, şcolită la Paris, şi care prin simplul fapt că a fost prietenă cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi cu soţia acestuia a ajuns să ispăşească doisprezece ani de temniţă grea. Dintre care opt în totală singurătate. Cum rezistăm o lună în subnutriţie, murdărie, singurătate, violenţă verbală şi psihică, în frică şi în întuneric? Dar o mie de zile, dar trei mii, ne putem întreba, şi o facem degeaba fiindcă mintea nu poate pătrunde misterul supravieţuirii într-un mormânt de câţiva metri pătraţi.

,,Trupul, acest duşman, de care îmi era totuşi milă.’’ scria memorialista parcă în pofida sa, conştientizând lupta dintre spirit şi trup. Dacă i-ar fi permis corpului să triumfe, dacă ar fi admis copleşitoarea mizerie fiziologică, atunci ar fi pierit. Aşa că a luptat pentru supremaţia spiritului asupra cărnii şoptindu-şi neîncetat că nu îi este foame, nici sete, nici frig, nici rău. Că acel trup feminin nu trebuie iubit. Cât efort de voinţă e necesar acestui exerciţiu de peste un deceniu? Cât de greu îi poate fi unei femei-intelectual să nu gândească, să nu conceptualizeze implicit nedreptatea, asasinarea a doisprezece ani din viaţa proprie? Despre incredibila capacitate de a îndura nedreptatea este vorba aici. Deşi jurnalul lămureşte enorm de multe detalii ale vieţii carcerale îndurate de o femeie, vom rămâne cu câteva nelinişti. Cu toate că se afirmă îndeobşte că scrisul vindecă, eu una cred că el nu poate vindeca întru totul starea carcerală, claustrofobia penitenciară. În acest caz extrem, scrisul posttraumatic conferă doar o seninătate rece, ca de marmură, o suverană lipsă de reproş faţă de familie, de anchetatori, de torţionari. O mirare mută: cum pot uita urmaşii atâta suferinţă şi umilinţă îndurate de către generaţia intelectuală decimată a anilor ’50? (text apărut în Ziarul Aradul)