Pactul cu sinceritatea

Am încheiat aseară Zen-ul lui Mircea Cărtărescu. Acest jurnal de şapte ani, atât de non-zen, în fapt. Departe de seninătatea ce s-ar revendica din titlu, volumul diaristic în discuţie este mai degrabă jurnalul unui intelectual de cincizeci de ani confruntat cu mai multe crize simultane, de natură-creatoare, existenţială, financiară, psihologică. Cea mai profundă tristeţe din jurnal devine  însăşi conştiinţa expirării timpului. Trecând pragul vârstei de cincizeci de ani, Mircea Cărtărescu se lasă pradă unui alean care se mai ostoieşte pe parcurs pentru a reveni în forţă ulterior. Luciditatea cu care îşi surprinde îmbătrânirea trupului, inerentă oricărei fiinţe vii, străpunge textul jurnalier tot la câteva pagini o dată, transmiţând o angoasă copleşitoare. Expirarea trupului este asimilată conjugat cu secătuirea vitalităţii de creaţie, drama devenind astfel dublă. 

Cărtărescu şi virtualizarea

Cibernetizarea deţine un loc important în transformarea autorului Cărtărescu. În fapt, omul M.C. conştientizează deplin şi dureros dedublarea lui în personajul mediatic şi virtualizat M.C. ce a devenit prin infuzia de celebritate realizată mai cu seamă în ultimul deceniu. Scriitorul recunoaşte că îi plac mult gadgeturile de ultimă generaţie, lectura electronică, dar, pe de altă parte, admite cât de neprofitabilă este web-hoinăreala. Pe numeroase pagini deplânge orele zilnice de căutat  pe internet în defavoarea scrierii de literatură. Uneori răbufneşte: ,,Îmi croiesc drum prin canalele web, asemenea căţeilor pământului orbi, străvezii şi imuni la durere. M-ating acolo de alţi locuitori la fel de orbi, cu sângele la fel de rece ca şi al meu. O  lume oribilă se naşte acolo, unde molia nu roade şi rugina nu mănâncă.''

Câtă sinceritate?

Acuzat că vânează celebritatea neobosit, Mircea Cărtărescu este suspectat că n-are cum fi sincer într-un jurnal ce se scrie ca destinat publicării antume. Autorul confirmă că nici nu a vizat o sinceritate ingenuă, completă, că vor exista mereu zone secretizate ale vieţii personale mai ales. În schimb, dacă jurnalul vieţii personale este cenzurat, cel al scriitorului mi se pare foarte autentic. Dispreţul auctorial de sine, cruzimea faţă de ultimele sale apariţii editoriale, sila faţă de articolele din presă care îi plătesc ratele la bancă sunt din punctul meu de vedere deplin autentice, netrucate. În rest, convenţia unei conservări de sine necesare persistă:,,Cel care îmi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu doar pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viaţă nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului.''