Pentru mine poezia Martei Petreu este, întreagă, despre condiţia femeii-artist care-şi înfruntă vârstele, tentaţiile, bărbaţii, irefutabilele singurătăţi, dumnezeul. Această poetă cu  lucidităţi de oţel şi cu limpezimi de rouă, cu o voce lirică aparte, unică, fină cunoscătoare de filozofie, este capabilă de nişte sentinţe lirice care te lasă fără respiraţie:

,,Am o rezistenţă ca un pod lung lung de oţel

peste care trece în viteză traficul greu de pe două continente

întâmplătoare.''( din Vârsta senină)

,,Nu se întâmplă nimic

Abstractă este amintirea acelui bărbat

ce m-a dorit

mirosul de tutun al unui trecător

dorinţa ghilotinată în numele bunelor maniere''(din Codul bunelor maniere)

Şi despre condiţia femeii-artist, încă o dată: 

,, Spăl vase murdare rufe pătate

curăţ covoare scări strada frec duşumeaua

Prin mîinile mele şi prin creierul meu trec lucrurile murdărite 

de alţii

recunosc mirosul de putred duhoarea grea a durerii

(...)

Doamne. Pata de vin. Pata de spermă. Pata de sânge. Petele vieţii. Saliva.

Stau zilnic până la gât în jeg şi clăbuc

sînt vîrîtă în jegul dulce-putred al vieţii

Pata de sînge.Vin. Excremente. Puroi.

Sucuri de fructe. Sudoare.

Până şi ploaia care cade astăzi din cer este murdară:
o să-mi fac meseria: deci o s-o spăl''( Spălătoreasa)

Se zice că zodia mea( a 13-a, mai nou) e zodia prezicătorilor. Proorocesc atunci că Andrei Ruse poate să scrie oricând un roman de introspecţie a sufletului feminin, de succes. Nu de alta, dar e atât de tânăr şi atât de promiţător în chestia cu pricina. Iată ce viziune interesantă am descoperit insinuată în îndrăzneţul şi bine construitul roman Dilăr pentru o zi, ca să mă justific:

,,Dar ce bărbat poate rezista în faţa unei zeiţe?

Femeile astea atât de rare care te fac să te simţi că ai putea conduce lumea numai dacă te fixează câteva secunde. Privirea lor îţi intră până-n oase. Mai puternice ca orice drog sintetic care ştiu să fie femei şi care-au înţeles libertatea cum trebuie, nu doar prin alegeri între genţi şi haine din trend. Femei care te fac să-ţi pui întrebări serioase şi să regreţi toate momentele în care ai fost misogin. Deodată eşti un puţoi mic cu fiţe şi atât.''Quod erat demonstrandum.

Ieri, am mâncat literatură pe pâine în context universitar. Am avut ocazia să vorbesc şi să mi se vorbească despre literatura contemporană. În locul unei conversaţii formale am avut parte de nişte efervescenţe intelectuale foarte frumoase.

  

Cu câteva zile înainte, un important scriitor român, cunoscut, talentat, citit, îmi prezenta neliniştile sale asupra soartei literaturii într-o vreme a hedonismului consumerist şi a editurilor mercantile. Încă sub impresia zilei de ieri, am să-i răspund un pic liric: 

,,Ce rost are să mai facem sau să mai dezbatem despre literatură, Domnule? Acelaşi rost pe care îl are pentru arhitect construcţia unui pod perfect care, însă, pe timp de război ar fi aruncat în aer. Acelaşi rost pe care îl inspiră unui maestru cofetar realizarea unui tort savant, unic, menit a fi ciopârţit de furculiţele mesenilor. Acelaşi rost pe care îl sugerează unui biolog salvarea unei specii de păsări de la extincţie. Acelaşi sens pe care îl imaginează un alpinist escaladând un pisc semeţ. Acelaşi... Ştim, Domnule, că toate cele omeneşti sunt trecătoare, dar un cerc restrâns dintre noi continuăm şi vom continua, ca şi dumneavoastră, să o ,,proclamăm'' pentru acele momente de graţie pe care nu le poate oferi decât ea, literatura bună, şi nimeni altcineva.''( În imagine, un decan atât de devotat Universităţii şi Literaturii, profesorul şi criticul literar Ion Simuţ.)

În scandalul DSK, cel puţin până la verdict, sunt de partea părţii masculine. Operativitatea zeloasă a arestării, întreţinerea misterului cameristei, intuiţia feminină, neîncrederea în media şi în putere mă fac să aleg în consecinţă. Sunt convinsă că la nivel simbolic, generalizant, când un bărbat se descheie la cămaşă  o europeancă  interpretează gestul ca pe o sugestie cel puţin interesantă, pe când o americancă o ia ca pe un abuz.

Recunosc, mie-mi plac plăcintele cu mărar, dar titlul e mai mult ca să vă atrag atenţia. Aşadar, iată ce sugestie de ,,plăcintă cu mărar'' am găsit pe blogul lui Ovidiu Pecican. Savoarea limbii vechi, din aceste scrisori boiereşti, mi se pare teribilă.

http://ovidiupecican.wordpress.com/

Iată o postare în ton cu înfrigurarea( mai mult emoţională) cu care mă  asortez zilele astea.
Scris pe durata a şapte ani, aşa cum ni se indică în final, romanul Zece grade Kelvin al autorului Adrian Şchiop se înscrie în ampla serie a autoficţiunilor cu care ne-a obişnuit egoproza de la editura Polirom. În tot acest timp, criticii exigenţi afirmă că autoficţiunea este genul minor pe care îl comite un autor care nu are ,,geniul’’ unei invenţii originale.

Romanul se evidenţiază prin tematica extrem de actuală şi de percutantă: condiţia tânărului intelectual român emigrat, ceea ce devine un plus, dar şi prin colocvialitatea plicticoasă, în afara oricărei stilistici, a naraţiunii. Limbajul simplist, mixat, stereotip al personajelor ajunge să plictisească lectorul prin redundanţă şi expedititivitate.

Eul povestitor este un tânăr intelectual român de treizeci de ani, care a lucrat puţin timp ca profesor în Ardeal şi care ia calea Noii Zeelande pentru a presta, evident, muncile de jos. Acest detaliu se regăseşte în experienţa  de viaţă a autorului, la rândul său emigrant câteva luni. Pe durata a un an şi ceva, românul trăieşte emigraţia economică ca  pe o traumă. De fapt, este vorba despre o dublă suferinţă. În ţară, a lăsat o situaţie mizeră, anume posibilitatea de a profesa în mediul rural şi în condiţii financiare ostile, ratându-se ca intelectual. În NZ, se găseşte în situaţia de a face munci înjositoare şi de fapt insuficient plătite. În plus, inadaptarea la mediu îi creează o angoasă perpetuă. Când va părăsi Noua Zeelandă, va avea un acces  nervos de bipolaritate, deoarece se vede pe sine plasat între imposibilitatea adaptării la condiţia de emigrant şi certitudinea că în România nu se va putea întreţine financiar dintr-un salariu mizer.

În ce priveşte incongruenţa personajului cu ţara străină în care a emigrat în scop de muncă, localnicii neozeelandezi sunt descrişi ca fiinţe simple, care acţionează programat, previzibile, lipsite de imaginaţie, ceea ce face  diferenţa faţă de europeni, cu toată moştenirea lor culturală, dar şi de faţă de români, cu creativitatea lor înnăscută. Se insinuează ideea unei mentalităţi colonialiste de natură economică care îi face pe cei în postura de travelleri să fie exploataţi în privinţa orelor de muncă şi a valorii muncii în sine. Problemele de comunicare culturală sunt privite necruţător. Mesajul este că în condiţii dezumanizante sau înjositoare, globalizarea şi simpatia între popoare nu întrunesc condiţiile de manifestare: ,,Îmi aduc aminte cum culegeam mere pe acelaşi rând cu  o coreeancă minusculă pe care munca o depăşeşte, se mişcă înduioşător de lent şi de stângaci, trăgând o scară de trei ori mai mare. Aş vrea să mă apropii de ea şi chiar reuşesc până la un punct, îmi spune că a făcut un master în feminism la o universitate din Seul.’’Dar apropierea emoţională nu se va produce nici de astă dată.

Trebuie să îi recunoaştem autorului luciditatea observaţiilor care conturează  o imagine amănunţită a ţării străine ca un spaţiu în care totul pare accesibil şi primitor, dar în care de fapt se ascund numeroase prejudecăţi. Omul globalizat aşa cum apare el din portretul de grup al mai multor emigranţi de naţionalităţi diferite este un tip lipsit de curiozitate, însingurat, refugiat în droguri şi alcool aşa cum apare el din metafora centrală a party-ului care se încehie invariabil cu o masă informă de oameni care nu se mai percep unii pe alţii în turbulenţa drogului. Profilul familial şi sexual al ,,băştinaşilor'' este aspru criticat în roman şi aceasta devine curajul şi îndrăzneala cărţii. Se abordează subiectul unei sexualităţi sordide în forme homosexuale, pedofile sau masturbatorii care  indică un grad de alienare extrem.

Finalul romanului surprinde un dialog dificil de continuat, dar plin de sugestii cu privire la ratarea intelectuală şi umană. Personajul ia avionul de întoarcere acasă, traversând  un ocean de disperare între angoasa neozeelandeză şi cea românească: ,,-Ce-o să faci în România? sparge Lorand tăcerea. Viaţa este o treabă destul de complicată, dar măcar în ţară are reguli clare-cu bărbaţi care îşi iubesc femeile, femei care îşi iubesc copiii şi nu aşteaptă nimic în schimb. Maică-mea, la rândul ei, avea să mă mai crească un timp, cu mâncare şi bani de ţigări.

        - Nu ştiu ce-o să fac, Lorand.’’

Sau:Verde, que te quiero verde( Balada somnambulă, Federico Garcia Lorca). Sau: sâmbătă &duminică sunt mai bune decât luni. În rest, nu detaliez nimic, decât că este vorba de un loc-matcă în ce mă priveşte, reprezentat parţial în fotografiile-mi de mai sus. Dacă ar fi să-mi ,,desenez'' geografia inimii, aşa ar arăta, sper, într-un râvnit raport micro-macro(cosmos). În ultima imagine, nu e vorba despre un lac( căci mie nu-mi plac lacurile),... cum ar părea..., ci e o apă curgătoare, precum în frumosul titlu: Ca o apă care curge( Marguerite Yourcenar).