Păcatul pântecelui, păcatul literar
,,Mie fututul din ură mi s-a părut mereu mai presus decât fututul din dragoste’’.(p.115)…dixit Octavian Soviany. Poate vă gândiţi, oneşti cititori, că e vorba de vreo dulce împăcare între un el şi o ea care s-au stimulat reciproc prin câteva replici dure şi acum transformă lupta psihologică într-o ,,luptă’’ corp contra corp, încheiată cu un final fulminant. Oooo, bieţi inocenţi, cât de departe vă găsiţi de adevăr până nu citiţi romanul urii care este,,Viaţa lui Kostas Venetis’’!
N-au visat ,,poeţii blestemaţi’’ai Franţei( ,,les poètes maudits’’) pe când instaurau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Simbolismul, precum şi o nouă estetică, înflorită din toate potenţialităţile a ceea ce se numea în epocă ca fiind Răul, de câte va fi în stare un Kostas Venetis. Vreau să insinuez că invocaseră ei potenţialităţile morţii şi ale descompunerii, ale crimei şi ale împreunării contra firii, abjecţiile şi dejecţiile trupului, paradisurile artificiale şi dansurile alienării, neruşinările unui limbaj poetic nou, dar, cu toate acestea, ,,Viaţa lui Kostas Venetis’’ l-ar fi făcut să roşească chiar şi pe un Baudelaire ori pe un Rimbaud.
Purtând un nume luat de pe o cruce de mormânt, deci real, Kostas Venetis este personajul care a convieţuit cu Octavian Soviany timp de şapte ani. Oooo, multe trebuie să fi pătimit sufletul autorului în preajma acestei făpturi frumoase precum un Narcis ori un Corydon al lui Radu Stanca, dar în aceeaşi măsură de abjectă. Desigur că atunci când îşi istoriseşte povestea vieţii unui tânăr scrib pederast, Kostas Venetis este un muribund duhnind a putreziciune, dar în tinereţe mare i-a fost trufia înzestrărilor trupeşti. ,,Serile, înainte de ceasul culcării, obişnuiam să-mi cercetez farmecele cu de-amănuntul, mirându-mă eu singur de meşteria pusă de Dumnezeu în alcătuirea trupului meu. Chiar dacă aveam sufletul strâmb din născare, primisem în schimb o alcătuire trupească desăvârşită, cu care nu mai pridideam să mă fudulesc, încredinţat că e semnul unei ursite mai presus de a oamenilor de rând. Îmi făcea plăcere să-mi pipăi trupul şi să mă desfăt cu priveliştea părţilor mele ascunse, pe care le socoteam mai cu dărnicie croite decât ale altor bărbaţi, căci nu mă vindecasem încă de duhul deşertăciunii.Eram mândru de coapsele mele puternice şi nervoase, adevărate coapse de harmăsar, de pântecul supt, înzestrat cu belşug de păr negru şi creţ, dar mai ales de podoaba care mi se legăna între pulpe şi care nu mai era de mult o puţoancă de copilandru.’’
Ura de mamă, ura de femeie
Dar această înzestrare masculină a unui trup, cum alfel decât de grec, nu este destinată femeilor. O mamă depravată îl stigmatizează incestuos pe Kostas Venetis de mic şi el ajunge să dispreţuiască profund trupul feminin, alegând sodomia. În mai multe pasaje, strâmbătatea şi viciul lui Kostas sunt atribuite unei predestinări şi unei naşteri de rău augur.Tatăl a fost un efeminat, iar Mama incestuoasă este hulită şi blestemată chiar şi în mormânt, cu toate acestea se fac aluzii repetate şi la educaţia religioasă a călugărilor greci de la Muntele Athos care ar dispreţui extrem femeia. Însă nu sodomia este cel mai mare păcat al lui Kostas.
Un personaj aproape faustic
L-am asemănat în câteva rânduri pe Kostas Venetis cu Grenouille al lui Patrick Suskind. Fără îndoială că dacă ar putea fi transpusă olfactiv scrierea lui Octavian Soviany ar avea aşa cum s-a şi dorit tăria celor mai temute duhori omeneşti, cele ale morţii, ale păcatelor contra firii şi ale descompunerii. Kostas Venetis este ca şi Grenouille un personaj sortit prin naştere Răului, dar, spre deosebire de ucigaşul-parfumeur al lui Suskind, el nu are un scop. Element reproşabil construcţiei de personaj. Grecul înrăit al lui Octavian Soviany nu are un plan al Răului şi nu se mântuieşte. S-a vorbit depre asceza prin cele trupeşti la Kostas Venetis, după conceptul biblic că numai trecând prin iad poţi avea revelaţia paradisului. Nu există nici o mântuire aici, Kostas Venetis rămâne o brută, incapabil de autosalvare. Sufletul său a fost consacrat Diavolului şi nimic nu l-a împins spre remuşcări.
Eşecul proiectului epic, reuşita de culoare
Roman de atmosferă prin excelenţă, memorabil de altfel, failibil la nivel epic în a doua parte a sa, ,,Viaţa lui Kostas Venetis’’ are câteva arborescenţe care frizează repetitivităţi facile. Tehnica poveştilor halimice, în ramă, este exploatată în exces cu privire la unele poveşti tangenţiale, aproape inutile. Pederast, ucigaş de femei şi de copii, masochist, laş, pungaş, coţcar, măsluitor, spion, anarhist fără idealuri, profanator de cripte şamd., Kostas Venetis este un personaj care nu este dus până la capăt. Desigur că ar fi fost extrem de dificil să se întâmple contrariul. Acumulează atâtea păcate ale pântecelui, că natura lui intimă nu mai poate fi gestionată de la un punct încolo. Ai senzaţia că personajul ajunge să îşi suprime autorul propriu. Apreciez descrierile unui Bucuresşti şi ale unei Europe anarhiste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca fiind foarte izbutite în acest text, cu referinţă la ,,Craii de Curtea-Veche’’ ori la ,,Scrisorile’’ lui Eminescu. Nu de puţine ori, se sugerează că personajul nu mai are chiar discernământ, fiind un alienat prin naştere şi prin traumele copilăriei. Limbajul bine ales al cărţii înlătură orice plictiseală de lectură şi, alături de atmosfera reconstituită foarte convingător, mântuie parţial autorul de ambiţia unui personaj cu adevărat de neuitat, chiar dacă suprem dezumanizat.
Sa stii ca mie mi-a placut tocmai pentru ca nu incearca sa il salveze pe Kostas - memorabil de acum personaj al literaturii romane. Asta e Răul şi... basta! Un spectacol fără morală, doar literatură.
P.S. ...In rest, absolut de acord cu analiza ta asupra acestui roman, care ma astept sa nasca "pui" prin literele noastre, desi aici nu epicul e greu de copiat - mare smekerie! - ci cuvantul, stilul.
Da, Liviu, Octavian Soviany nu vrea să-l salveze, şi e ok, accept obiectivitatea auctorială. Dar, Kostas rămâne monocolor. Aş fi vrut să descopăr în el dualitatea, cea care face sarea şi piperul evoluţiei oricărui individ sau personaj. E monocolor, repet.
buna cronica. si eu am citit cartea si mi-a placut mult pentru forta ei. dar va atrag atentia ca viata lui Kostas nu e povestita decat pana acesta ajunge la varsta de cam 30 ani. sa ii acordam totusi prezumptia ca pana la batranete va avea timp destul sa devina multicolor, caci si dualitatea de care vorbiti ar fi la fel de plicticoasa ca monocoloritul.. viata lui Kostas continua
Anonimule,
ascultă-mă ce-ţi spun :)...: nimic nu-i mai intens ca dualitatea. Toată arta, religia, cultura şi...erosul s-au construit pe ea.
Eu de pildă nu gust din cupa de îngheţată dacă nu-i de două feluri, asortată, hihihi...bine-ai venit în zona mea frivolă(sic!).:)
Îmi vine în minte Extazul Sfintei Tereza, a propos. Nu se ştie e transă mistică sau orgasm. Asta-i dualitatea devenită sensibilă, nu-i aşa? Dar Kostas n-o trăieşte, deşi s-a vorbit de asceza lui...
N-am citit cartea lui Soviany, dar recenzia ta este foarte incitanta. Eu credeam ca romanul merge in directia prozei lui Agopian, dar se pare ca e altceva. Interesanta observatia ta privind faptul ca personajul este monocolor.
Merci, mofturi.:) M-am străduit un pic, hihihi... Nici vorbă de asemănare cu Agopian. Sigur, şi Soviany şi Agopian călăresc frumos limba veche, dar la construcţia epică sunt diferiţi.
pacat ca criticii literari nu s-au aplecat cu mai multa atentie asupra romanului, poate-o faceau daca era scris de breban :(
insa mie mi se pare ca am recuperat, in sfarsit, tema decandentei si perversitatii, in stilul ironic al marchizului de sade. o mare reusita a literaturii romane de care ar trebui sa ne bucuram, chiar si noi, tinerii, destul de sceptici cu literatura romana.
cum bine ai remarcat, partea a doua e "failibila", pare ca scriitorul s-a cam grabit sa termine. sau, dupa cerintele postmoderne, e tocmai ce a vrut sa faca.
in orice caz, ma bucur de receptarea romanului in blogosfera.
felicitari, eva!
ps. si nici vorba de apropierea de agopian. eu nici acum n-am terminat tache de catifea... mi s-a parut o apa in piua. dar e parerea mea, fireste.
dragoş c., merci!:)
Îţi recomand ,,Fric'' al lui Agopian, e tot decadent( am scris în revista ,,Arca'' despre... etc.) Da, recuperăm încet tema decadenţei prin Soviany, ai dreptate.
Mi-a placut cum ai scris despre Kostas. Ma intreb daca nu cumva personajul iese din "defectul" de a fi monocolor tocmai prin dorinta de a-si povesti trecutul. Oricum, eu am admirat scriitura pe toate planurile. Sunt de acord ca unele ramuri ar fi putut lipsi, dar nu strica nimanui ca sunt acolo, dimpotriva, sunt martore ale talentului literar. Asta nu e jurnalism, sa tai asa cum zicea Hemingway, e literatura. Si-apoi, ce inseamna repetitivitate facila?
Merci de vizită, Costi. Acuma, lectura mea deja s-a învechit şi prin urmare nu voi insista pe punctele considerate de mine failibile în roman. Am spus-o deja că este o carte marcantă a literaturii rom. de după '89. Soviany rămâne un poet şi un prozator remarcabil.
Şi eu sunt fană Kostas... Eu îl consider, totuşi, paradoxal, pentru că este un religios prin negare, spune cu voce tare ceea ce noi spunem doar în gând şi îşi asumă, până în pânzele albe, consecinţele propriilor fapte... Am avut marea onoare de a-l prezenta pe Kostas la Sibiu, la invitaţia autorului... :)
Da, ai dreptate total, Supraterano :) : un religios prin negare. Şi iarăşi da, cred că e o Întâlnire să-l cunoşti pe viu pe autor.
Waaaaw, ce m-ai mai supraridicaaaaaaaatt! :)
:)