,,Scriu deci această Viaţă...într-o deplină libertate de spirit. Cartea cea mai liberă, personală şi independentă a vieţii mele.''( Viaţa unui om singur, Adrian Marino, Polirom, 2010)
Din cauza unei claustrări de trei ani într-un liceu militar cu reguli dure şi deopotrivă a unor (anumiţi) profesori universitari bucureşteni veleitari sau mediocri, Adrian Marino a fost de timpuriu dispreţuitor al ,,profesoratului'' ca breaslă. Nu i-a plăcut să i se adreseze nimenea cu ,,D-le Profesor'' pentru că era un cugetător mult prea liber, liber implicit de această titulatură reductivă. Dar, citindu-i volumul de memorii apărut anul trecut, mărturisesc că generaţii de studenţi au pierdut totuşi ceva neavându-l profesor al libertăţii de gândire în formele ei cele mai pure. S-a declarat un spirit laic, implicit în închisoare, dar, la nivel simbolic, consider că s-a închinat bufniţei şi Minervei cu o patimă a ideilor incompatibilă cu multe compromisuri sociale. Cât despre singurătatea sugerată în titlu, atrag atenţia că nu este vorba de vreuna sentimentală, morală, socială, ci despre singurătatea intelectuală, manifestată în lipsa de comunicare cu un mediu intelectual dat. Iată ce este singurătatea intelectuală atunci: ,,O suferinţă abstractă, rece. O revoltă permanentă şi fără soluţie.'' Indubitabil, Adrian Marino a fost şi s-a şi perceput pe sine ca fiind incompatibil cu ,,oamenii cu care s-a întâmplat să trăiesc''. La fel de incompatibil a fost cu Timpul hărăzit prin naşterea sa în 1921, timp care a luat înfăţişarea unei Istorii sardonice ce şi-a bătut joc de tinereţea sa. La modul evident, provenit dintr-un mediu burghez, cu intarsii boiereşti, Adrian Marino a suportat extrem de greu ideologia comunistă.
Prevăd acestei cărţi de memorii o celebritate revanşard-intelectuală precum unele texte ale unui Andre Gide şi Giovanni Papini( Un uomo finito), autori pe care Marino i-a plăcut şi citat. Deopotrivă, îi prevăd numeroase generaţii de cititori, pentru că Marino din memorii este o ipostază a ,,străinului'' camusian şi a rebelului intelectual, personaje care ne plac atât de mult. În al treilea rând, există în aceste memorii o amplă listă neagră a intelectualităţii româneşti. Călinescu, maestrul renegat, l-a numit un Liszt al intelectualităţii ratat. Greşit! Nu te poţi rata când faci biografia ideii de literatură sau când oferi ca adevăr ultim cele ce urmează:,, Dar tot ce am făcut bine, am făcut singur. Toate adevărurile mele le-am descoperit singur.''
Nu am citit-o. Am auzit diverse lucruri despre ea. Ceea ce ma "incurca" este ca din mai multe surse a reiesit ranchiuna autorului. Deci, daca nu ma pot baza pe obiectivitatea lui (altfel imposibila in aceste cazuri -om e si el), macar sa inteleg, ca o completare, omul din spatele analistului, asa incompatibil si insingurat, cum se prezinta.
Intr-un singur lucru, chiar inainte de a-i citi cartea, ma simt compatibil EU cu EL - iertata sa-mi fie comparatia: "Dar tot ce am făcut bine, am făcut singur. Toate adevărurile mele le-am descoperit singur.'' :)
Din punctul de vedere al continutului A.Marino este un fel de Cioran. Dar e departe de Cioran prin stil. Eu consider ca are dreptate aproape in totalitate - am scris mai amanuntit pe blogul meu : http://www.isuciu.ro/?p=1564
Eva,
1) dar nici nu am zis ca nu o voi citi. Sper ca in aceasta vara, poate spre sfarsit, sa se intample. Sunt deocamdata usor leganat de Evangheliile gnostice si Manuscrisele de la Moarta Mare.
2) indiferent ce aud despre o carte, tot "pe stomacul gol" o consum, adica nu prea conteaza ce zice lumea despre ea: e de ajuns sa spuna ca e interesanta, provocatoare...
Atat! :)
Liviu, ştiu,(1) eu doar insistam de dragul conversaţiei.:) Aşa, măcar am aflat ce te confiscă în calitate de lectură.
(2) foarte bine faci, ,,bine-ai venit în clubul meu''.:) E foarte plăcut să pătrunzi ca un conquistador în peisajul virgin al unei cărţi, simbolic vorbind desigur, să te ghidezi după busola proprie( aşa sugerează şi Marino, de fapt).
Liviu,
cartea are un magnetism aparte, merită să o citeşti, crede-mă. Mai bine nu băga în seamă niciun comentariu la ea şi începe-o,,pe stomacul gol'', cum s-ar zice( aşa fac eu mereu cu cărţile,,în vogă''). Aşa-i că e,,tare'' citatul, şi mie-mi place încât am vrut să-l bag la modus vivendi-ul meu. Eşti compatibil în mai multe puncte, vei vedea...chiar şi eu sunt( am în comun cu Marino unele accese de singurătate intelectuală, de mai mici dimensiuni, desigur.)
mofturi, inteligentă asociere ai produs! Gândim la fel, mă bucur: şi eu l-am văzut ca pe un Cioran-(minus) stilistica aferentă. Şi Marino e tot un tip al ,,culmilor''negării.
6 mai 2011, 16:19
Eva:
ok cu conversatia! Am inteles. :)
Jurnalul lui asteapta pentru ca momentul din capul meu de acum nu se potriveste cu momentul epocii lui Marino de atunci. M-am cam saturat de contemporaneitate, ca sa zic altfel. Sunt mai mult pe istorie si religie lunile astea. Stau cu Biblia la capul patului mai rau ca protestantii - pana si fata mea m-a intrebat ce am patit stiindu-mi convingerile ateiste :))
Am inversat comentariile pentru că am corectat ceva: am greşit( reţinusem eronat că data sa de naştere e 5 dec.1921, e 5 septembrie,însă. Prin urmare, doar eu sunt... săgetătoare, mea culpa.)
Liviu, stai să vezi ce plonjări în poezie şi în zone mai vechi ale literaturii îmi plănuiesc, la rândul meu. Te aprob, contemporaneitatea e prea...puţin.
eva,
Curios, astept! :)
P.S. Am incercat, ca exemplu de disonanta a momentelor de care ziceam mai sus, sa citesc Amor Intelectuallis a lui Vianu. Desi este o carte foarte bine scrisa si cu miez, n-a intrat - dupa 30 de pagini am renuntat. A ramas pe alta data.