în mansardă nu contează pe ce lume trăieşti
dacă e sezon de ploaie de secetă sau de împerechere
dacă pesticidul a dat sau nu între timp
rezultate
de 8 martie, baia mi-a deschis promisiuni
dintre cele mai nevinovate
ştiu, e greu de crezut când strâmbi din nas
totuşi, nucleul de atracţie al casei mele e aici
cele cinci găuri de la scurgerea chiuvetei
au rotunjimea florii preferate
pot scuipa pe ea când mă spăl pe dinţi
fără sentimentul culpei
aproape prosternându-mă
aproape spălându-mă de păcate
...pe (câteva)alocuri seamănă cu Sylvia Plath. Pe alte câteva, puţine, cu Marta Petreu. Dar pe cea mai întinsă suprafaţă a liricii sale, aduce cu nimeni altcineva decât cu ea însăşi. Aşa că Teodora Coman este o poetă pe cale de(atât de aşteptată) apariţie. Am astăzi fericita şi nesperata întâietate a unor postări din poemele sale ce se vor grupa într-un curând florilegiu editorial.( Păstrez secretul titlului şi al editurii, în rest...)
Aş vrea să subliniez succint şi în avanpremieră calităţile unice ale poeziei Teodorei Coman, aşa cum le percep eu. În primul rând, ea este de o actualitate deosebită atunci când ,,scutură covorul iluziilor'' noastre de receptare privitoare la lirica feminină în general. Poeta Teodora Coman este perfect capabilă să transgreseze propriu-i trup şi însuşi propriul creier feminin pentru a deveni necruţătoare cu taman condiţia sa de femeie. În contraponderea esteticii chirurgicale-stricto sensu- care a instituit(ooo, vai!) un nou model, comercial, de frumuseţe feminină, Teodora Coman execută o fină chirurgie a înseşi predestinării sale feminine. Nonapartenenţa-i la clişeele feminităţii contemporane este evidentă când face apologia sânilor care nu mai trebuie să producă lapte sau a pielii necosmetizate în poemul:
cât aş vrea ca venele să-mi fie mai vizibile
când o să cobor cu-adevărat de la mansardă
să mă dau în petic cu pielea vălurită
ca scoarţa pământului profund tulburată
de rădăcinile copacilor bătrâni
dar pentru asta trebuie făcut ceva concret
îmi ţin cât pot de mult respiraţia
sunt cu gândul complet concentrată
pe marile mele artere umflate
ca nişte cobre special antrenate
pentru scuipatul cu sânge
pe stradă bărbaţii sigur mă vor ocoli
mă vor crede prea masculină
pentru gustul lor
Cruzimea de sine şi vocaţia propriilor radiografii, endoscopii, tomografii şi a altor proceduri invaziv-lirice fac din poezia Teodorei Coman un experiment de lectură şi de...autolectură. Incizând precis şi profund însă, Teodora Coman are grijă să nu împroaşte sânge, totul rămânând curat, aseptic, profesionist. Astfel că lirica sa nu cade niciodată în sadism, ci mult mai mult revine unui teme intrinseci pe care aş numi-o aceea a jertfei. Şi atunci, forţa răvăşitoare a poemelor Teodorei Coman nu vine din sofisticări lingvistice ori semantice, pe care poeta pare a le evita în deplină cunostinţă de cauză, ci din profunzimea unor imagini inedite, reconstruind o anatomie a sentimentelor înăbuşite ce nu pot fi drenate decât numai şi numai prin proceduri lirice complexe. Nutrită din marile triteţi specifice celor cu adevărat poeţi, poematica Teodorei Coman este iniţiatică, exigentă cu propriii-i cititori ca în întâmpinarea de faţă:
mă pregătesc din nou să vă întâmpin
pe voi musafirii mei de seamă
un zâmbet secţionează faţa lent
ca cea mai fină linie dintr-o stampă
Ştiu că Teodorei nu-i place să pozeze, pardon, să fie pozată, vreau să zic. Acuma înţeleg cu asupra de măsură de ce. Teodorei îi stă mai bine în postură de statuie decât în vreuna pixelică. Iar dacă aş avea limbaj de sculptoriţă, aş descrie-o pe Teodora-poeta în ipostaza ,,îmbrăţişării de ea însăşi, cu genunchii la piept''. Din când în când statuia ei de poetesă prinde viaţă, însă. E ca şi atunci când am întâlnit-o prima oară: un pic retractilă, un pic impersonală, un pic prea exigentă, un pic maiestuoasă. Dar pentru că am abordat-o fără ipocrizii, am avut surpriza să descopăr o fiinţă sofisticată, extrem de inteligentă, tumultoasă, profund ataşantă.
”cele cinci găuri de la scurgerea chiuvetei
au rotunjimea florii preferate”
Poate că pentagrama nu este vizibilă, dar sigur poeta știe ce este, mai mult chiar, o caută și o regăsește.
Minunate versurile, minunată punerea în avanscenă, avanpremieră cum scrii tu Eva!
Mulţumim, Scorchfield.:)
Şi jur că nu ce am selectat eu e cel mai reprezentativ. Are alte poeme şi mai şi.
Da, e o poetă adevărată.
Şi un cronicar literar de asemenea foarte bun.
Îmi place şi lectura ta - cu minima rezervă privind determinativul "maiestuoasă". :)
Radu Vancu, merci de vizită. :)
Cât despre ,,maiestuos'', da, e poate prea conotativ. În orice caz, am avut în minte sensul lui de ,,sobru'', de ,,grav''( sensul acesta e mult mai intens în franceză, e drept). Or, Teodora are o gravitate a ei, ea nu face nimic ,,à la légère''.:)
Aaaa, şi voiam să adaug: da, e şi un critic(cronicar) excelent. La faza asta vreau s-o concurez.(Căci de ,,concurenţă în poezie'' n-aş fi capabilă . E pentru alţii, eu n-am încercat niciodată.:)
Într-adevăr, gravitatea asta aşa de gravă încât e aproape neserioasă e trademarkul Teodorei. :)
Cât priveşte scrisul tău despre poezie, cred că ai toate datele să-l faci aşa cum trebuie.
Spor la scris, deci! :)
Merci, Radu Vancu.:) Îmi voi reintra în mână şi cu cronica de poezie, mă specializasem în proză, dar cred că vreau mai mult. Aaaa, mica mea nebunie e eseul, de fapt..., dar câte un pic din toate trei nu-mi strică, în fine.
ce surpriza, Anca si Teodora, ma bucur sa va citesc aici!
,,Anca, Lia şi Teodora''(alfabetică înşiruire) ... şi câte avem să ne spunem, nu-i aşa? Se întâmplă lucruri frumoase când două arădence şi o sibiancă se preţuiesc reciproc.:)