2004

,,Sunt acum un pitic( în ale literaturii n.n.) faţă de ce am fost..''(Zen, Jurnal 2004-2010, p.46). Aţi înţeles, citesc jurnalul lui M. Cărtărescu. Începe cu ,,2004'', taman  acel an extrem de important din viaţa mea. Mi-l amintesc în detalii precise, ca pe niciun altul, şi am ocazia să-mi confrunt ,,agenda'' mea cu ,,agenda''  atât de umanului M.C. din textul diaristic. Interesante prilejuri de introspecţie îţi poate oferi, fie şi, jurnalul altuia. Sau mai ales acela.

Mă reconciliez cu scriitorul. Din cauza acestui jurnal ,,al umilinţei''( afirmă el) şi al...căinţei( consider eu). Am citit deja o sută de pagini în două zile cu înfrigurarea aceea rară din vremea adolescenţei când aşteptam cu fiori să se salveze odată Eroul romanului franţuzesc de aventuri de pe insula pustie înconjurată de rechini. Aştept  să văd dacă se poate mântui de chinul facerii literaturii  şi M.C. Scriitorul este bântuit de obsesia crizei de inspiraţie. Sugerează repetat că îl înjoseşte să scrie articole în Elle şi în Jurnalul Naţional, pentru o pâine desigur. Aceste nimicuri îi erodează viaţa autentică de scriitor care are nevoie de izolare creatoare şi de centrare strict pe ficţiune, nu pe gazetărie. Dispreţul de sine ia în jurnal forme cronice, nefericirea este hrana autorului zilnică, uneori îşi spune că existenţa sa nu mai are niciun sens.

În stilul său inconfundabil, mixând argoul cu cea mai sofisticată metafizică, Mircea Cărtărescu vădeşte  în acest text intens ireductibilitatea dublului. Cum să fii în acelaşi timp şi scriitor (pentru care numai scrisul e viaţă), dar şi ,,tată de familie''? Iată durerea profundă a oricărui artist adevărat. Rezonând  deplin cu această dramă devenită confesiune, sunt pe punctul să mă dezic de ce afirmam mai an într-un studiu ştiinţific(de critică literară, blablabla). Scriam atunci, convinsă, că blogul îşi trage sevele din mecanismele confesiunii de jurnal, că jurnalul e bunicul blogului. Rectific: un jurnal bun rămâne altceva decât un blog bun, indiferent de tematica celui din urmă. Acum înţeleg, blogul concură nu doar la afirmarea sa ca entitate textuală, ci şi la ,,clasicizarea'' de bun augur a jurnalului. Diaristica lui Mircea Cărtărescu m-a convins după doar primele o sută de pagini că sinceritatea omenească este mai compatibilă cu jurnalul decât cu blogul. Şi tot mai rămâne un rest.