Roman al Armaghedonului familial, de o îndrăzneală fără precedent în literatura română, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un text de proză elaborată la temperatură înaltă, unul dintre cele mai importante ale ultimilor ani. Trimiţând pe alocuri deconstructivist la Slavici, Rebreanu, Coşbuc, Agârbiceanu, Nimigean, Cioran, Cartea (des)facerii pe care a scris-o Marta Petreu este, pentru mine cel puţin, şi o replică a Nunţii Zamfirei, una neagră.
Romanul de faţă prezintă istoria de un veac a unui clan familial din Câmpia Transilvaniei. Poate fi însuşită deopotrivă ca o Carte a Nunţii ori ca un Macondo autohton. În centru, se află un pom al vieţii şi o pereche izvoditoare, un Adam şi o Evă care se iubesc cu ură. Ea, Mària, este cea mai frumoasă fată de pe Valea Someşului. El Agustin, este brunet, înalt, frumos cu ochi albaştri, dar nu ştie s-o facă să râdă. Ca să scape de o grijă( că doar toate fetele trebuiau să se mărite) şi ca să-l uite pe Niculae, dragostea ei neîmplinită, Maria ,,se duce după’’ Agustin. În prima dimineaţă, după prima noapte în casa Bărbatului, impresiile le puteţi deduce de aici:,, picioarele ei desculţe şi-au lăsat tiparul mic şi îngust al tălpilor în brumă, a văzut curtea largă aproape cât aceea de-acasă, cu fântâna spre gard, între poarta mică şi cea mare.(…) Îi era urât.’’
Această lipsă de haznă (cum se spune în Transilvania) pe care o încearcă tânăra Mària o va purta cu sine peste şase decenii şi o va transforma nu în resemnare, ci în ură. Misterul insatisfacţiei pare să fie sexual, dar deopotrivă psihologic şi religios. Se simte incompatibilă şi pentru aceasta, refulând o imensă energie feminină, îşi blestemă născuţii. La rândul lui, Agustin se percepe ca neputincios: ,,Avea soarta bărbaţilor îndrăgostiţi care au pus mâna prin cine ştie ce manevre pe o femeie peste puterile lor pe care o tem şi o bănuiesc permanent, otrăvindu-i şi otrăvindu-şi viaţa.’’ Nici Agustin nu este fără de prihană, ci iehovist, fapt ce-i va marca negativ copiii.
Nu voi epuiza aici filoanele multiple ale acestui roman foarte complex. M-am axat strict, în contextual blogului, pe tema condiţiei femeii în Transilvania, o femeie jertfită (în trecut) unor cutume locale şi familiale. Poate că nicăieri ca în această fostă provincie crăiască tristeţea cântecelor tradiţioneale de tipul ,,ia-ţi mireasă ziua bună’’ nu e mai sfâşietoare. Între resemnare, fugă (rareori) şi ură, Maria va alege ura, devenind o Mamă atipică, cea care îşi va blestema stirpea.
