Ieri în maşină am aflat de la radio cum se face duş economic. Vorba vine, că eu îl practicam de mult. Cutare actriţă de la Hollywood a ,,inventat'' duşul de numai trei minute de rămâi curată ca roua dinaintea poluării ( alo, domnilor, noi avem părul lung!... nu cârcotiţi, e greu în trei minute). N-au dat ,,reţeta'', dar bănuiesc că se face aşa: dai un jet de apă pe tot corpul, opreşti apa, te săpuneşti bine cu un burete aspru, te limpezeşti cam un minut. Mai repeţi o dată săpunirea şi limpezirea şi cauţi un prosop. Gata!

Morala: hilare zile am ajuns! După ce o jumătate de secol (cel puţin) am fost învăţaţi să consumăm  (care-i patria consumerismului, aud?) acuma a început seria ,,dezvăţului''. Cărţi motivaţionale, filme, emisiuni, campanii ( da' tot pe bani, nu?)  ne învaţă cum să revenim la obiceiuri mai decente. Mai puţină apă, benzină, zahăr, curent electric etc. ni se sugerează din toate difuzoarele. Sfânta gregaritate şi manipulare, cu o mână a dat, cu o alta a luat.   

Există în filmele americane un clişeu, pe lângă altele o mie, care se derulează cam aşa: un personaj zice ,,la vară merg o lună în Europa (pentru americanii majoritari, Europa-i numai cât Parisul, ţin să vă amintesc). Iar interlocutorul său exclamă: ,,Deh, Europa, ... clădiri vechi şi piaţete. Las' că vezi tu ce-ai să te plictiseşti!''

Din fericire nu toţi americanii gândesc aşa. De pildă, excepţie fac cei de la revista Absinthe care se recomandă aşa la http://www.absinthenew.com/pages/information.html: Absinthe: New European Writing is a print journal featuring the best contemporary European writers. The journal includes poetry, prose, essays, interviews, book reviews, art, and author photos. Absinthe: New European Writing is published biannually in the spring and fall.

Una peste alta, în antepenultimul număr al revistei de care pomenesc este prezentat un spotlight on Romania şi o listă cu autori români contemporani: Ştefan Agopian, Ştefan Bănulescu, Adriana Bittel, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Nora Iuga, Dan Lungu, Bogdan Suceavă, Stelian Tănase, Lucian Dan Teodorovici, Dumitru Tsepeneag.  Cum sunt prezentaţi? Printr-un fragment tradus în engleză din proza fiecăruia, adică în cel mai bun mod cu putinţă. Practic, nu?

Nu ştiu dacă această picătură absinthică în oceanul cultural aduce noi cititori prozei româneşti. Am început cu o ironie această postare, şi nu gratuit, căci mă tem că America îşi e atât de suficientă sie înseşi, încât, în afara unor excentrici, nimeni nu se omoară după literatura est-europeană, darămite românească. Aş lansa două întrebări atunci: păi de ce nu ne înţeleg şi ei pe noi? Cât priveşte lista de autori români pe care v-am prezentat-o, o acceptaţi? Aţi adăuga alte nume, sau aţi elimina?

Azi am să mă înfăţişez intolerantă şi stereotipă, dar nu-mi pasă. (Am ales un titlu ironic la adresa sintagmei lansate de Cărtărescu, intenţionat...) O dată terminată Autobiografia... semnată de Gertrude Stein, n-am putut să nu o asociez pe autoare cu Marguerite Yourcenar. În două puncte sunt diametral opuse şi-ntr-alte două, identice. Astfel, Yourcenar părăseşte spaţiul francez alegând America, Stein părăseşte America pentru Paris. Yourcenar e o stilistă rafinată, Stein e anti-stil total. Dar ambele sunt erotic atrase de femei şi puţin dăruite fizic ca înfăţişare, reţineţi.

Ce este atunci alegerea homosexualităţii (feminine,evident) în aceste două cazuri? E ceva înnăscut sau o  opţiune cauzată de spaima de bărbat?  Aleg ultima variantă, intuitiv, căci nu cunosc mentalitatea şi motivaţiile acestor femei diferite în gusturi sexuale faţă de mine...

Alegerea heterosexualităţii mi se pare un contrast bun şi tonic în viaţă, o polariate erotică plină de urmări favorabile ambelor sexe. Ce refulaează totuşi în ele multe din femeile gay? O imensă neîncredere în puterea lor de atracţie? De ce spun că există refulări la Stein, extrem de vizibile? Păi, exemplific cu dovezi textuale irefutabile. Astfel, la sfârşitul războiului ea şi companioana ei Alice se bucură (excită?) enorm de vederea soldaţilor tineri şi frumoşi (ele o formulează ca atare) care scăpaseră din măceluri, prin voluntariat se pun în slujba lor.  Se întreabă cum de au mai rămas bărbaţi viguroşi pe lume după atâta vărsare de sânge. Doi, ambele sunt fermecate de masculinitatea unui Duchamp, Cocteau, Hemingway etc. Trei, Gertrude Stein avea o slăbiciune aparte pentru pictura lui Andre Masson, cel atât de hetero în reprezentarea stilizărilor falice ( pe care eu n-am îndrăznit să le reproduc, dar ea le deţinea în casă).

Şi acum: de ce nu iubim erotic femeile, femei fiind? Pentru că a fi cu un bărbat e o provocare mult mai mare, un contrast mult mai intens.

Pentru o boemă cenzurată ca mine, bloggingul poate reprezenta şi o comunitate intelectuală. O boemă, dar nu completă. La asta m-a dus gândul citind în continuare savuroasa Autobiografie ... a Gertrudei Stein. Cred că am pierdut definitiv spiritul teribil al începutului de secol XX când ,,boemele'' erau în floare, când artiştii se aveau ,,ca fraţii''. Realmente, trăiau zi de zi ca-ntr-o familie, suferind profund pentru necazurile,,celuilalt'', ajutându-l până la sacrificiu, venerându-l când avea succese. Iată numai una dintre dovezi: (înaintea unui banchet organizat de boema pictorilor francezi, grupaţi în jurul Gertrudei Stein, pentru timidul Rousseau) ,, Erau toţi într-o mare agitaţie. După câte îmi aduc aminte eu, Guillaume Apollinaire, care-l cunoştea foarte bine pe Rousseau, îl făcuse să promită că avea să vină împreună cu el. Ceilalţi aveau să compună poezii şi cântece, totul avea să fie foarte rigolo, un cuvânt favorit în Montmartre, care numeşte ceva amuzant şi glumeţ. Urma să ne întâlnim la cafeneaua de unde începe urcuşul pe rue Ravignan, să luăm un aperitif şi să ne ducem până la atelierul lui Picasso unde avea să aibă loc dineul. Mi-am pus pălăria nouă, ne-am dus în Montmartre şi ne-am întâlnit toţi la cafea.''

Ei? Unde erau ei şi unde suntem noi, postmodernii= individualiştii?! 

 

( sursa: http://www.ricci-art.com/en/Marie-Laurencin.htm)

,,Pablo (Picasso n.n.) spune că dacă iubeşti o femeie n-o laşi fără bani. Ei bine, când vrei să părăseşti o femeie trebuie să aştepţi până când ai destui bani să-i laşi.''( Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B. Toklas, Humanitas, 2011)

În imagine: Minciuna de Felix Vallotton. 

Mă aflu la a doua lectură din Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste, şi sunt în măsură să spun că niciun autor din proza românească  recentă nu se învredniceşte de acurateţea cu care Bogdan Suceavă tratează tema timpului. După romanul Venea din timpul diez, nuvela de faţă abordează de o manieră  surprinzătoare, alegorică, relaţia timp istoric-timp subiectiv.

Dar cine e Miruna? Miruna este un pesonaj-simbol, nu întâmplător feminin, sugerând astfel statornicia telurică, perpetuarea civilizaţiei, frumuseţea fertilă a vegetaţiei. Ea este nepoata care primeşte de la un bunic aparte o întreagă zestre de poveşti verosimile şi fascinante. E vorba de poveştile neamului său. Totul se întâmplă în spaţiul de bun şi misterios augur al Munţilor Făgăraş. Acolo unde ielele unui ideal democratic au mai vrăjit în anii ’50 minţile unor bărbaţi români tineri, deveniţi partizani.

Bunicul, Nicolea Berca, urmaş al vrăjitului Constantin Berca, lasă moştenire nepoatei Miruna un dar al vorbei, un dar al culturii orale şi al timpului încetinit pe mosorul destinului. Ca într-un chihlimbar, poveştile unui loc al libertăţii şi al facerii, o vale rezistentă la Istoria cea Neagră,  cel care devine satul de pe Valea Rea din nuvelă, rămân definitive, de netăgăduit.

Integrabilă perfect unei frumoase serii de proză fantastic–folclorică în linia lui Caragiale(tatăl şi fiul), Voiculescu, Eminescu, Eliade, nuvela de faţă face cinste literaturii româneşti, traductibilă şi perfect asimilabilă oricărui cititor străin. Zburătorul, ielele, misterele partizanilor,  mitul local al tinereţii fără bătrâneţe, ,, gura de rai’’( sinecdoca românească simbolică) nu rămân doar realităţi ,,exotice'', ci sunt profund comunicabile în orice cultură.

Mihail Vakulovski a remarcat cu mult înaintea mea frumuseţea unică a acestui text şi şi-a început prefaţa cu următorul citat esenţializant: ,,Bunicul ne-a spus că fiecare om ajunge mai devreme sau mai târziu să privească lumea cu ochii poveştilor pe care le-a ascultat în copilărie, că sufletul nostru trece prin salba de înţelesuri şi minunăţii pe care le ascultăm în a noastră îndepărtată primă vârstă şi că apoi lumea întreagă e zidită pe tiparul acesta.’’ Eu aş adăuga că ne putem mândri cu bogăţia românească mitologic-folclorică, ea este o zestre culturală care ar putea spăla obrazul naţiei noastre încă văzute (citând un personaj) : ,,geniali în supravieţuire şi păguboşi în administraţie’’. Dacă bunicii ne-au fost partizani înfrânţi, iar părinţii generaţie de sacrificiu, noi, generaţie de tranziţie, atunci măcar ,,mirunelor şi mirunilor'' noştri, nepoţilor, să avem grijă ce poveşti le spunem. Ca să nu le fie ruşine niciodată.

Am telefonat zilele trecute unei firme cu specific de tipografie,  un imprint dacă vreţi,  ca să rezolv o chestiune tehnică urgentă. Aflată pe o stradă obscură, dar superbă, găsită cu greu prin hăţişul de ,,cu sens unic'', am sunat la poarta casei vechi indicate. Când mi s-a dechis  şi am fost poftită să intru, am avut senzaţia că am regresat temporal cu peste un veac. O curte Jugendstil decadentă, umbroasă, teribilă se deschidea privirii. L-am complimentat discret pe proprietar, drept pentru care m-a invitat să mi-o prezinte. Smochini, peri de soi vechi, cireşi, căderi de trandafiri, un palmier, arbori rari, plante agăţătoare, toate înconjurau într-o superbă devălmăşie un spaţiu circular cu un mic havuz. Mierle, o bufniţă, un jder chiar s-au aciuat un timp pe acolo. Nu mai aveai nevoie de nici o preparativă, puteai  executa pe loc un film de epocă, decadent, doar fecioara ftizică lipsea din cadru.

Curţi ca acestea (vechi, secrete, neştiute) există cu sutele în oraş, nu exagerez. Şi au şi nişte pivniţe aferente  extrem de bine construite.Unele sunt uneori distruse de chiriaşi ,,sociali'' imuni la istoria esteticii. Visez  naiv  şi jugendstil să lansez un mic proiect pentru salvarea acestor curţi, cândva.