Mă aflu la a doua lectură din Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste, şi sunt în măsură să spun că niciun autor din proza românească recentă nu se învredniceşte de acurateţea cu care Bogdan Suceavă tratează tema timpului. După romanul Venea din timpul diez, nuvela de faţă abordează de o manieră surprinzătoare, alegorică, relaţia timp istoric-timp subiectiv.
Dar cine e Miruna? Miruna este un pesonaj-simbol, nu întâmplător feminin, sugerând astfel statornicia telurică, perpetuarea civilizaţiei, frumuseţea fertilă a vegetaţiei. Ea este nepoata care primeşte de la un bunic aparte o întreagă zestre de poveşti verosimile şi fascinante. E vorba de poveştile neamului său. Totul se întâmplă în spaţiul de bun şi misterios augur al Munţilor Făgăraş. Acolo unde ielele unui ideal democratic au mai vrăjit în anii ’50 minţile unor bărbaţi români tineri, deveniţi partizani.
Bunicul, Nicolea Berca, urmaş al vrăjitului Constantin Berca, lasă moştenire nepoatei Miruna un dar al vorbei, un dar al culturii orale şi al timpului încetinit pe mosorul destinului. Ca într-un chihlimbar, poveştile unui loc al libertăţii şi al facerii, o vale rezistentă la Istoria cea Neagră, cel care devine satul de pe Valea Rea din nuvelă, rămân definitive, de netăgăduit.
Integrabilă perfect unei frumoase serii de proză fantastic–folclorică în linia lui Caragiale(tatăl şi fiul), Voiculescu, Eminescu, Eliade, nuvela de faţă face cinste literaturii româneşti, traductibilă şi perfect asimilabilă oricărui cititor străin. Zburătorul, ielele, misterele partizanilor, mitul local al tinereţii fără bătrâneţe, ,, gura de rai’’( sinecdoca românească simbolică) nu rămân doar realităţi ,,exotice'', ci sunt profund comunicabile în orice cultură.
Mihail Vakulovski a remarcat cu mult înaintea mea frumuseţea unică a acestui text şi şi-a început prefaţa cu următorul citat esenţializant: ,,Bunicul ne-a spus că fiecare om ajunge mai devreme sau mai târziu să privească lumea cu ochii poveştilor pe care le-a ascultat în copilărie, că sufletul nostru trece prin salba de înţelesuri şi minunăţii pe care le ascultăm în a noastră îndepărtată primă vârstă şi că apoi lumea întreagă e zidită pe tiparul acesta.’’ Eu aş adăuga că ne putem mândri cu bogăţia românească mitologic-folclorică, ea este o zestre culturală care ar putea spăla obrazul naţiei noastre încă văzute (citând un personaj) : ,,geniali în supravieţuire şi păguboşi în administraţie’’. Dacă bunicii ne-au fost partizani înfrânţi, iar părinţii generaţie de sacrificiu, noi, generaţie de tranziţie, atunci măcar ,,mirunelor şi mirunilor'' noştri, nepoţilor, să avem grijă ce poveşti le spunem. Ca să nu le fie ruşine niciodată.
