Vorbeam preocupată (de!) cu directorul Radu Dinulescu( hm, ce tip inovator!) şi nici n-am realizat că mă întâlnesc cu Gianpiero Borgia.(Un regizor italian foarte interesant). I-am întins mâna, am zâmbit şi nu mi-a picat fisa cine e. Recunosc, nu ştiu prea multe despre oamenii de teatru italieni. La două zile distanţă, i-am văzut montarea (Occident Express de Matei Vişniec) în care actorii italieni jucau împreună cu arădenii, în Teatrul Vechi (1817). Mamă, mamă, ce spectacol tare! Într-un singur minut, spectatorul era purtat din zona râsului torsionant în aceea a tragicului făcut epidermic. Un up&down emoţional condus extrem de inteligent, jucat teribil de convingător.
Nu doar că textul lui Vişniec(... care, auzi, că a fost în oraş, la repetiţii!!! L-am ratat cu succes şi pe dânsul!) identifică cu un dram de geniu condiţia noastră nefericită de români şi de balcanici. Nu doar că scenariul piesei are curajul scuipatului în faţă vis-a-vis de globalizare şi de uniformizare. Dar mai e şi spectacolul care levitează deplin la înălţimea textului.
Într-un cuvânt, îmi place mult Vişniec şi îmi plac mult actorii din grupul Teatro dei Borgia. I-aş revedea oricând cu mare apetit. Se revendică de la şcoala rusă de teatru ca manieră de joc, dar sunt prevalent italieni.
Astfel că au şi efervescenţă, şi profunzime şi mai ales deţin intuiţia dificilului dozaj ideal al celor două.
