Se ia romanul şi se taie Julienne în citate semnificative. Se presară un bob de sare de mare, pardon, de metatext, apoi comentatorii îşi pot înfige furculiţele:
,,Pe atunci oamenii nu erau
făcuţi după acelaşi tipar. Fiecare om era o lume aparte, cu ciudăţeniile lui,
râdea altfel decât vecinul lui, vorbea altfel, se închidea în el, îşi ţinea
cele mai tainice doruri bine ascunse, de ruşine sau de frică, şi dorurile
creşteau de simţea că se înăbuşă, dar nu spunea la nimeni nimic şi viaţa căpăta
o seriozitate tragică. În plus, era multă sărăcie şi, ca şi cum asta nu ar fi
fost de ajuns, mai era şi mândria care îl făcea să nu arate nimănui sărăcia sa.
Oamenii se hrăneau cu pîine, cu măsline şi cu muştar, se fereau să iasă pe
stradă cu hainele peticite.’’
Erau anii cincizeci când deja Kazantzakis îi percepea pe oameni ca uniformizaţi. Hm, intuiţiile marilor creatori! Ce ar fi spus oare de ,,oamenii reţelelor'', cei ai zilelor noastre? Citesc Raport către El Greco şi mă uimesc, altfel, de severitatea educaţiei paterne pe care a primit-o scriitorul cretan, o mărturie teribilă.
Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco
