Nu-mi fac educaţia economică de la tv, că e sub demnitatea mea. Nu-mi plac decât sursele profi, în toate, sunt deformată profesional, ştiu. Aşadar, n-am citit de mult un text bun de economie, că n-am avut vreme, dar şi când m-apuc să recuperez... Pe scurt: n-am pregătirea adecvată, dar tot pot spune ceva despre situaţia grecească.  Răspicat.

Pentru mine, ca simplă turistă, era clar de câţiva ani că grecii trăiesc din turism şi din uleiul de măsline exportat. Nu produc aproape nimic şi mă bazez pe o dovadă simplă. În insula Corfu de pildă, nu zic de Paxos, superbă, dar foarte mică, nici de altele etc., am parcurs pe bicicletă nişte sate greceşti cu livezi, locuite de ţărani bătrâni. M-am întrebat, din ce trăiesc bătrânii ăştia că-n livadă n-au plantat nimic de tip legumă, doar măslini şi doi trei mandarini?! Nu zic că solul stâncos nisipos le-ar fi prielnic, dar există tehnici noi şi simple de legumicultură. Astfel, am concluzionat că localnicii îşi cumpără cele de trebuinţă ca şi turiştii, din magazine.Calitatea din comerţ a fructelor şi a legumelor era lamentabilă. Preferabil să serveşti o salată la tavernă decât să ţi-o prepari din ingrediente veştejite. Era clar că nu erau ,,locale'', fresh. Vorbesc totuşi de Insula Verde a Greciei. Simplificat: aprob în întregime că nu poţi să te menţii economic dacă nu şi produci. Iată, când turismul nu mai merge, fără un plan B, Grecia a sucombat.

Dezavantaj ei, dezavantaj eu, care anul ăsta nu mai merg în insulele lor. Recunosc, am renunţat de mulţi ani  la Marea Neagră.( Nu adaug poze, m-ar incrimina :).)

De trei zile-ncoace o firmă de IT s-a oferit să mă ajute într-o chestiune mică şi spinoasă de salvare a unui document vechi, semnificativ pentru mine. Pe ochi frumoşi. Simplu: acum zece ani am scris un text profesional de mare importanţă, dovedită ulterior. Nu-l mai am decât în varianta ,,listat pe hârtie''. Mi-am zis: mă salvez cu o scanare. Am tras pe dreapta, am intrat, am salutat, le-am lăsat foile, banii, e-mailul, în juma' de oră îl aveam pe CD şi pe mail. Da' cum îl folosesc mai departe? Că eu voiam să-l transform, să-l modific, să-l expediez etc. De trei zile( şi încă nu s-a terminat), băieţii specialişti s-au angajat ei să mă descurce. Mi-au trimis pe mail zece variante. Niciuna nu se deschide. Trei zile! Păi, nu mai bine îl trimiteam pe CD cu poşta unde era nevoie, şi deja era ajuns. Nu-mi spuneţi că am ajuns la oamenii nepotriviţi,  nu e aşa, au firmă mare în centru. Morala: există căi mai simple şi mai bune decât tehnologia, uneori ea este un hăţiş. Nu faceţi exces de ea.( PS: le-am zis băieţilor senină: ,,renunţ, nu vă bateţi capul''. Dar ei, nu, e onoarea lor în joc. Şi când te gândeşti că au numai o viaţă...)

Roman al Armaghedonului familial, de o îndrăzneală fără precedent  în literatura română, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este un text de proză elaborată la temperatură înaltă, unul dintre cele mai importante ale ultimilor ani. Trimiţând pe alocuri deconstructivist la Slavici, Rebreanu, Coşbuc, Agârbiceanu,  Nimigean, Cioran, Cartea (des)facerii pe care a scris-o Marta Petreu este, pentru mine cel puţin, şi o replică a Nunţii Zamfirei, una neagră.

 Romanul de faţă prezintă istoria de un veac a unui clan familial din Câmpia Transilvaniei. Poate fi însuşită deopotrivă  ca o Carte a Nunţii ori ca un Macondo autohton. În centru, se află un pom al vieţii şi o pereche izvoditoare, un Adam şi o Evă care se iubesc cu ură. Ea, Mària, este cea mai frumoasă fată de pe Valea Someşului. El Agustin, este brunet, înalt, frumos cu ochi albaştri, dar nu ştie s-o facă să râdă. Ca să scape de o grijă( că doar toate fetele trebuiau să se mărite) şi ca să-l uite pe Niculae, dragostea ei neîmplinită, Maria ,,se duce după’’ Agustin. În prima dimineaţă, după prima noapte în casa Bărbatului, impresiile le puteţi deduce de aici:,, picioarele ei desculţe şi-au lăsat tiparul mic şi îngust al tălpilor în brumă, a văzut curtea largă aproape cât aceea de-acasă, cu fântâna spre gard, între poarta mică şi cea mare.(…) Îi era urât.’’

 

Această lipsă de haznă (cum se spune în Transilvania) pe care o încearcă tânăra Mària o va purta cu sine peste şase decenii şi o va transforma  nu în resemnare, ci în ură. Misterul insatisfacţiei pare să fie sexual, dar deopotrivă psihologic şi religios. Se simte incompatibilă şi pentru aceasta, refulând o imensă energie feminină,  îşi blestemă născuţii. La rândul lui, Agustin se percepe ca neputincios: ,,Avea soarta bărbaţilor îndrăgostiţi care au pus mâna prin cine ştie ce manevre pe o femeie peste puterile lor pe care o tem şi o bănuiesc permanent, otrăvindu-i şi otrăvindu-şi viaţa.’’ Nici Agustin nu este fără de prihană, ci iehovist, fapt ce-i va marca negativ copiii.

 

Nu voi epuiza aici filoanele multiple ale acestui roman foarte complex. M-am axat strict, în contextual blogului, pe tema condiţiei femeii în Transilvania, o femeie jertfită (în trecut) unor cutume locale şi familiale. Poate că nicăieri ca în această fostă provincie crăiască tristeţea cântecelor tradiţioneale de tipul ,,ia-ţi mireasă ziua bună’’ nu e mai  sfâşietoare. Între resemnare, fugă (rareori) şi ură, Maria va alege ura, devenind o Mamă atipică, cea care îşi va blestema stirpea.

Avem un explorator în familie (secondat de tatăl lui). S-a autodeclarat aşa de pe la patru ani, iar la şase ani şi jumătate are şi rezultate. În ciuda lacrimilor mele primite cu accese macho de tipul: ,,Vai, fetele astea!...'', timp de două veri, vânătoarea de fluturi nu s-a încheiat. Mi s-a spus ,,doar când e plin insectarul!'' Iată-l. Scriind acestea de mai sus am senzaţia subită că am înţeles: păi, poate că toţi ucidem ce iubim. Şi mai ales am  mai priceput şi că, la rândul meu, mi-am făcut un insectar din blogul ăsta în care bag în ace, colecţionând, senzaţii, idei şi imagini zburând o clipă pe lângă mine, prin mine. Apoi, concentrată la capturi noi,  uit de emoţia celor mai vechi. 

Toată viaţa mi-au plăcut oamenii care au ştiut să-şi păstreze vitalitatea spiritului mereu proaspătă. Sunt cazuri rare, exemplare. În  îndrăzneţul roman Hai să furăm pepeni, Nora Iuga debordează de curaj feminin şi  de prospeţime a viziunii, ilustrând premisa-mi de mai sus. Primul lucru de semnalat la acest text de proză recentă este extrema sa actualitate. Suntem în faţa unei ficţiuni care tratează necruţător ( aşa cum şi merită)  realitatea televizuală care ne influenţează enorm. Autoarea pleacă de la un caz real al unei preadolescente rome care a întreţinut relaţii sexuale  cu un ,,unchi'' de...16-17 ani şi, în urma sarcinii, psihologii de la tv au decretat: avort la o clinică în Anglia.( Cred că vă amintiţi cazul de acum trei-patru ani).

Ironia necenzurată la adresa psihologiei de la tv este neţărmurită în cazul autoarei Nora Iuga. Dar cine sunt aceşti ,,maeştri'' ai moralei postmoderne care stabilesc ei ultimii ce e bine şi ce  rău( implicit în sexualitate)? Cu morga lor profesională susţinută de machiaj şi de statul de plată, aceşti ( întotdeauna?) profesionişti stabilesc reguli, limite, moralităţi, şi numesc pe cine e ,,normal'' sau nu. Cine-i judecă dacă s-ar înşela?

Astfel, psihologii au decretat: avort, căci născând la vârsta de 11 ani, fata ar rămâne traumatizată. Nora Iuga problematizează: dar oare însuşi avortul ( pierderea) n-o va traumatiza? Şi dacă aceasta fost dorinţa ei, a fetei, şi n-a fost vorba de niciun viol, aşa cum era presupus, total incert? În sprijinul acestor puneri în criză, Nora Iuga ilustrează cu trauma femeii din România în comunism, supusă avorturilor clandestine  de o societate intolerantă cu problemele fertilităţii ei. Şi de asemenea aduce în discuţie  dreptul la viaţă al fătului,  confirmată de  reportajele de pe Discovery. În contrapondere, sunt prezentate primele experienţe ale corpului la fetiţele în pragul adolescenţei care pot manifesta dorinţe sexuale justificate hormonal şi emoţional. Metafora furtului din titlu trimite la furtul erotismului din ,,celălalt'', element pe care îl conţine în doză mai mică sau mai mare orice act sexual, de fapt.

Cât şi cum furăm erotismul din ceilalţi, atunci? Provocările vestimentare (feminine) ale televiziunilor nu execută un viol simbolic asupra adolescenţilor în formare erotică, totuşi? Şi poate că orice poftă  ( erotică, instinctuală) este în ultimă instanţă un furt. Cât despre pepenii conţinuţi metaforic tot de titlu, termenul trimite fără tăgadă la rotunjimea fertilităţii feminine.  Nora Iuga sugerează că e în firea omului ,,să-i fie poftă'' în deplină conştiinţă de a  nu-i face celuilalt de lângă tine un rău, desigur. Limbajul direct al cărţii dezvăluie tainele nubilităţii cu un curaj pe care numai vărsta literară  matură l-ar putea îndrăzni şi care m-a făcut s-o imaginez pe scriitoarea Nora Iuga ca pe varianta feminină a lui Ştefan Agopian din Fric: ,,Mai bine mîncăm hrighi sau bureţi de prun, uite ce de-a mai sînt pe-aici. ''Nora, adică Ninel, ia ghemotoacele alea umede ca nişte măruntaie de animal în mână, le miroase şi strîmbă din nas, până la urmă le atinge cu limba...,,Tu ştii a ce miros astea ( bureţii n.m.), Puiule?'' ,,Nu, spune-mi tu.'' ,,Nu pot, trebuie să-ţi arăt, da' numa dacă-mi arăţi şi tu''. Fetiţa se ridică, îşi suflecă rochiţa de stambă roşie cu picăţele, îşi scoate chiloţii albi de pânză, îl ia de mână...'' De unde se poate înţelege că literatura are o altă abordare decât arida psihologie. Şi, secundar,  cum Nora Iuga are extrem de mulţi cititori tineri.

Ieri în maşină am aflat de la radio cum se face duş economic. Vorba vine, că eu îl practicam de mult. Cutare actriţă de la Hollywood a ,,inventat'' duşul de numai trei minute de rămâi curată ca roua dinaintea poluării ( alo, domnilor, noi avem părul lung!... nu cârcotiţi, e greu în trei minute). N-au dat ,,reţeta'', dar bănuiesc că se face aşa: dai un jet de apă pe tot corpul, opreşti apa, te săpuneşti bine cu un burete aspru, te limpezeşti cam un minut. Mai repeţi o dată săpunirea şi limpezirea şi cauţi un prosop. Gata!

Morala: hilare zile am ajuns! După ce o jumătate de secol (cel puţin) am fost învăţaţi să consumăm  (care-i patria consumerismului, aud?) acuma a început seria ,,dezvăţului''. Cărţi motivaţionale, filme, emisiuni, campanii ( da' tot pe bani, nu?)  ne învaţă cum să revenim la obiceiuri mai decente. Mai puţină apă, benzină, zahăr, curent electric etc. ni se sugerează din toate difuzoarele. Sfânta gregaritate şi manipulare, cu o mână a dat, cu o alta a luat.   

Există în filmele americane un clişeu, pe lângă altele o mie, care se derulează cam aşa: un personaj zice ,,la vară merg o lună în Europa (pentru americanii majoritari, Europa-i numai cât Parisul, ţin să vă amintesc). Iar interlocutorul său exclamă: ,,Deh, Europa, ... clădiri vechi şi piaţete. Las' că vezi tu ce-ai să te plictiseşti!''

Din fericire nu toţi americanii gândesc aşa. De pildă, excepţie fac cei de la revista Absinthe care se recomandă aşa la http://www.absinthenew.com/pages/information.html: Absinthe: New European Writing is a print journal featuring the best contemporary European writers. The journal includes poetry, prose, essays, interviews, book reviews, art, and author photos. Absinthe: New European Writing is published biannually in the spring and fall.

Una peste alta, în antepenultimul număr al revistei de care pomenesc este prezentat un spotlight on Romania şi o listă cu autori români contemporani: Ştefan Agopian, Ştefan Bănulescu, Adriana Bittel, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Nora Iuga, Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Stelian Tănase, Lucian Dan Teodorovici, Dumitru Tsepeneag.  Cum sunt prezentaţi? Printr-un fragment tradus în engleză din proza fiecăruia, adică în cel mai bun mod cu putinţă. Practic, nu?

Nu ştiu dacă această picătură absinthică în oceanul cultural aduce noi cititori prozei româneşti. Am început cu o ironie această postare, şi nu gratuit, căci mă tem că America îşi e atât de suficientă sie înseşi, încât, în afara unor excentrici, nimeni nu se omoară după literatura est-europeană, darămite românească. Aş lansa două întrebări atunci: păi de ce nu ne înţeleg şi ei pe noi? Cât priveşte lista de autori români pe care v-am prezentat-o, o acceptaţi? Aţi adăuga alte nume, sau aţi elimina?

Azi am să mă înfăţişez intolerantă şi stereotipă, dar nu-mi pasă. (Am ales un titlu ironic la adresa sintagmei lansate de Cărtărescu, intenţionat...) O dată terminată Autobiografia... semnată de Gertrude Stein, n-am putut să nu o asociez pe autoare cu Marguerite Yourcenar. În două puncte sunt diametral opuse şi-ntr-alte două, identice. Astfel, Yourcenar părăseşte spaţiul francez alegând America, Stein părăseşte America pentru Paris. Yourcenar e o stilistă rafinată, Stein e anti-stil total. Dar ambele sunt erotic atrase de femei şi puţin dăruite fizic ca înfăţişare, reţineţi.

Ce este atunci alegerea homosexualităţii (feminine,evident) în aceste două cazuri? E ceva înnăscut sau o  opţiune cauzată de spaima de bărbat?  Aleg ultima variantă, intuitiv, căci nu cunosc mentalitatea şi motivaţiile acestor femei diferite în gusturi sexuale faţă de mine...

Alegerea heterosexualităţii mi se pare un contrast bun şi tonic în viaţă, o polariate erotică plină de urmări favorabile ambelor sexe. Ce refulaează totuşi în ele multe din femeile gay? O imensă neîncredere în puterea lor de atracţie? De ce spun că există refulări la Stein, extrem de vizibile? Păi, exemplific cu dovezi textuale irefutabile. Astfel, la sfârşitul războiului ea şi companioana ei Alice se bucură (excită?) enorm de vederea soldaţilor tineri şi frumoşi (ele o formulează ca atare) care scăpaseră din măceluri, prin voluntariat se pun în slujba lor.  Se întreabă cum de au mai rămas bărbaţi viguroşi pe lume după atâta vărsare de sânge. Doi, ambele sunt fermecate de masculinitatea unui Duchamp, Cocteau, Hemingway etc. Trei, Gertrude Stein avea o slăbiciune aparte pentru pictura lui Andre Masson, cel atât de hetero în reprezentarea stilizărilor falice ( pe care eu n-am îndrăznit să le reproduc, dar ea le deţinea în casă).

Şi acum: de ce nu iubim erotic femeile, femei fiind? Pentru că a fi cu un bărbat e o provocare mult mai mare, un contrast mult mai intens.

Pentru o boemă cenzurată ca mine, bloggingul poate reprezenta şi o comunitate intelectuală. O boemă, dar nu completă. La asta m-a dus gândul citind în continuare savuroasa Autobiografie ... a Gertrudei Stein. Cred că am pierdut definitiv spiritul teribil al începutului de secol XX când ,,boemele'' erau în floare, când artiştii se aveau ,,ca fraţii''. Realmente, trăiau zi de zi ca-ntr-o familie, suferind profund pentru necazurile,,celuilalt'', ajutându-l până la sacrificiu, venerându-l când avea succese. Iată numai una dintre dovezi: (înaintea unui banchet organizat de boema pictorilor francezi, grupaţi în jurul Gertrudei Stein, pentru timidul Rousseau) ,, Erau toţi într-o mare agitaţie. După câte îmi aduc aminte eu, Guillaume Apollinaire, care-l cunoştea foarte bine pe Rousseau, îl făcuse să promită că avea să vină împreună cu el. Ceilalţi aveau să compună poezii şi cântece, totul avea să fie foarte rigolo, un cuvânt favorit în Montmartre, care numeşte ceva amuzant şi glumeţ. Urma să ne întâlnim la cafeneaua de unde începe urcuşul pe rue Ravignan, să luăm un aperitif şi să ne ducem până la atelierul lui Picasso unde avea să aibă loc dineul. Mi-am pus pălăria nouă, ne-am dus în Montmartre şi ne-am întâlnit toţi la cafea.''

Ei? Unde erau ei şi unde suntem noi, postmodernii= individualiştii?! 

 

( sursa: http://www.ricci-art.com/en/Marie-Laurencin.htm)

,,Pablo (Picasso n.n.) spune că dacă iubeşti o femeie n-o laşi fără bani. Ei bine, când vrei să părăseşti o femeie trebuie să aştepţi până când ai destui bani să-i laşi.''( Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B. Toklas, Humanitas, 2011)

În imagine: Minciuna de Felix Vallotton. 

Mă aflu la a doua lectură din Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste, şi sunt în măsură să spun că niciun autor din proza românească  recentă nu se învredniceşte de acurateţea cu care Bogdan Suceavă tratează tema timpului. După romanul Venea din timpul diez, nuvela de faţă abordează de o manieră  surprinzătoare, alegorică, relaţia timp istoric-timp subiectiv.

Dar cine e Miruna? Miruna este un pesonaj-simbol, nu întâmplător feminin, sugerând astfel statornicia telurică, perpetuarea civilizaţiei, frumuseţea fertilă a vegetaţiei. Ea este nepoata care primeşte de la un bunic aparte o întreagă zestre de poveşti verosimile şi fascinante. E vorba de poveştile neamului său. Totul se întâmplă în spaţiul de bun şi misterios augur al Munţilor Făgăraş. Acolo unde ielele unui ideal democratic au mai vrăjit în anii ’50 minţile unor bărbaţi români tineri, deveniţi partizani.

Bunicul, Nicolea Berca, urmaş al vrăjitului Constantin Berca, lasă moştenire nepoatei Miruna un dar al vorbei, un dar al culturii orale şi al timpului încetinit pe mosorul destinului. Ca într-un chihlimbar, poveştile unui loc al libertăţii şi al facerii, o vale rezistentă la Istoria cea Neagră,  cel care devine satul de pe Valea Rea din nuvelă, rămân definitive, de netăgăduit.

Integrabilă perfect unei frumoase serii de proză fantastic–folclorică în linia lui Caragiale(tatăl şi fiul), Voiculescu, Eminescu, Eliade, nuvela de faţă face cinste literaturii româneşti, traductibilă şi perfect asimilabilă oricărui cititor străin. Zburătorul, ielele, misterele partizanilor,  mitul local al tinereţii fără bătrâneţe, ,, gura de rai’’( sinecdoca românească simbolică) nu rămân doar realităţi ,,exotice'', ci sunt profund comunicabile în orice cultură.

Mihail Vakulovski a remarcat cu mult înaintea mea frumuseţea unică a acestui text şi şi-a început prefaţa cu următorul citat esenţializant: ,,Bunicul ne-a spus că fiecare om ajunge mai devreme sau mai târziu să privească lumea cu ochii poveştilor pe care le-a ascultat în copilărie, că sufletul nostru trece prin salba de înţelesuri şi minunăţii pe care le ascultăm în a noastră îndepărtată primă vârstă şi că apoi lumea întreagă e zidită pe tiparul acesta.’’ Eu aş adăuga că ne putem mândri cu bogăţia românească mitologic-folclorică, ea este o zestre culturală care ar putea spăla obrazul naţiei noastre încă văzute (citând un personaj) : ,,geniali în supravieţuire şi păguboşi în administraţie’’. Dacă bunicii ne-au fost partizani înfrânţi, iar părinţii generaţie de sacrificiu, noi, generaţie de tranziţie, atunci măcar ,,mirunelor şi mirunilor'' noştri, nepoţilor, să avem grijă ce poveşti le spunem. Ca să nu le fie ruşine niciodată.

Am telefonat zilele trecute unei firme cu specific de tipografie,  un imprint dacă vreţi,  ca să rezolv o chestiune tehnică urgentă. Aflată pe o stradă obscură, dar superbă, găsită cu greu prin hăţişul de ,,cu sens unic'', am sunat la poarta casei vechi indicate. Când mi s-a dechis  şi am fost poftită să intru, am avut senzaţia că am regresat temporal cu peste un veac. O curte Jugendstil decadentă, umbroasă, teribilă se deschidea privirii. L-am complimentat discret pe proprietar, drept pentru care m-a invitat să mi-o prezinte. Smochini, peri de soi vechi, cireşi, căderi de trandafiri, un palmier, arbori rari, plante agăţătoare, toate înconjurau într-o superbă devălmăşie un spaţiu circular cu un mic havuz. Mierle, o bufniţă, un jder chiar s-au aciuat un timp pe acolo. Nu mai aveai nevoie de nici o preparativă, puteai  executa pe loc un film de epocă, decadent, doar fecioara ftizică lipsea din cadru.

Curţi ca acestea (vechi, secrete, neştiute) există cu sutele în oraş, nu exagerez. Şi au şi nişte pivniţe aferente  extrem de bine construite.Unele sunt uneori distruse de chiriaşi ,,sociali'' imuni la istoria esteticii. Visez  naiv  şi jugendstil să lansez un mic proiect pentru salvarea acestor curţi, cândva.