Jurnal rusesc

Ceai şi chifle franţuzeşti

Când am început lectura Jurnalului rusesc al lui John Steinbeck aveam încă trează în minte impresia de lectură, antedatată cu destulă vreme, lăsată de un alt jurnal. Tot rusesc, semnat Mihail Bulgakov. În anii ’20-’30, Bulgakov trăia zile în şir doar cu cartofi fierţi scriindu-şi opera într-o Moscovă din care nu lipsea totuşi mâncarea. Iată ce nota celebrul autor: ,,În Moscova totul se socoteşte numai în sute de mii şi milioane. Pâinea neagră este 4600 ruble funtul, cea albă 14000. Iar preţul creşte şi tot creşte. Magazinele sunt pline de mărfuri, dar cum să le cumperi?(...)Visez doar un singur lucru: să supravieţuiesc peste iarnă(...)’’ Apoi se adresează mamei, două pagini mai încolo, pe care o vizitase cu ceva timp în urmă în Kievul natal, unde nu se murea de foame: ,,Cea mai plăcută amintire din ultima vreme-ghiciţi care? Cum dormeam la dumneavoastră pe divan şi beam ceai cu chifle franţuzeşti.’’ Un vis subtil înfometat şi înduioşător.

În 1947, John Steinbeck descoperă la rându-i în capitala rusă magazine pline de trufandale locale, dar prohibite prin preţ publicului larg. Nu consemnează explicit nici această ,,situaţie de la faţa locului’’, cum n-a făcut nici cu altele, potrivit afirmaţiei de la începutul jurnalului: ,,Vom evita controversele mai serioase, nu vom discuta politică.’’

Un jurnal naiv

Oare aceasta era singura manieră posibilă de a scrie despre Rusia stalinistă, marcând prin tăcere chestiunile sensibile şi tragice? În mod cert, da. Cenzura şi braţul lung al spionajului sovietic l-ar fi anihilat chiar şi pe un duo celebru precum Steinbeck &Capa.  Atunci, John Steinbeck publică în 1948 acest jurnal (prefăcut) naiv, urmare a patruzeci de zile de călătorii ruseşti. Când îl convinge pe consulul de la New York că nu poate pleca singur, Steinbeck poartă acest dialog memorabil:,,(consulul)Suntem de acord că faceţi ceva deosebit, dar de ce trebuie să luaţi şi un fotograf? Avem o mulţime de fotografi în Uniunea Sovietică.

            Iar eu am replicat:

-Dar nu aveţi un Capa.’’

Biografia hâtră a lui Capa  şi o femeie în ruină

Dacă nu pot scrie totul, măcar s-o fac cu umor, si-o fi zis Steinbeck pe sub mustaţă, aşternând pe hârtie Jurnalul rusesc. În fond, am avut senzaţia că parcurg două cărţi într-una singură citind acest volum documentar. ,,Cartea’’ care mi-a plăcut cel mai mult a fost ,,biografia lui Robert Capa făcută de un prieten’’. Aşa aş numi in corpore notaţiile privitoare la prietenul Capa făcute de Steinbeck, descriindu-l pe cel dintâi ca pe un perfecţionist, un anxios al actului fortografic, un hâtru şi un...hoţ de cărţi. Căci, da, Capa era cleptoman de cărţi, ceea ce-mi place la culme.

Cea de a doua ,,carte’’ axată pe descrierea vieţii la Moscova, Kiev, Leningrad (Sankt Petersburg), Stalingrad, în tropicala Georgie sau în colhozuri (şi Stalin era georgian, să nu uităm)  este foarte expresivă, dar am simţit mereu că se ocultează esenţa. Totuşi, stilul de reporter rafinat al lui Steinbeck face şi această parte savuroasă. Există pagini memorabile despre ruinele Kievului (mănăstirile distruse) şi despre ruinele psihologice(şi nu numai) ale stalingrădenilor. Emblema acestei stări postbelice este o fotografie care a fost cenzurată, Capa neputând s-o scoată din Rusia. Ea reprezenta o adolescentă de o mare frumuseţe din Stalingrad care şi-a pierdut minţile şi locuia într-o hrubă, sub pământ. Ca majoritatea celor din oraşul nimicit, de altfel. Nesuportând să-şi părăsească locuinţele devenite ruine, stalingrădenii au ales să locuiască în anii aceia în pivniţele frumoaselor case de altădată. Femeile plăteau cel mai scump preţ acestei înjosiri tipice războiului, Steinbeck atrăgând atenţia subtil asupra condiţiei feminine în Rusia acelor ani şi nu pregetă să o facă în mod repetat.