Nevroza românească

Suntem un popor nevricos şi invidios, nu-ncape îndoială, dar de aici şi până la a demonstra în ce-ar consta precis nevroza românească avem cale lungă. Şi nu poate s-o străbată până la consecinţele-i ultime nici măcar un psihanalist de anvergura unui Vasile Dem. Zamfirescu. Însă cu ajutorul acestui eseu-colaj, putem contura o hartă a sentimentelor naţionale copleşitoare: ruşinea de sine, ura de sine, neisprăvirea (legată de acel ,,merge şi aşa''), pasivitatea, complexul de inferioritate.

În primul rând este de semnalat că ideea de nevroză etnică nu devine unanim acceptată. Au consacrat-o psihanalişti precum Geza Roheim şi Georges Devereux (cel născut în Banat), o acceptă şi Vasile Dem. Zamfirescu, dar ea nu este un concept stabil. Trebuie să adăugăm că autorul volumului de faţă conferă nevrozei individuale în speţă o valoare mai degrabă pozitivă atunci când ea suportă sublimări. În fond, psihanaliştii susţin că orice act de cultură şi artă semnifică un act nevrotic sublimat. Carevasăzică, n-avem nevroze, n-avem cultură. Hm?! În ce o priveşte pe cea colectivă însă, aşa cum vom vedea, ea aduce numai neplăceri naţionale.

Fiind o culegere de eseuri şi de prelegeri ţinute de autor în ultimi ani cu diverse ocazii ştiinţifice, volumul deţine momentele sale eclectice ori divagante. Cu alte cuvinte, sunt numeroase temele psihanalitice abordate, mai puţin nevroza românească însăşi, iar autorul îşi asumă acest aspect. În prima parte se pun reperele accepţiunii termenului ,,nevroză'', ştiut fiind că el suportă diverse sinonimizări, şi anume ca disfuncţie psihică diferită de psihoză (nebunie). Altfel spus, nevroza este reversibilă (vindecabilă) ...şi totuşi...Apoi se aduc  exemplele unor mari creatori nevrotici români. Aşa că poporul român este analizat ca nevrotic prin reprezentanţii săi. Se abordează chestiunea resentimentului în cazul Constantin Noica, creaţia lui Adrian Marino cel neiubit de mamă, ,,autismul'' lui Lucian Blaga, complexul patern la Ion Vianu, ura anumitor români contra Anei Blandiana în anii nouăzeci, nevrozele particulare ale lui Octavian Paler, Cioran, Caragiale, Cărtărescu şamd. În ce-i priveşte pe Caragiale şi pe Cioran să nu uităm că ei se reechilibrează narcisic emigrând!

Ar mai fi de meditat la aspectul influenţei istoriei seculare asupra unei nevroze etnice în general. Dacă Emil Cioran opina că istoria noastră jalnică (citeşte: plină de jale), expresia aparţinându-mi, se datorează unor ,,deficienţe psihice structurale'', Vasile Dem. Zamfirescu manifestă o opinie diferită. Psihanalistul consideră că o istorie dificilă, mereu invadaţi fiind, ne-a făcut sensibili, nevrotici. În ce mă priveşte mă apropii mai mult de poziţia lui Cioran considerând că în fond n-am fost vrednici de o istorie măreaţă. Să ne reamintim, la sugestia tot a lui Cioran, că niciun român n-a murit răstignit pe vreo idee.