Pentru bărbaţi,
cărora nu li s-a pretins niciodată să fie desăvârşiţi, poate fi mai greu de înţeles.
Pentru femeile frumoase această lectură poate fi rău, foarte rău prevestitoare.
,,Sexagenara şi
tânărul’’, reeditat de Polirom în acest an, este un roman de un curaj nebun
care păstrează maniera foarte sinceră şi autoficţională din ,,Hai să furăm
pepeni’’. O femeie care se îndreaptă spre şaptezeci de ani, în speţă un alter-ego
al autoarei, îşi povesteşte trecutul, erotic cu precădere, în faţa unui tânăr impasibil, identificabil cu o ,,privire verde’’. La
lăsarea nopţii el va pleca, imperturbabil, romanul se încheie cu uşa care se închide
peste singurătatea protagonistei, iar cititorul se întreabă cât curaj trebuie
să fi avut autoarea să ducă până la capăt acest exerciţiu de introspecţie psihologică
şi erotică.
Putem observa că organul dorinţei feminine, cu certitudine
unul situat undeva prin creier, moare ultimul. De aici survine un întreg
dezastru când hormonii, trupul şi tot angrenajul atractivităţii feminine se erodează.
Considerând că la acea vârstă nu mai e nimic de pierdut Anna, sexagenara din
roman, îşi permite un solilocviu asistat despre tânăra femeie care a fost. Nora
Iuga are excelenta intuiţie să nu cadă în pericolul idealizării şi portretul
Annei la tinereţe este unul cinic, ironic, ireverenţios. Cinismul se păstrează
şi în privinţa bătrâneţii, ca şi cum cu necruţarea scriiturii pe necruţarea
senectuţii călcând ceva ceva s-ar mai putea salva:,,Privirea verde a ales din
tot trupul ei mâinile, la care un ochi mai atent ar descoperi încheieturile
uşor deformate. Anna îşi mişcă degetele graţios şi degajat, mai crede că acele
mici diformităţi nu se văd încă…’’.
Cu certitudine, acest text îndrăzneţ ne arată că minţirea de
sine este de o toxicitate cumplită pentru femei şi că frumuseţea feminină apare
extrem literaturizată fără a ne face mari servicii nouă, celor cărora ni se
pretinde nesăţios de către o întreagă societate contemporană.
