„Deşertul pentru totdeauna”
de Octavian Paler
Polirom, 2012

Se spune că atunci când vor să ne pedepsească, zeii ne dăruiesc o me­morie bună. În cazuri mai puţin acute, ne-am dori ca propria memorie să fie nu o cameră gata mobilată, ci una goală pe care s-o putem decora înşine doar cu amintiri fie suportabile, fie agreabile. Poate că la asta medităm şi noi, precum Octavian Paler, atunci când ne aflăm la câte o răspântie a vieţii: accident, infarct, operație, bătrâneţe, despărţire, plecare etc.

,,Lisa nu mai e ,,satul meu”. E doar satul în care ,,m-am născut”. Lisa îmi confirmă din păcate ideea că progresul exterior e însoţit uneori de regres interior. Satul nu mai e o lume. Are parcă orizonturile sparte. Mica sa eternitate s-a prelins şi a rămas pe aceleaşi temelii, o haltă oarecare din istorie.” După ce a suferit pe nesimţite un infarct, la şaptezeci şi patru de ani, Octavian Paler se găseşte în situaţia de a arunca o privire înapoi. Ce a lăsat în urmă-i, o biografie sau un destin? Şi unde începe acesta? Evident, în primii ani de copilărie petrecuţi în satul braşovean Lisa. Astfel că ,,Deşertul pentru totdeauna” devine un eseu de tip solilocviu prilejuit de confruntarea cu insidiosul morţii, cea care îşi face apariţia sub forma nedureroasă a unei disfuncţii coronariene, ereditare altminteri.

Doi sunt polii temporali ai construcţiei memorialistice – prezentul şi copilăria. Prea puţin sunt detaliate tinereţea ori maturitatea. Pe firul ere­dităţii, putem remarca fenomenul de închidere a buclei: precum un şarpe uroboric, bătrânul îşi întoarce prietenos faţa către copilul care a fost. Pe fundalul copilăriei se proiectează familia precum o fotografie ţărănească de pe peretele din tindă: tatăl admirat şi devotat, mama extrem de introvertită, sora discretă. Şi peisajul Lisei, satul-matcă. Deşi Octavian Paler nu este mereu de acord cu ideile lui Emil Cioran, eu una am remarcat similitutini în ce priveşte viziunea asupra lumii la cei doi eseişti. N-am putut face abstracţie că ambii au copilărit într-un sud transilvănean şi c-au aparţinut unei specii aparte: ,,omul cu sentimente”. Această tipologie umană, prin excelenţă hără­zită artistic, vădeşte o incredibilă sensibilitate şi interiorizare. Pentru ambii scriitori, satul natal -Răşinarii sau Lisa- reprezintă o vale a plângerii unde nu se mai întorc pentru că părinţii au murit, locurile s-au prefăcut, iar cei cunoscuţi s-au schimbat. De asemenea, ambii autori cochetează cu ideea sinuciderii niciodată comise după ce au avut revelaţia vieţii şi a morţii într-un cimitir ţărănesc încă din copilărie. Stilistic însă, Emil Cioran rămâne un acrobat al cuvintelor, timp în care Octavian Paler devine un stoic rătăcit printre noi.

Cu stoicism, cu exigenţă de sine şi cu asumarea unei inexorabile singurătăţi a omului în faţa destinului, Octavian Paler vrea să ne lase mărturie că fiecare dintre noi deținem o copi­lărie care se încheie brusc într-o dimineaţă, de pildă aceea a plecării la vreun liceu. Ani lungi vom căuta ecoul râsului acelui copil care am fost, dar el nu va mai fi de găsit.
Anca Giura ( în ,,Glasul Aradului'')

Opt artişti, profesori, scriitori au răspuns jocului meu serios. Vă rog participaţi şi voi dacă nu v-au mulţumit definiţiile noastre. Sau votaţi-o pe cea mai pertinentă.

 Anca Giura

Aşadar: ,,Ce i-aţi răspunde unui copil de cinci ani c-ar fi Facebook-ul?'' 

 Ruxandra Cesereanu

,,Dragă Anca, unui copil de 5 ani i-aș spune asa - FCB este o bulă de săpun, o sufli si gata, s-a dus!’’

 

Bogdan Suceava

,,E ca un oraș în care se află în același timp toate persoanele pe care le-ai întâlnit vreodată. E ca o seară în care răsfoiești un album cu fotografii de când erai mai tânăr.’’

 

Ioan Peter

,,Un loc unde oamenii si animalele se intalnesc la un loc si experimentează supravietuirea impreună pentru o lume viitoare.’’

Ovidiu Pecican

,,Facebook-ul este cuvântul străin pentru o intersecție virtuală. Dacă o treci cinstit și inventiv, întâlnești alți oameni cinstiți și inventivi. Dacă ești neatent la traversare, poți fi accidentat, fiindcă e mare aglomerație și uneori chiar vacarm.’’

Liviu Drugă

,,Unui copil de 5 ani i-aş spune că Facebookul e ca un loc unde te poti intâlni cu alţii copii ca să schimbi surprize, aşa cum sunt abţibildurile din revistele cu dinozauri, fotbalişti sau Scooby Doo. Şi surprizele astea sunt poze, filme, muzică şi cuvinte. Cele mai valoroase surprize din colecţiile astea sunt făcute din cuvinte, pe care fiecare copil sau om mare le construieşte după capul lui - deci copilul trebuie să ştie bine să scrie şi să citească, altfel se face de râs în faţa celorlalţi şi nu o să înţeleagă nimic din lumea FB. Să fie atent că unele elemente de colecţie sunt false, iar unii copiii care vin să se joace aici cu ele sunt răi şi mincinoşi, puşi pe harţă şi nu au învăţat bine la şcoală niciodată. Aşa i-aş spune eu unui copil de 5 ani că e Facebookul.’’

Ruthie Be

,,Eu sunt mai practică. Voi folosi exemplu real de când i-am descris nepoţelei mele ce e Facebook. "Uite aici, apeşi butonul ăsta albastru pe tabletă si poţi vedea unde sunt şi ce fac şi putem vorbi aici. Se deschide ceva şi povestim, ca si cum aş fi aici lângă tine. Ca să ştii că totdeauna sunt lânga tine, oriunde sunt în lume."

Mihai Maci

,,Prietenii, atât cât putem vedea din ei pe calculator.’’


Miki Vieru:
,,Facebook e un fel de Iceage pentru oameni mari.''

Anca Giura

,,Dragul meu, să mângâiem un căţeluş pe FB nu e la fel cu a mângâia un căţeluş în viaţa reală, dar poate fi simpatic dacă facem asta numai atâta cât îşi termină maşina de spălat programul. Că de-aia au oamenii timp de Fb, fiindcă spală maşina hainele în locul lor, ştii?''

http://glsa.ro/arad/cultural/104004-literatura-hoinara-rubrica-de-recomandari-de-lectura-cu-anca-giura-8.html

Frumoasele păduri carpatine oferă crengi robuste de care te poţi spânzura? Spectacol în şapte personaje, dintre care unul invizibil (tatăl muribund şi bolnav, aflat în camera învecinată), montarea teatrală ,,Flori de mină’’ este una de excepţie. Construită după un excelent scenariu bazat pe replici de un umor negru memorabil, tratând o temă rurală veritabilă, piesa ,,Flori de mină’’ înfăţişează nişte realităţi naţionale şi sociale extrem de crude.

Jocul implicat al actorilor, în buna manieră a şcolii clasice de teatru, face cinste caracterelor personajelor: Ivan, burlacul tomnatic, aşteptând cam hienic moştenirea paternă; Ilonka, sora vitregă, cauză a unui întreg complex psihanalitic; Doctorul, străinul care a venit de tânăr în comunitatea secuiască prezentată aici şi care îşi constată iremediabila ratare. În loc el să-şi lase amprenta asupra satului, satul îşi lasă amprenta asupra lui, transformându-l într-un irecuperabil alcoolic. Prins într-o căsătorie banală, el nu va realiza că Ilonka putea să-l salveze, smulgându-l din mocirla existenţială. Al patrulea personaj memorabil este reprezentat de Irma, nevastă din vecini, cea care se îndrăgosteşte de Ivan care altminteri nu o apreciază. Iar episodic, în scenă intră Illes, un fel de bufon cinic al dramei, ins incert şi ipocrit, singurul din sat care nu bea şi care mai poate…râde.

Un laitmotiv al piesei devine referinţa la cântecul folcloric local ,,Hai cu mine pe Harghita’’. Când cele două femei trădate în aşteptările lor faţă de bărbaţi părăsesc vatra satului, vând averile moştenite şi se stabilesc  la oraş, devine clar pentru spectatori  că versul vechi nu mai are valabilitate. Ar trebuie reformulat într-un posibil ,,Hai cu mine să plecăm din Harghita’’. Marele merit al textului pe care se bazează spectacolul este unul tematic: autodizolvarea în alcool şi disperare nu este doar o realitate a satelor secuieşti, ci a sute de alte sate din România, de identificat în toate cele patru puncte cardinale ale patriei. Ca un deus ex machina, în  mica comunitate soseşte regulat Televiziunea de la Budapesta. De data asta nu pare interesată de tradiţiile secuieşti locale, ci de un documentar pe tema celei mai ridicate rate a sinuciderilor din ţară. De fapt, singurul lucru care mai adună sătenii împreună este ceremonia înmormântărilor, prilejuite de sinucigaşi mai cu seamă. Aici şi alcoolul, pălinca -opiul bărbaţilor din zonele miniere- curge din belşug. A cui e vina că oamenii se autosuprimă, că tradiţiile comunităţii se pervertesc, că iubirea de tată se transformă în ură familială? Că sufletul lui Ivan e comparabil cu o mină dezafectată în care se găsesc doar întunericul şi neantul? Când Irma îi spune că în minele bătrâne zac superbe flori minerale, neştiute, Ivan nu rezonează, el şi-a amputat optimismul de mult, s-a dezumanizat cu intenţie. Afectate de fantomele comunismului industrializat, ameninţate de lipsa perspectivei turistice care le-ar salva instantaneu, rupte de trecut prin schimbarea intereselor de viaţă dinspre rural spre urban într-un secol consumerist, micile sate secuieşti îşi trăiesc marile drame neştiute. Prin forţa emoţională a faptelor prezentate, acest spectacol minunat regizat de Aba Sebestyén ajunge să fie o paradigmă pentru realităţile rurale ale acestei ţări în care pădurile şi pălinca au creat noi realităţi folclorice, dificil de gestionat.

Teatrul Național Tîrgu Mureș, Compania „Tompa Miklos“/ Studio Yorick

Flori de mină de Csaba Székely

Regia: Aba Sebestyén
Decoruri și costume: Ildikó Lukácsy
Cu: Gábor Viola, Kelemen Barna Bányai, Dorottya Nagy, Botond Kovács, Zsuzsanna Gulács

Pentru Charles Baudelaire, vinul reprezintă un simbol complex al plenitudinii, al experimentării unei stări superioare de a fi. În nu puţine sonete şi poeme baudelairiene, vinul este cel care face să strălucească astral ochii femeilor (,,J'allumerai les yeux de ta femme ravie’’). Mai mult chiar, contemplarea sau degustarea frumuseţii feminine sunt resimţite de corpul masculin îmbătătoare precum vinul. Iar mai departe de atât, ca un adevărat poet blestemat, Baudelaire insinuează în poemul ,,L'âme du vin’’ că omul izgonit din Eden, cu al său trup trecător, doar bând vin poate recăpăta preţ de nişte clipe gustul pierdut al eternităţii şi al grădinii paradisiace. Altfel spus, pentru Baudelaire, în raiul creştin gustul fericirii eterne pare similar cu gustul vinului, aşa cum ambrozia fusese în Olimp.

Există o lungă simpatie reciprocă între literatură şi vin, iată, şi pentru ilustrare putem coborî mult în istoria literară încă mai dinainte de Ars Amandi a lui Ovidiu. Uneori stimulând imaginaţia, alteori încununând gloria artelor, vinul a fost un bun camarad al cuvântului. Dacă puntea dintre cele două produse ale civilizaţiei şi evoluţiei umane s-ar rupe, cred că  s-ar pierde ceva esenţial. Ca şi literatura, vinul reprezintă o formă de ofrandă şi o cale de întâlnire. Ambele devin produse metamorfozate şi rafinate, depăşindu-şi condiţia ontică iniţială.

Iar dacă este aşa, cum am putea crede că a scrie despre vin le-ar reveni strict inginerilor viticultori, podgorenilor, oenologilor, somelierilor, gastronomilor, breslelor specializate? Nu am risca învârtirea în cercul unui argou prea profesional? De aceea, poate că insinuarea unor bloggeri cu niscaiva veleităţi literare n-ar avea ce să impieteze autorităţii celor care şi-au făcut din vinificaţie o profesie. Ea, opinia bloggerilor, este doar o alternativă de comentariu postmodern la mitul încă în evoluţie al viţei-de-vie. Ei nu își asumă limbaje specializate, dar pot oferi colecții de impresii, puse în cuvinte, desigur, cât mai bine alese. Deocamdată însă, bloggerii neconvenţionali de vin par a fi o tagmă uşor hulită, dispreţuită precum odinioară poeţii maudits (blestemaţi). Fapt care îi onorează până la proba contrarie.

Drag din drag se face raiul. Sau despre cum vinificația a intrat în categoria artelor performative în care oamenii cu har devin mesageri ai unor tradiții și sentimente parcă uitate. Există alcooluri care te fac să-ţi pierzi reperele şi există vinuri care te ajută să-ţi regăseşti cărările spiritului, nobleţea culturală, împăcarea de sine. Despre acestea din urmă am de gând să vă povestesc.


Cine-a pus nume Drăgăşanilor parcă m-a întrebat pe mine, de vreme ce relaţia mea cu această regiune a Olteniei a fost una de îndrăgostire subită şi subtilă. Prin urmare, Drăgăşanii sunt meniţi a deveni ...dragi inimii călătorului. Fie el şi unul asemenea mie, obosit(ă) niţel de drumul lung de cam şapte ore.

După un popas de seară la simpatica Via Sandu şi după o noapte odihnitoare la hotelul KilometrulZero din Drăgăşani, înainte de prânz, când lumina de dimineaţă târzie înfloreşte aşa cum numai ea ştie în cea dintâi zi a lunii mai, ni s-a deschis privirii la capătul unui bucolic drumeag şerpuitor prin vie Domeniul Ştirbey. Douăzeci de hectare respirând o genealogie glorioasă, plaiuri blânde, licoroase şi binevoitoare, o podgorie familială legendară încă din secolul al XVIII-lea.

Am fost primiţi de gazda noastră, baroana Ileana Kripp, încă mai fermecătoare decât mi s-a povestit că este. Privirea ei directă şi misterioasă deopotrivă, moştenită de la prinţesa Maria Ştirbey, ne-a adunat pe toţi împreună când din frumosul cerdac al conacului baronul Jakob Kripp ne-a urat bun-venit şi petrecere frumoasă. Şi aşa s-a întâmplat, am petrecut până pe înserate într-o atmosferă de elegantă relaxare, rupţi de realităţile urbane, într-un locus amoenus pe care trebuie că l-au apreciat şi romanii, dar şi dacii de dinaintea lor, cei care au sădit aici telurica Crâmpoşie.

Şi tot cu gândul la viguroşii strămoşi romani, în mintea mea am înlocuit sintagma hedonistă Pax Romana cu o momentană Pax Drăgăşana, o senzaţie de secretă beatitudine că ai fost primit cu tot dragul şi cu toată disponibilitatea într-un loc al facerii şi al prefacerii vinului, iar toate aceste ovidiene metamorfoze s-au consumat în taman Miercurea din Săptămâna Mare. În ciuda aparenţei de hedonism, am avut senzaţia unei excelente comunicări cu semenii şi împlinirea acelui vis ecumenic de-a fi împreună.

A servi frugale şi autentice gustări româneşti reci cu farfuria aşezată pe baricuri devenite mese de simpatic bistrot, în răcoarea autentică a unui beci domnesc, cu un pahar de Sauvignon Blanc Ştirbey în mână, cu ochii pe interlocutorii joviali şi spirituali. A  aprecia cu desfătare câteva gustări preparate de însăşi baroana Ileana Kripp în spiritul celui mai mare respect faţă de tradiţia culinară a familiei sale multiseculare. A degusta vinuri rare din colecţia casei pe o terasă parcă toscană, în spectaculara prezentare  a oenologului Oliver Bauer, un maestru  de ceremonii atipic, de un umor inteligent şi spontan. A face conversaţie cu tonica Raluca Bauer, neobosită să anticipeze toate dorinţele oaspeţilor, iată nişte exerciţii pentru suflet de care ne-am dori să avem parte de câteva ori pe an măcar.

Mărturisesc că am fost cucerită irecuperabil de minunata salată de icre pregătită în vase de lut de Horezu, de brânzeturile fine şi de combinațiile colorate obținute din savuroase legume ale locului pe care baroana le alege ea însăşi de la bătrânele şi înţeleptele ţărănci ale Olteniei. Mi s-au părut exact experiențele culinare de care aveam nevoie, în bătaia vântului cald din podgorie și în compania minunatei Crâmpoșii frapate.

În preajma unor dragi comeseni şi prieteni, am urmărit albastrul blurat al Oltului, cel care ne păcălea de la distanţă cu calmul său amăgitor, am acompaniat cu privirea fluturii crem care sosesc proverbial în fiecare 1 Mai la Ştirbey şi nu am putut rata imortalizarea glicinei lila, precum şi a guşterului-vedetă de la  conac. Personal m-am dus cu gândul la pacificatorul şi artistul împărat Hadrian care şi-a nemurit în piatră, la Vila Adriana de la Tivoli, crocodilul.

În imaginarul meu infuzat de o moderată cultură literară, nu puteam să operez o sinestezie de alt tip decât cu gândul la strămoşi. Dată în memoria multiubitei prințese Maria, petrecerea anuală de la Crama Ştirbei este un tribut adus tradiţiei, iubirii familiale, renaşterii, perpetuării. Despre toate acestea ne-a vorbit cu patos Oliver Bauer, omul care cunoaşte cel mai bine ritmul acestei podgorii unice. German căsătorit cu o româncă, Oliver este spiritul viu şi dinamic al viei, cel care ne-a mărturisit că este recunoscător Olteniei că l-a adoptat ca oenolog. Pentru el, colinele străjuind Oltul semnifică ,,Lumea Nouă'' pe care a venit s-o asiste şi s-o îngrijească, niciodată să o stăpânească. Căci conform principiilor lui Oliver, omul trebuie să aducă un omagiu pământului, iar nu viceversa, şi să planteze vie bună şi curată pentru urmaşii săi...

Art critic.
Blurry shadows.
You are flying.
Whisper your thoughts to the world.
I am listening. (RB)

Învestite de modele culturale şi de principiile artei clasice cu obligaţia de a fi mereu tributare frumuseţii, femeile au o relaţie particulară cu oglinda, se ştie. O legătură de strânsă prietenie, de capriciu, de dependenţă, de ură, de reflecţie, de dragoste, de la caz la caz, de la zi la zi. Tot un soi de oglindă se dovedeşte a fi şi fotografia de artă de tip portret. Dacă în trecut femeile îşi doreau să fie imortalizate de un pictor ( bărbat, nu-i aşa?), ei bine, personal am avut dorinţa să fiu fotografiată de o anumită femeie. O femeie-fotograf cu un talent deosebit, ale cărei imagini mi-au atras atenţia din prima clipă în care le-am văzut. Este vorba de Ruth Borgfjord, o persoană pasionată deopotrivă de fotografie şi de teatru. Pentru meritele fotografiilor ei făcute în teatre, a fost invitată deja la importante festivaluri internaţionale de gen, ceea ce şi merită din plin…


Am intuit că în faţa unei fotografe de fineţea ei nu voi da greş şi voi fi foarte autentică. Ceea ce nu ne prea reuşeşte atunci când ne priveşte un ochi masculin. Iată ce a ieşit, un moment de graţie, de puritate, o secundă de imponderabil care mă reprezintă în profesia mea, dar și în temperament. Mereu mi s-a părut că Ruth este capabilă să sesizeze la subiecţii portretelor ei secundele lor de supremă poezie. Este exact ce am căutat şi exact ce mi-a oferit. Fiinţe versatile şi fragile, ce ne-am putea dori altceva de la fotografie decât să ne reprezinte în esenţa noastră bună şi, de ce nu, unică?