Andrei Pleşu, consilierul de lectură

,,a recomanda o carte e un act de maximă răspundere şi de mare intimitate.’’( Andrei Pleşu, 2011)

Cea mai răspândită tendinţă de interpretare a lui Andrei Pleşu este citarea. Mulţi resimţim acest imbold pentru că numeroase dintre formulările sale eseistice sunt iscusit cumpănite şi nu am vrea să păcătuim intelectualiceşte stricând construcţiile lor. Căci Andrei Pleşu este un susţinător al cauzei cuvintelor şi un oficiant al pertinenţei utilizării lor semantice. În viziunea sa, sintaxa şi forţa  exprimărilor  proprii îl definesc pe individul însuşi.

În acest sens, în alcătuirea volumului Despre frumuseţea uitată a vieţii, Andrei Pleşu consacră penultimul capitol chiar ,,Martirajului limbii române’’ pe care o vede abuzată extrem la nivel mediatic, mai ales prin câţiva jurnalişti. Exista o vreme, azi devenită încă o frumuseţe pierdută, a utilizării elegante a limbii naţionale sugerează autorul şi chiar exprimarea–i proprie este un model de rechemare la ordine a contemporanilor. Dar nu acesta este capitolul cărţii pe care voi insista aici şi acum cu precădere. Mă consacru atunci capitolului al VI-lea, favoritul meu, în care Andrei Pleşu se ocupă de frumuseţea uitată a cititului ,,într-un anume fel’’(sublinierea îmi aparţine) al cărţilor.

,,Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit ,,tot’’ ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, consanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice.’’ afirmă eseistul şi eu îmi propun să-l susţin total. Înainte cu o pagină de această sugestie se face dovada faptului că lecturile noastre sunt întâlniri nu doar cu textele importante în sine, ci şi cu spiritele celor care ne-au recomandat acele cărţi. Andrei Pleşu aduce un prinos astfel propriilor consilieri de lectură, pe care i-a dobândit de-a lungul vremii: persoane din familie, profesori, prieteni.

Când Emile Faguet, drag lui Andrei Pleşu, îşi intitula un volum tocmai  Arta de a citi ştia prea bine ce important este să te plimbi prin grădina literară (sau jungla amazoniană?) cu artă, cu graţie, cu fler. Da, există o artă a degustărilor de orice fel, inclusiv una a rafinării de sine prin lectură. Să încheiem în stilul subtil al lui Andrei Pleşu cu o didascalie cel puţin agreabilă: ,,sfatul cel dintâi pe care l-aş da cititorului tânăr :e bine să ceri ,,liste de cărţi importante'' şi să le citeşti-dar nu trebuie neglijate întâlnirile fortuite, comerţul cu ce-ţi pică, pe nepregătite, în mână, lectura propusă de ,,soartă'' şi, uneori, purtătoare de soartă. E util, cu alte cuvinte, să citeşti ,,organizat'', dar nu trebuie să-ţi refuzi prospeţimea unor opţiuni libere, dictate nu de sistematica bibliotecii, ci de neprevăzutul ei.’’

Ultimul volum de eseuri al lui Andrei Pleşu devine astfel un mic inventar de obiceiuri (,,frumuseţi'') pe cale de dispariţie, toate legate de arta trăirii şi de cele ale spiritului. Excesele noastre cotidiene sunt diagnosticate cu o bonomie  boierească, încât ni se face un pic ruşine de micimile şi de standardizările la care ne-am înhămat. Există şanse chiar să renunţăm la câteva dintre acelea.