De ce nu? Am bunul obicei să vâr în geanta de plajă, alături de prosop şi de accesorii, şi o carte( proză sau eseu). Cred că nu fac rău şi mi-am dat seama de asta citindu-l pe sociologul Jean-Claude Kaufmann care a scris nişte studii despre psihologia omului la plajă( prin extensie: bazin, piscină, etc.). El arată cu dovezi că oamenii aflaţi în astfel de posturi relaxante sunt mult mai atenţi la ceilalţi, implicit la gestica celor din urmă. Am probat-o nu o dată: citesc la plajă şi lumea e curioasă ce citesc. Mie mi se pare că fac un mic bine cărţii astfel. În rezumat, am o veste bună şi una proastă, cu care să încep? Păi, vestea bună e că lumea nu citeşte ziare şi tabloide la piscină. Aproape deloc. Dar nici literatură. Defel. Cu toate acestea, atenţia mult distribuită spre celălalt îi face receptivi pe majoritatea la aşa-numiţii ,,excentrici ai plajei''. Eu de pildă, mi-am adus  la bazin intenţionat ,,Narcoticele...'' lui Andrei Oişteanu( sic!). Am creat ceva interes, lăsându-mi ,,neglijent'' cartea pe prosop etc. Aş mai fi vrut să scriu despre dificultatea lecturiii la piscină. Poate fi o probă de anduranţă să citeşti cu apa şiroind pe tine, cu soarele în ochi, cu cremă de protecţie pe mâini, în poziţii incomode, simţindu-te privit, urmârind copilul în ,,piscina mică'' şi câte şi mai câte. Dar ce nu fac eu pentru promovarea cărţilor bune, aud?

...dar ar putea părea, nu-i aşa? Conspiră la această impresie virtuală incandescenţa luminii, decadenţa eclectică şi în prăbuşire a arcadelor, albastrul palermian al cerului. Văzută într-o zi luminoasă, abundent vegetală, clădirea mi-a făcut poftă, din nou, de ,,Ghepardul'' lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa ca şi de filmul lui  Luchino Visconti, superb. Consider că efectul vizitării acestui loc în noiembrie, de pildă, este pasibil de  a genera surpări interioare în privitorul care s-ar gândi că între acele ziduri acum o sută de ani se ciocneau pahare şi foşneau taftale.

Sau de la diegeză la diet-etică (pronunţat ,,daiăt-etică''). Sau ,,Exerciţii de dietă intelectuală''.

Purtând un titlu fermecător de autoironic, eseul ,,Mica Dietetică'' al regretatului  Alex. Leo Şerban, publicat post mortem, este un colaj de micro-texte( ah, ce nu-mi place termenul!) legate toate între ele prin postura de privitor inteligent al spectacolului lumii contemporane în care s-a exersat a.l.ş., ca jurnalist cultural, ca şi critic de film sau ca persoană, pur şi simplu. Dacă ar fi să schimb, ireverenţioasă, motto-ul din Andre Gide al volumului, aş aşeza în loc, fără tăgadă, o frântură  din Glossa lui Eminescu:

,,Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor arta
Ce e rău şi ce e bine.''

(Puteţi înlocui ,, la teatru'' cu ,,la ecran'', de-acum, în primul vers. )Înşirate ca nişte postmoderne mătănii, aşadar cinice şi iconoclaste, pe un fir narativ discret, micile impresii şi didascalii ale lui a.l.ş. sunt perfect asimilabile cititorilor actuali, prin intimitatea adresării. Tratând temele zilnice ale vieţii contemporane: impactul mediatic, problema excesului de informaţii, masculinizarea comportamentului feminin, educaţia copiilor, afluxul televizual nevrotic, consumul, agresivitatea blogurilor, micile hedonisme, micile eşecuri, extincţia planetară şamd., eseul acesta atipic ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte. Amintind pe alocuri de stilistica,  reciclată postmodern, a  moraliştilor francezi de secol XVIII, volumul este un manual de trai dietetic, fără îndoială. Rezolvând, fără pretenţii de exhaustivitate, câteva ecuaţii ale consumerismului, a.l.ş. împărtăşeşte o viziune de  conservare a justei şi intelectualei măsuri, în vertijul care este viaţa omului în secolul XXI. 

Fragmentul meu preferat este cel consacrat temei singurătăţii. A.l.ş. relatează că s-a ocupat de un număr al Dilemei Vechi dedicat singurătăţii ca şi caracteristică umană. Cu acel prilej, redacţia revistei a constat un interes teribil al publicului faţă de chestiunea singurătăţii. Desigur, s-a întâmplat aşa pentru  că toţi se tem de singurătate ca de un morb al morţii. Într-un secol al individualismului proclamat, omul se înfricoşează,  iată, cel mai tare de singurătate. Acesta este passwordul suprem, inclusiv în comunicarea virtuală, o recentă parte a vălului Mayei.  Atunci, a.l.ş. disecă simbolul singurătăţii semnalând că singurătatea este de două feluri: bună şi rea. De cea dintâi se învrednicesc doar firile artistice, creatoare, care ştiu să transforme solitudinea în act introspectiv. Închei cu definiţia: ,,Singurătatea bună: aia în care te gândeşti pufos şi molcom la ale tale. În care îţi mângâi reveriile. În care te regăseşti.'' Mi-l şi pot imagina pe autor huzurind cu un mic zâmbet cinic, caracteristic, şi mângâind ,,blana Singurătăţii'', uneori, preferând acest gest calin zgomotului şi furiei mulţimilor.

,,...lumea nu vrea banalitate şi fapt divers, ci evaziune şi spectacol.''
                                                        ( Alex. Leo Şerban, Mica Dietetică)

Uneori ai senzaţia că o carte pare-a fi scrisă anume pentru tine. Alteori, o simplă sintagmă se deschide ca o fereastră între două intimităţi: cea a autorului şi cea a lectorului. În consecinţă, îmi rezerv dreptul  vanitos să îmi imaginez că a.l.ş. mă anticipa când a scris fraza de mai sus. În câteva escapade virtuale ne-am întâlnit în viziuni comune, empatice, spre norocul meu. Am fost încântată să remarc că empatia intelectuală se poate realiza, în continuare, iată, fie şi în pasiunea ambilor pentru un anume cuvânt neologic. Şi când te gândeşti că acum cuvântul acesta traversează spaţiul dintre două lumi, una albă, alta neagră. Dar cine poate şti care-i alba, care-i neagra?

Intoxicată de hybrisul mediatic, am şi eu o opinie despre subiectul săptămânii: bacul.

Generaţia copy paste e foarte vulnerabilă. Obişnuită să i se deschidă ,,sesamurile'' vieţii cu un simplu click, nu vrea şi nici nu ştie să facă efort, să se replieze, să răzbească, să  ia decizii proprii. Nu ştie să ia decizii, zic, doar să zapeze, să surfeze. Sigur, societatea actuală i-a creat un zeitgeist, pe principiul  ,,totul right now,  fără efort''. Acestei generaţii dacă-i tăiem curentul (energia electrică) moare de inaniţie.

Sunt pentru o şcoală activă, dinamică, cu programe simplificate mult, în care elevul să se exprime, să se dezvolte, să se introspecteze, să se afirme. Cu toate acestea, susţin efortul, munca, dedicaţia. Nu se poate să cedezi pentru că ai picat bacul pe care ai alternativa să-l dai la toamnă din nou.Până atunci mănânci materia şi-ţi mai rămâne timp şi de un club( sâmbăta seara) şi de o tăvăleală. Endorfinele fac bine asimilării ştiinţei, spun eu.

Şi să nu-i uităm pe cei care în anii '70, '80, '90 au dat examene foarte serioase în liceu şi au picat de trei ori la facultăţi de elită. Ca apoi să reuşescă în viaţă, definitiv. N-a fost o traumă naţională. Să pici un examen este  o oportunitate psihologică ca să te întrebi ce vrei şi ce poţi? Dar nu te omori. Zici cel mult: las'că vă arăt eu ce pot data viitoare.

Romanul din 2008 al lui Daniel Davies tradus la noi anul trecut este un text de nivel mediu, însă interesant, scris şi cu umor, dar şi cu duioşie. Jeremy Shepherd este un britanic la 39 de ani, înalt, atletic şi simpatic, care schimbă un birou de şef în Londra pe unul provincial, şi deopotrivă un BMW decapotabil pe o bicicletă. Cam forţat, nu? Metafora, clar, nu e specifică României, probabil doar la ei ,,se poate’’. De ce se întâmplă aşa? Păi, protagonistul are o revelaţie: director al unei reviste glossy pentru bărbaţi fiind, are sentimentul că trăieşte prea multe ore sufocat într-un birou luxos ce are la picioare toată Londra şi că munca lui e inutilă. Sinecdoca acestei schimbări de 180 de grade este o scenă din metroul londonez. Jeremy circula absolut accidental şi vexat cu metroul câteva zile, înţolit în haine de mare firmă, şi o scenă urbană îl iluminează. Un tânăr aflat în vagon găseşte uitată pe banchetă o revistă, tocmai aceea editată de Jeremy şi o ia la răsfoit, dar după câteva priviri rapide o aruncă sictirit şi scoate din geantă un roman. Această dovadă vie a inutilităţii meseriei sale îl obsedează câteva săptămâni pe Jeremy.  Hotărăşte brusc să îşi trăiască viaţa.

În provincie începe o viaţă dublă, adică ,,adevărata viaţă’’, într-un fel. Funcţionar cuminte şi ordonat la birou, swinger pe circuit internautic seara. Jeremy trăise în Londra mereu cu sloganul: ,,n-am voie să calc pe bec, că-mi f… cariera’’, dar cum apetitul lui sexual a fost mereu exacerbat, acuma îi dă o întrebuinţare. Şi mai ales Jeremy Shepherd are o teorie valabilă despre cât de intens supravegheat este omul contemporan, până la alienare. El nu pierde nicio ocazie să observe câte camere de supraveghere sunt îndreptate pervers asupra noastră, zi de zi. Când a fost voaiorismul mai alienanat, te întrebi? Atunci, circuitul de swingeri şi sexul în grup practicat în parcări discrete devine ultima redută  a instinctualităţii şi a libertăţii,  a unui curaj nebun căci poliţia stă mereu la pândă. Dar ,,Aici, pe circuit, e un vis din care ne-am trezit cu toţii deja. Am respins fanteziile pornografice în favoarea realismului sexual.(…)Ceea ce facem noi aici nu e nicio extensie a pornografiei, niciun act subordonat ei. E mai degrabă o răzbunare a ei-îndreptată împotriva artificialităţii pornografiei, împotriva iluziilor pe care ea le creează.’’ Este evident din cele de mai sus că autorul este un promotor al întoarcerii la  realitate, un trăirist cu idei post-hippie care proclamă că sexul real liber consimţit între adulţi e mai correct, mai ,,deontologic’’ şi mai  justificat decât sexul cu mâna în pantaloni cu un monitor în faţă.

Dar, fenomenul swing e pândit de jurnalişti şi de poliţie, lucru ce sporeşte adrenalina. Apar complicaţii enorme de aflat direct din acest volum nonşalant şi scris cursiv.  Închei cu o imagine a perversităţii corporatiste aşa cum o resimte personajul. Dar voi cum o percepeţi? ,,Sunt  la serviciu, e 4.34. Atmosfera de vineri după-masă pătrunde în birou ca monoxidul de carbon: un gaz incolor fără miros(…). Mi-am amintit de o veche zicală sârbească: Noi ne prefacem că lucrăm, voi vă prefaceţi că ne plătiţi. Arunc o privire rapidă. Tony, şeful meu, bibileşte la profilul lui de pe Fcebook. Katie se ceartă în surdină cu prietenul ei la telefon. Lee şi Jason, care stau de-o parte şi de cealaltă a biroului, sunt adînciţi într-un joc de două persoane numit Quake. Tracy scrie un e-mail de lungimea unei epopei (zăresc Mondrianul alb-albastru al site-ului Hotmail). Dave şi Tanya discută ultimele noutăţi ale unui reality show în care doi concurenţi s-au certat oribil în faţa camerei, astfel că programul a fost intrerupt timp de o oră.’’

Aseară, Doina Uricariu şi Marius Ghilezan, lansare de cărţi în oraşul nostru. Puţini au ştiut, eu am aflat de la o prietenă pe mail. Aşa cum remarca şi Gheorghe Schwartz, media (nu doar cea locală)  e mai mult decât indolentă cu privire la promovarea literaturii. Marius Ghilezan sublinia însă că ne putem lipsi de presă în informarea despre evenimente literare, culturale, existând blogurile, reţelele şi mesajele virtuale care o surclasează în forţă. Tind să-i dau dreptate. Cu toate acestea, rămâne dezonorantă pentru media tratarea artelor ca pe nişte ,,cerşetoare''. Obrazul oraşului şi a jurnaliştilor a fost spălat de o excelentă emisiune tv, la o oră după lansare, în care Andrei Ando i-a invitat pe cei doi scriitori. În emisiune, s-a repetat un fapt evident şi anume că autorii români nu sunt vandabili în străinătate.

E prima oară când am văzut-o pe viu pe Doina Uricariu şi mi-a făcut o impresie excelentă şi ca persoană. Fermecătoare şi caldă, convingătoare şi devotată ideii de literatură. A subliniat cu fineţe cât de importantă  este documentarea de la surse pentru un scriitor, la fel ca pentru un istoric, adesea. A luat o poziţie pro-casa regală în acest moment delicat, tocmai la Arad, aproape de Săvârşin, iată, căci Regele Mihai este personaj în volumul său. Despre ,,Scara leilor'', volumul de memorialistică în discuţie, voi reveni.

Şi mai e ceva semnificativ de consemnat. Librăreasa-gazdă s-a plâns de dezinteresul pentru carte formulând chiar aşa: ,,2011 a fost cel mai prost an pentru mine ca librar''. Azi îmi vine în întâmpinare o ştire că un scriitor american a vândut un milion de e-bookuri, producţie proprie, scandalizând mulţi editori.Intuiţia şi experienţa îmi şoptesc că oamenii citesc, doar că  nu expres literatură română şi nu expres pe suport clasic, de hârtie. E ca la piaţă, citesc( =consumă) ce îi incită prin ambalaj. Nu mai ştiu să facă altfel, au fost dresaţi să pună preţ pe formă.