(Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950
de Lucian Boia, Humanitas, 2012)

Afirmăm de atâtea ori că ne merge rău fiindcă nu suntem conduşi, în diversele domenii ale vieţii precum şi în cele profesionale, de către elite. Dar cine alcătuiesc elitele? Sosit din limba franceză, termenul ,,élite” desemnează conform dicţionarului Larousse online ,,Groupe minoritaire de personnes ayant, dans une société, une place éminente due à certaines qualités valorisées socialement.” (Grup mic de persoane având, într-o societate, un loc eminent datorat anumitor calităţi valorizate social). Într-un dicţionar Larousse mai vechi, am găsit o definiţie care îmi oferă mai multă satisfacţie. Astfel, ,,elită’’ se refe­ră la  un mic grup de indivizi consideraţi a fi cel mai bun produs uman al unei societăţi, inşi caracterizaţi de cele mai înalte calităţi. De aici pornind, am putea merge mai departe pe linia despicării firului în patru şi apoi în şaisprezece şamd. analizând ce înseamnă ,,înalte calităţi’’. Aşadar, ce numim calitate, ce numim defect, în secolul corectitudinii politice şi al nondiscriminării? Vom constata lesne că pe lângă unele norme mereu valabile de la generaţie la generaţie, există altele fluctuante, aşa că unele calităţi de mai ieri au putut fi răstălmăcite, ba chiar transformate în defecte. Dar esenţa etern valabilă a acestui substantiv este că provine din participiul trecut al verbului ,,élire” transformat la rându-i pe căi întorto­cheate din latinescul popular ,,exlegere’’ semnificând ,,a alege’’ (ce e mai bun).

La aceste consideraţii m-a dus cu gândul eseul lui Lucian Boia intitulat ,,Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”, pentru că nu trebuie să uităm  că substantivului dezbătut îi place cel mai mult să se asorteze cu noţiunea de ,,intelectual”. Este dovedit că în epoca moder­nă, elita era alcătuită din intelectuali, adică din oamenii al căror material de lucru era reprezentat de –fragilele- idei. Am putea abuza  puţin de noi înşine şi să ne întrebăm încă o dată ce mai înseamnă un intelectual astăzi. În orice caz, unui asemenea ins ştim sigur că i se reclamă excelenţă academică, morali­tate şi atitudine apolitică. Aşa cum vor vedea cei care vor citi cartea, pare o datorie foarte grea să le îndeplineşti pe toate trei. Cu atât mai mult dacă ai avut ghinionul să te fi manifestat ca intelectual în perioada dramatică dintre 1930 şi 1950 când extremismele politice erau la ordinea zilei. În acele vremuri, paradigmele valorice s-au schimbat fulgerător. De pildă, să fii evreu în 1938 era o crimă, dar să continui să fii în 1948 părea un noroc, comunişti erijându-se în salvatori. La polul opus, să fi fost legionar în iarna lui 1940 suna eroic, dar cumplit în 1950. Între aceste două extreme se situau ponderaţii, apoi socialiştii şi comuniştii. Puţini, foarte puţini, erau cei care se puteau lăuda că n-au pactizat într-o direcţie sau alta. Or, în perioada 1937-1947 se consumaseră nu mai puţin de şapte răsturnări de regim, reclamate de regalişti ori de legionari, şi care s-au arătat încununate -neprevăzut- de instaurarea comuniştilor, cei care asistaţi de sovietici acţionaseră metodic din umbră.

Se spune că intelectualul este fascinat de putere, prin definiţie el făcând parte dintr-o elită, menirea lui e să acceadă sus de unde vocea-i să poată fi auzită. Aşa gândea şi generaţia lui Mircea Eliade, ,,generaţia ’27’’ rebelă şi ,,huliganică”, cea care a îmbrăţişat extrema dreaptă din prea mult entuziasm al tinereţii. Profesori universitari, scriitori, miniştri, jurnalişti, intelectualii români ai anilor ’20-’30 erau prin excelenţă oameni de spirit, formaţi într-o serioasă cultură umanistă. Foarte mulţi vor cădea în fascinaţia dreptei chiar dacă ea nu era la început decât un fel de ultraromânism. În curând, ei vor fi vânaţi de regalişti şi apoi de comunişti. După falsificarea alegerilor din 1946, prefi­gurându-se deja răsăritul puterii comuniste dintre ruinele războiului, cei mau mulţi intelectuali de dreapta sau pur şi simplu raţionali vor lua ,,ultimul tren’’ spre Occident sau, mai grav, îşi vor renega ideile şi trecutul, descotorosire inutilă altminteri. În ce măsură numele sonore ale culturii din perioada interbelică se vor compromite afiliindu-se comunismului sau… fugind din ţară (vor ricana unii!), puteţi afla din această carte lucidă şi nepartizană. Volumul este dens de nume proprii celebre, cu greutate, ale căror cariere intelectuale, poli­tice sunt urmărite cu minuţie de către autor. Cât despre instituţia Aca­demiei Române vom fi părtaşi la câteva linşaje emblematice comise în vremuri tulburi.

În orice caz, o mare parte a elitei intelectuale româneşti a fost decimată în închisorile Siguranţei (uneori), dar mai ales ale Securităţii. Cinismul contemporan vine din aceea că tolerăm mai bine să ştim că un intelectual a fost suprimat în chinuri, decât să aflăm că şi-a ,,vândut’’ ideile pe arginţi politici. Aş spune că nu există şanse de mântuire pentru intelectuali, cu rezerva că lor le pretindem mereu perfecţiunea morală pe care n-o avem noi înşine. În fine, rea­litatea dură a schimbărilor radicale de regimuri politice este că primele capete care cad sunt consecvent acelea ale elitei intelectuale. Cea mai grea probă pentru marii intelectuali înseamnă să nu devină niciodată ,,soldaţii ideologiilor”, cum mulţi au fost tentaţi s-o facă, cel mai adesea pentru a evita închisoarea şi moartea. Un mare adevăr istoric pe care ni-l reaminteşte Lucian Boia este şi acela că orice dictatură politică are ca proiect primordial, dar secret, afilierea intelectualităţii, reciclarea ei, apoi manipularea maselor reprezentând doar un detaliu. (Text apărut în ,,Glasul Aradului''.)
     

Cum e să fii femeie?
Lia Faur, Alex Ştefănescu
Ed. Maşina de scris, 2012

Neofeminism, femeie-obiect, pos­te­re imense cu trupuri femeieşti în ipostaze provocatoare, nondiscriminare de gen, femei manageri, chirurgie estetică, unghii plasticate şamd. – toate sunt realităţi estrogenice ale lumii contemporane prin care rolurile celor două sexe se egalizează sau se confruntă.

În aceste condiţii, ce noutăţi ar putea oferi în era exhibiţionismului o cărticică onestă şi îndrăzneaţă, construită din convorbirile unei poete (arădene) cu un notoriu critic literar? Răs­punsul meu vine de la sine, ea este interesantă tocmai pentru că se reali­zează între doi oameni de cultură, ceea ce conferă proiectului textual subtilitate şi limbaj fin. Dintru început ne va atrage atenţia în această carte de convorbiri cavalerismul asumat al lui Alex Ştefănescu, un admirator necondiţio­nat al femeilor. Mai cunoaştem un poet contemporan care adoră consacrările feminităţii, Emil Brumaru, şi le incantează cu resurse lirice la purtător. În cazul lui Alex Ştefănescu însă vom sesiza ca marcă a originalităţii o fină cenzură, o curtoazie de bun-gust, o admirabilă autoironie masculină (şi ce mult ne plac rarii domni autoironici!) şi neapărat o curiozitate particulară, reformulată în numele unei majorităţi de gen. În locul multor bărbaţi care n-ar avea îndrăzneala, criticul binecunoscut adresează interogaţii reverenţioase, dar totuşi interogaţii. Din loc în loc, ne farmecă nedumeriri curtenitoare precum: ,,Deşi comunic bine cu aceste graţioase făpturi (cu unele, mai bine decât cu bărbaţii), nu înţeleg aproape deloc cum gândesc ele. Mereu m-am întrebat: cum e să fii femeie? Mai uşor înţelegeam cum e să fii copac.“

Dar cum este Lia Faur în această carte? Cum răspunde ea după ce cu un an înainte o altă poetă ne livra un epistolar imaginar cu numele FEM parcă epuizând tema femininului? Poeta arădeană îşi asumă cu atitudine nişte răspunsuri în faţa cărora nu oricine ar fi avut curajul adevărului şi îşi examinează amplasarea într-o lume aglomerată, frivolă şi grăbită. Sunt puţine aici referirile la femeia-scriitor, la femeia-intelectual şi numerose cele la corporalitatea intrinsecă. În fond, înaintea spiritului şi a intuiţiei proverbiale, corpul este orologiul perpetuu al oricărei femei. Mic manual de îmbunătăţire a relaţiilor, sfidând prin efectul de jurnal deschis literatura motivaţională stereotipă, „Cum e să fii femeie?” nu epuizează chestionarul posibil de adresat feminităţii ca stare de spirit, ca stare de viaţă. Veţi sesiza frontierele curiozităţii pe care Alex Ştefănescu nu le va traversa, la modul conştient, dintr-o infinită bună educaţie, dar pe care le puteţi forţa dumneavoastră, fie şi în exerciţii imaginare. Astfel, aţi putea primi răspunsuri nonşalante precum: „Femeia cucereşte şi când e învinsă şi când e învingătoare. Ea nu uită, ci acumulează toate gesturile de care are nevoie pentru a continua să fie femeie, hrănindu-se din seducţie şi maternitate.“(Text apărut în ,,Glasul Aradului''.)

În rest, a fost savuros aseară în cafeneaua ,,Les Deux Magots'', Arad, str. Eminescu, nr.39.

http://arq.ro/cum-o-fi-sa-fii-femeie

„Deşertul pentru totdeauna”
de Octavian Paler
Polirom, 2012

Se spune că atunci când vor să ne pedepsească, zeii ne dăruiesc o me­morie bună. În cazuri mai puţin acute, ne-am dori ca propria memorie să fie nu o cameră gata mobilată, ci una goală pe care s-o putem decora înşine doar cu amintiri fie suportabile, fie agreabile. Poate că la asta medităm şi noi, precum Octavian Paler, atunci când ne aflăm la câte o răspântie a vieţii: accident, infarct, operație, bătrâneţe, despărţire, plecare etc.

,,Lisa nu mai e ,,satul meu”. E doar satul în care ,,m-am născut”. Lisa îmi confirmă din păcate ideea că progresul exterior e însoţit uneori de regres interior. Satul nu mai e o lume. Are parcă orizonturile sparte. Mica sa eternitate s-a prelins şi a rămas pe aceleaşi temelii, o haltă oarecare din istorie.” După ce a suferit pe nesimţite un infarct, la şaptezeci şi patru de ani, Octavian Paler se găseşte în situaţia de a arunca o privire înapoi. Ce a lăsat în urmă-i, o biografie sau un destin? Şi unde începe acesta? Evident, în primii ani de copilărie petrecuţi în satul braşovean Lisa. Astfel că ,,Deşertul pentru totdeauna” devine un eseu de tip solilocviu prilejuit de confruntarea cu insidiosul morţii, cea care îşi face apariţia sub forma nedureroasă a unei disfuncţii coronariene, ereditare altminteri.

Doi sunt polii temporali ai construcţiei memorialistice – prezentul şi copilăria. Prea puţin sunt detaliate tinereţea ori maturitatea. Pe firul ere­dităţii, putem remarca fenomenul de închidere a buclei: precum un şarpe uroboric, bătrânul îşi întoarce prietenos faţa către copilul care a fost. Pe fundalul copilăriei se proiectează familia precum o fotografie ţărănească de pe peretele din tindă: tatăl admirat şi devotat, mama extrem de introvertită, sora discretă. Şi peisajul Lisei, satul-matcă. Deşi Octavian Paler nu este mereu de acord cu ideile lui Emil Cioran, eu una am remarcat similitutini în ce priveşte viziunea asupra lumii la cei doi eseişti. N-am putut face abstracţie că ambii au copilărit într-un sud transilvănean şi c-au aparţinut unei specii aparte: ,,omul cu sentimente”. Această tipologie umană, prin excelenţă hără­zită artistic, vădeşte o incredibilă sensibilitate şi interiorizare. Pentru ambii scriitori, satul natal -Răşinarii sau Lisa- reprezintă o vale a plângerii unde nu se mai întorc pentru că părinţii au murit, locurile s-au prefăcut, iar cei cunoscuţi s-au schimbat. De asemenea, ambii autori cochetează cu ideea sinuciderii niciodată comise după ce au avut revelaţia vieţii şi a morţii într-un cimitir ţărănesc încă din copilărie. Stilistic însă, Emil Cioran rămâne un acrobat al cuvintelor, timp în care Octavian Paler devine un stoic rătăcit printre noi.

Cu stoicism, cu exigenţă de sine şi cu asumarea unei inexorabile singurătăţi a omului în faţa destinului, Octavian Paler vrea să ne lase mărturie că fiecare dintre noi deținem o copi­lărie care se încheie brusc într-o dimineaţă, de pildă aceea a plecării la vreun liceu. Ani lungi vom căuta ecoul râsului acelui copil care am fost, dar el nu va mai fi de găsit.
Anca Giura ( în ,,Glasul Aradului'')

Opt artişti, profesori, scriitori au răspuns jocului meu serios. Vă rog participaţi şi voi dacă nu v-au mulţumit definiţiile noastre. Sau votaţi-o pe cea mai pertinentă.

 Anca Giura

Aşadar: ,,Ce i-aţi răspunde unui copil de cinci ani c-ar fi Facebook-ul?'' 

 Ruxandra Cesereanu

,,Dragă Anca, unui copil de 5 ani i-aș spune asa - FCB este o bulă de săpun, o sufli si gata, s-a dus!’’

 

Bogdan Suceava

,,E ca un oraș în care se află în același timp toate persoanele pe care le-ai întâlnit vreodată. E ca o seară în care răsfoiești un album cu fotografii de când erai mai tânăr.’’

 

Ioan Peter

,,Un loc unde oamenii si animalele se intalnesc la un loc si experimentează supravietuirea impreună pentru o lume viitoare.’’

Ovidiu Pecican

,,Facebook-ul este cuvântul străin pentru o intersecție virtuală. Dacă o treci cinstit și inventiv, întâlnești alți oameni cinstiți și inventivi. Dacă ești neatent la traversare, poți fi accidentat, fiindcă e mare aglomerație și uneori chiar vacarm.’’

Liviu Drugă

,,Unui copil de 5 ani i-aş spune că Facebookul e ca un loc unde te poti intâlni cu alţii copii ca să schimbi surprize, aşa cum sunt abţibildurile din revistele cu dinozauri, fotbalişti sau Scooby Doo. Şi surprizele astea sunt poze, filme, muzică şi cuvinte. Cele mai valoroase surprize din colecţiile astea sunt făcute din cuvinte, pe care fiecare copil sau om mare le construieşte după capul lui - deci copilul trebuie să ştie bine să scrie şi să citească, altfel se face de râs în faţa celorlalţi şi nu o să înţeleagă nimic din lumea FB. Să fie atent că unele elemente de colecţie sunt false, iar unii copiii care vin să se joace aici cu ele sunt răi şi mincinoşi, puşi pe harţă şi nu au învăţat bine la şcoală niciodată. Aşa i-aş spune eu unui copil de 5 ani că e Facebookul.’’

Ruthie Be

,,Eu sunt mai practică. Voi folosi exemplu real de când i-am descris nepoţelei mele ce e Facebook. "Uite aici, apeşi butonul ăsta albastru pe tabletă si poţi vedea unde sunt şi ce fac şi putem vorbi aici. Se deschide ceva şi povestim, ca si cum aş fi aici lângă tine. Ca să ştii că totdeauna sunt lânga tine, oriunde sunt în lume."

Mihai Maci

,,Prietenii, atât cât putem vedea din ei pe calculator.’’


Miki Vieru:
,,Facebook e un fel de Iceage pentru oameni mari.''

Anca Giura

,,Dragul meu, să mângâiem un căţeluş pe FB nu e la fel cu a mângâia un căţeluş în viaţa reală, dar poate fi simpatic dacă facem asta numai atâta cât îşi termină maşina de spălat programul. Că de-aia au oamenii timp de Fb, fiindcă spală maşina hainele în locul lor, ştii?''

http://glsa.ro/arad/cultural/104004-literatura-hoinara-rubrica-de-recomandari-de-lectura-cu-anca-giura-8.html

Frumoasele păduri carpatine oferă crengi robuste de care te poţi spânzura? Spectacol în şapte personaje, dintre care unul invizibil (tatăl muribund şi bolnav, aflat în camera învecinată), montarea teatrală ,,Flori de mină’’ este una de excepţie. Construită după un excelent scenariu bazat pe replici de un umor negru memorabil, tratând o temă rurală veritabilă, piesa ,,Flori de mină’’ înfăţişează nişte realităţi naţionale şi sociale extrem de crude.

Jocul implicat al actorilor, în buna manieră a şcolii clasice de teatru, face cinste caracterelor personajelor: Ivan, burlacul tomnatic, aşteptând cam hienic moştenirea paternă; Ilonka, sora vitregă, cauză a unui întreg complex psihanalitic; Doctorul, străinul care a venit de tânăr în comunitatea secuiască prezentată aici şi care îşi constată iremediabila ratare. În loc el să-şi lase amprenta asupra satului, satul îşi lasă amprenta asupra lui, transformându-l într-un irecuperabil alcoolic. Prins într-o căsătorie banală, el nu va realiza că Ilonka putea să-l salveze, smulgându-l din mocirla existenţială. Al patrulea personaj memorabil este reprezentat de Irma, nevastă din vecini, cea care se îndrăgosteşte de Ivan care altminteri nu o apreciază. Iar episodic, în scenă intră Illes, un fel de bufon cinic al dramei, ins incert şi ipocrit, singurul din sat care nu bea şi care mai poate…râde.

Un laitmotiv al piesei devine referinţa la cântecul folcloric local ,,Hai cu mine pe Harghita’’. Când cele două femei trădate în aşteptările lor faţă de bărbaţi părăsesc vatra satului, vând averile moştenite şi se stabilesc  la oraş, devine clar pentru spectatori  că versul vechi nu mai are valabilitate. Ar trebuie reformulat într-un posibil ,,Hai cu mine să plecăm din Harghita’’. Marele merit al textului pe care se bazează spectacolul este unul tematic: autodizolvarea în alcool şi disperare nu este doar o realitate a satelor secuieşti, ci a sute de alte sate din România, de identificat în toate cele patru puncte cardinale ale patriei. Ca un deus ex machina, în  mica comunitate soseşte regulat Televiziunea de la Budapesta. De data asta nu pare interesată de tradiţiile secuieşti locale, ci de un documentar pe tema celei mai ridicate rate a sinuciderilor din ţară. De fapt, singurul lucru care mai adună sătenii împreună este ceremonia înmormântărilor, prilejuite de sinucigaşi mai cu seamă. Aici şi alcoolul, pălinca -opiul bărbaţilor din zonele miniere- curge din belşug. A cui e vina că oamenii se autosuprimă, că tradiţiile comunităţii se pervertesc, că iubirea de tată se transformă în ură familială? Că sufletul lui Ivan e comparabil cu o mină dezafectată în care se găsesc doar întunericul şi neantul? Când Irma îi spune că în minele bătrâne zac superbe flori minerale, neştiute, Ivan nu rezonează, el şi-a amputat optimismul de mult, s-a dezumanizat cu intenţie. Afectate de fantomele comunismului industrializat, ameninţate de lipsa perspectivei turistice care le-ar salva instantaneu, rupte de trecut prin schimbarea intereselor de viaţă dinspre rural spre urban într-un secol consumerist, micile sate secuieşti îşi trăiesc marile drame neştiute. Prin forţa emoţională a faptelor prezentate, acest spectacol minunat regizat de Aba Sebestyén ajunge să fie o paradigmă pentru realităţile rurale ale acestei ţări în care pădurile şi pălinca au creat noi realităţi folclorice, dificil de gestionat.

Teatrul Național Tîrgu Mureș, Compania „Tompa Miklos“/ Studio Yorick

Flori de mină de Csaba Székely

Regia: Aba Sebestyén
Decoruri și costume: Ildikó Lukácsy
Cu: Gábor Viola, Kelemen Barna Bányai, Dorottya Nagy, Botond Kovács, Zsuzsanna Gulács

Pentru Charles Baudelaire, vinul reprezintă un simbol complex al plenitudinii, al experimentării unei stări superioare de a fi. În nu puţine sonete şi poeme baudelairiene, vinul este cel care face să strălucească astral ochii femeilor (,,J'allumerai les yeux de ta femme ravie’’). Mai mult chiar, contemplarea sau degustarea frumuseţii feminine sunt resimţite de corpul masculin îmbătătoare precum vinul. Iar mai departe de atât, ca un adevărat poet blestemat, Baudelaire insinuează în poemul ,,L'âme du vin’’ că omul izgonit din Eden, cu al său trup trecător, doar bând vin poate recăpăta preţ de nişte clipe gustul pierdut al eternităţii şi al grădinii paradisiace. Altfel spus, pentru Baudelaire, în raiul creştin gustul fericirii eterne pare similar cu gustul vinului, aşa cum ambrozia fusese în Olimp.

Există o lungă simpatie reciprocă între literatură şi vin, iată, şi pentru ilustrare putem coborî mult în istoria literară încă mai dinainte de Ars Amandi a lui Ovidiu. Uneori stimulând imaginaţia, alteori încununând gloria artelor, vinul a fost un bun camarad al cuvântului. Dacă puntea dintre cele două produse ale civilizaţiei şi evoluţiei umane s-ar rupe, cred că  s-ar pierde ceva esenţial. Ca şi literatura, vinul reprezintă o formă de ofrandă şi o cale de întâlnire. Ambele devin produse metamorfozate şi rafinate, depăşindu-şi condiţia ontică iniţială.

Iar dacă este aşa, cum am putea crede că a scrie despre vin le-ar reveni strict inginerilor viticultori, podgorenilor, oenologilor, somelierilor, gastronomilor, breslelor specializate? Nu am risca învârtirea în cercul unui argou prea profesional? De aceea, poate că insinuarea unor bloggeri cu niscaiva veleităţi literare n-ar avea ce să impieteze autorităţii celor care şi-au făcut din vinificaţie o profesie. Ea, opinia bloggerilor, este doar o alternativă de comentariu postmodern la mitul încă în evoluţie al viţei-de-vie. Ei nu își asumă limbaje specializate, dar pot oferi colecții de impresii, puse în cuvinte, desigur, cât mai bine alese. Deocamdată însă, bloggerii neconvenţionali de vin par a fi o tagmă uşor hulită, dispreţuită precum odinioară poeţii maudits (blestemaţi). Fapt care îi onorează până la proba contrarie.