Spune-mi ce nori priveşti ca să-ţi spun cine eşti. Aşa îmi vine să zic cu privire la eseul ,,Norii'' al lui Petru Creţia. A apărut prima oară în 1979 când alţii erau norii de pe cerul culturii româneşti şi alta disponibilitatea de lectură a publicului. Atunci, în anii '80, eseul a fost extem de apreciat de intelectuali fini şi a devenit o lectură de referinţă a vremii. Mă întreb cum se adaptează ,,Norii'' la gustul unui public recent, avid de acţiune, care ingurgitează o literatură sacadată, intantanee.( ,,Nu mă amăgesc cu certitudinea că acum, în alte timpuri şi în mâinile altui rând de cititori, Norii ar putea avea aceeaşi soartă ca odinioară.'' ...spunea autorul, cu înţelepciune, prin 199...)În fine, eseul se citeşte după plac: clasic, pe sărite, în zig-zag, cu textele lui Platon alături sau cu un tratat de astronomie pe-aproape, într-un picior, în stare de tolănire şamd. Eu una îl recomand însă în următoarea formulă: lecturat în natură, într-un spaţiu cu perspectivă largă, izolat, în lunile mai, iunie, iulie, august, septembrie. Nu uitaţi ca după fiecare pagină să inspectaţi modificarea bolţii cereşti care este un spectacol inepuizabil pe care nu l-aţi mai observat de mult, nu-i aşa? Da, este vremea în care omul ridică tot mai rar privirea spre cer.
,,Trăim cam trei sferturi de veac, câteva zeci de mii de zile şi de nopţi cu perindarea lor de anotimpuri. Şi în tot acest răstimp nu este ceas de veghe care să nu poarte semnul cerului sub care ne aflăm, cu felurile lui de lumini, cu formele lui de senin sau de înnourare, cu întruchipările grele sau uşoare câte trec pe sub stele, cu câte ştiţi. Mi s-a părut că a vorbi despre asta într-o carte poate avea importanţă.''( Petru Creţia)
Sau:,,Uneori zeii par să calce peste noi şi somnul nostru cu grija pe care o arată caii, să nu aşeze peste noi copita grea.'' Ori: ,, Nobil-insana şi senina voluptate a cauzelor dinainte şi dintotdeauna pierdute înscrie azi pe cer un semn obscur în timp ce, în unghere dubioase şi în derizorii ambuscade, sînt măcelăriţi poeţii lumii''. Poate:,,A trăi înseamnă a trăi viaţa ta şi totodată atâta din viaţa lumii cât încape în viaţa ta. Iar lumea însăşi trăieşte o vreme împreună cu tine.'' Redau în încheiere o formă de expresie alb-albastră, tipică unui traducător din greaca veche:,,Câteva ore albe şi adînci, apoi din mare creşte un vânt albastru, lin biciuitor.''
Lumea ar fi fost săracă fără nori, fără ceaţă şi fără fum. Ochiul ar fi înăsprit totul prin siguranţa vederii sale, aşa precum atunci când scriem un text, acesta are o exactitate tolerant geometrică, altfel ar fi indescrifrabil.
Norii ne poartă imaginaţia, care ajutată de fumul emanaţiilor proprii, ne fac uneori viaţa frumoasă; aşa singuri, înconjuraţi de-o ceaţă groasă, feriţi de lume.
Scorchfield,intuiam eu că rezonezi cu postarea mea, doar eşti un connaisseur!:)
ma bucur sa intalnesc blogul tau. o sa mai trec pe indelete saptamana viitoare, plec in sfarsitul acesta de saptamana. dar revin!
alexander, nu-ţi fă griji: ştiu să( sau că?!:)) induc dependenţă. Atunci, revino, când ai chef de...evaziune, evident...:)
Si eu, despre cer / nori, mai demult:
http://liviudruga.blogspot.com/2010/09/sa-punem-cerul-la-incercare.html
exact, trebuie să ne reînvăţăm copiii să ghicească în nori...să fabulăm cu ei împreună, e un joc superb, l-am jucat de câteva ori.
Jocul de-a norii: se ia un nor şi se testează ce vede fiecare privitor în el. E teribil ce vizionari şi imaginativi putem deveni asa! Apoi se repetă testul cu alt nor şi cu alţi nori...până ni se face foame. Toţi sunt declaraţi căştigători.
eva, de curand spuneam cuiva ca as fi vrut sa tin un fel de "cursuri" de imaginatie pentru adulti. I s-a parut o idee f. buna! :)
e hai, nu am zis nimic de dependenta:) oricum, mie imi plac autorii care induc independenta:)
Liviu, unde mai pui starea de relaxare aferentă jocului!:)
alexander, desigur că mă jucam cu termenii, iar tu ai dus jocul mai departe.:) Da, la rândul meu, îi prefer pe cei independenţi în gândire.