O definiţie


scris de

comentează primul

CET AMOUR

                       de  Jacques Prévert 

Cet amour
Si violent
Si fragile
Si tendre
Si désespéré
Cet amour
Beau comme le jour
Et mauvais comme le temps
Quand le temps est mauvais
Cet amour si vrai
Cet amour si beau
Si heureux
Si joyeux
Et si dérisoire
Tremblant de peur comme un enfant dans le noir
Et si sûr de lui
Comme un homme tranquille au millieu de la nuit
Cet amour qu faisait peur aux autres
Qui les faisait parler
Qui les faisait blêmir
Cet amour guetté
Parce que nous le guettions
Traqué blessé piétiné achevé nié oublié
Parce que nous l’avons traqué blessé piétiné achevé nié oublié
Cet amour tout entier
Si vivant encore
Et tout ensoleillé
C’est le tien
C’est le mien
Celui qui a été
Cette chose toujours nouvelle
Et qui n’a pas changé
Aussi vrai qu’une plante
Aussi tremblante qu’un oiseau
Aussi chaude aussi vivante que l’été
Nous pouvons tous les deux
Aller et revenir
Nous pouvons oublier
Et puis nous rendormir
Nous réveiller souffrir vieillir
Nous endormir encore
Rêver à la mort,
Nous éveiller sourire et rire
Et rajeunir
Notre amour reste là
Têtu comme une bourrique
Vivant comme le désir
Cruel comme la mémoire
Bête comme les regrets
Tendre comme le souvenir
Froid comme le marbre
Beau comme le jour
Fragile comme un enfant
Il nous regarde en souriant
Et il nous parle sans rien dire
Et moi je l’écoute en tremblant
Et je crie
Je crie pour toi
Je crie pour moi
Je te supplie
Pour toi pour moi et pour tous ceux qui s’aiment
Et qui se sont aimés
Oui je lui crie
Pour toi pour moi et pour tous les autres
Que je ne connais pas
Reste là
Lá où tu es
Lá où tu étais autrefois
Reste là
Ne bouge pas
Ne t’en va pas
Nous qui sommes aimés
Nous t’avons oublié
Toi ne nous oublie pas
Nous n’avions que toi sur la terre
Ne nous laisse pas devenir froids
Beaucoup plus loin toujours
Et n’importe où
Donne-nous signe de vie
Beaucoup plus tard au coin d’un bois
Dans la forêt de la mémoire
Surgis soudain
Tends-nous la main
Et sauve-nous

Visul unei seri de vară crepusculară în Podgoria Artelor


scris de în , , ,

comentează primul


Septembrie, elogiată odinioară de pictura manieristă pentru culorile sale de miere, ambră şi măceşe, reprezintă o lună de tranzit între pasiunile verii şi nostalgiile secrete ale unui anotimp mai puţin îndurător, toamna. Ea merită de fapt, după cum bine sesizau cu înţelepciune bătrânii indieni, un anotimp doar al său şi tocmai de aceea în Canada este numită vara indiană.



Ca să ne facă adaptarea mai facilă la noi temperaturi, senzaţii şi culori, instanţa supremă a naturii ne-a îngăduit să ne bucurăm de podgoriile aurii şi de vinul nou tocmai în această lună generoasă. Iar dacă vinul nou local nu este încă destul de prestigios, am putea miza pe un vin... artistic. Pesemne că la aceasta se vor fi gândit şi iniţiatorii Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi din Arad când au plasat  un eveniment aparte al vinului pe data de 8 septembrie 2015.




Ca atare, Teatrul de Vară Ethos, cu a sa curte vintage, a fost populat cu picturi (în vin!), cu bijuterii asortate, cu veioze din sticlă, cu creaţii de plută, cu fotografii de artă, cu miniaturi şi a primit în clinchet de pahare pe oricine doritor să cunoască relaţia complexă a vinului cu alte arte. S-au ciocnit vinuri de la cramele Avincis, Bauer, Liliac, Metamorfosis, Vinarte, Giusti. Şi fără a fi un eveniment fandosit, cu ţinută obligatorie, a reuşit să se preschimbe dintr-un subiacent free style într-unul fine style punând faţă în faţă artişti plastici neconvenţionali şi public tânăr. Temele evenimentului le-a perceput fiecare vizitator degustător la nivel endorfinic şi gustativ cu asupra de măsură: bucuria de a fi altfel, de a degusta, de a conversa, de a inova, de a privi, de a tăcea meditativ, de a asimila senzaţii noi, de a binevoi, de a dărui. Însăşi presa locală şi-a declarat entuziasmul de a fi fost părtaşă, evaluând artistica întâmplare ca fiind adevăratul festival de vin al toamnei la Arad. http://specialarad.ro/pasiunea-pentru-bautura-dionisiaca-celebrata-printr-un-eveniment-artistic-extrem-de-stilat-foto-video/

Dicţionar din dragoste de vin


scris de în , ,

comentează primul

Se spune că mondialul consum de vin este contracarat de apetenţa pentru nevinovata apă plată. Iar aceasta din pricina dietelor ce ni le impunem în sensul dobândirii unor standarde de zvelteţe şi pe deasupra din cauza şofatului incompatibil cu consumul rezonabil de vin. 


Dar vinul ne alege pe noi, zice o vorbă moldovenească străveche. Iar într-o lume foarte aglomerată de indivizi, idealuri, informaţii şi senzaţii, avem tendinţa să căutăm sofisticări de orice fel pentru a ne redefini, probabil. Numai că, deja, cultura franceză lucrează la sofisticare încă de câteva secole înaintea noastră şi poate că tocmai de aceea avem tendinţa să o absolutizăm. Şi o putem face cu încredere.


Născut într-o familie de podgoreni care îşi produceau propriul Beaujolais cu ajutorul unui oenolog, celebrul om de litere francez Bernard Pivot are dexteritatea şi calificarea de a se pronunţa asupra vinurilor franţuzeşti. Trăind o viaţă printre intelectuali de rasă şi luând prânzul cu acordul unor mari somelieri, lecturând cărţi sofisticate sau pur şi simplu excelente, Bernard Pivot întocmeşte un dicţionar convivial (şi alfabetic..., iertat să îmi fie pleonasmul!) despre arome, legende, istorii, soiuri, personalităţi, turism, cărţi, tradiţii, iubiri, picanterii, joie de vivre. O carte ce se poate citi şi pe sărite, care conferă optimism, bun-gust şi care pur şi simplu vă va trimite subtil la alte lecturi de mare calitate pe care poate, unele, nu le-aţi comis la timpul potrivit.

Arta tragică a mariajului modern


scris de în , ,

comentează primul

(Si dacă bărbatii superiori ar suferi profund când nu îşi înţeleg femeile iubite?)



Nu sunt specialistă în literatură americană, deşi am strălucit un semestru de masterat studiindu-l pe William Faulkner, spre bucuria profesorului Ion Vlad. Din varii motive nici măcar nu m-am întâlnit la aşa-zisul ,,timp potrivit'' cu F. Scott Fitzgerald.  Toate acestea ca să îl descopăr, precum o domnişoară bătrână a lecturilor specializate -dacă îmi permiteti autoironia-,  la  o vârstă la care certamente pot înţelege teribilul rafinament al unui autor unic. 

Altfel, întotdeauna m-am temut de (bănuita)amprentă prea locală, fie: prea americană! a scriitorilor de dincolo de Atlantic. Şi mă puteti bănui de conservatorism. Dar greşeam enorm în privinţa lui Fitzgerald, câtă vreme ,,Cei frumoşi şi blestemaţi'' reprezintă un studiu intrinsec al amorului pasional dintre doi intelectuali, studiu valabil în orice timp, în orice loc.

Fitzgerald detine arta impecabilă de a nu transforma un roman de dragoste în ceva caduc, sentimental. Tema eternului feminin etern neinteles este studiată în amănunţime, reliefând perplexitatea elementului masculin în faţa capriciilor, inflexibilităţii, măreţelor dorinţe ale unei femei frumoase.

La cei 22 de ani ai săi când se mărită intempestiv, Gloria Gilbert este o ...glorie, numele nu pare deloc întâmplător, a New York-ului  anului  1914. În Europa izbucnea Marele Război, dar la New York viaţa trepida, plină de plăceri şi de confort. De sesizat superbele descrieri ale apartamentlui newyorkez al lui Anthony, protagonistul scrierii; un rentier norocos ce va mosteni averea bunicului, un playboy excentric şi amator de cărţi care se îndrăgosteşte fatal, propulsat din calmul ordonat al apartamentului său într-un mariaj modern. Mult prea modern, căci Gloria are mai mult decât necruţarea unei Gibson girl.

Individualismul, intelectualismul, cultul originalităţii, dorinţa de confort şi de libertate sunt demonii ce bântuie puritatea ideii de ,,mariaj din dragoste''. Roman cu rădăcini extrem de complexe şi de adânci, ,,Cei frumoşi şi blestemaţi'' face referire la originile averilor americane, la stâlpii discutabili ai unei societăti nepermis de prospere.

Şi peste toate, blestemul de a fi o femeie frumoasă. De a iubi o femeie frumoasă. Blestemul calofiliei în artă, de ce nu! ,,Ochii ei erau ca nişte valuri strălucitoare pe lacul alb al feţei, părul ei arunca asupra frunţii o umbră rece, tăioasă. Nu era nici un semn de dragoste acolo. Frumuseţea ei era la fel de rece ca briza umedă, ca buzele ei umede şi moi.''(p. 105) 

Burghez, provincial, internautic


scris de

comentează primul

Născută fiind într-un târg transilvănean declarat încă de la 1863 oraş, am fost influenţată de spiritul burghez şi multicultural al locului. Văd în acest aspect un avantaj. Chiar dacă de felul meu sunt un temperament în câteva abordări ,,je m'en fiche''-ist, totuşi, nu am fost lipsită de nişte chestionari de tipul: îmi oferă sau nu o comunitate mică posibilitatea unei mai ample dezvoltări personale? Iar dacă ar fi să fiu sinceră cu mine însămi ar trebui să recunosc că mizerabilii şi neocomuniştii ani nouăzeci au fost ruşinoşi pentru noi toti, defulatorii, lipsiţi de opţiuni. Apoi, vrând-nevrând, apariţia internetului şi expansiunea sa mi-a domolit multe din pasagerele nelinişti. Delimitarea dură între ,,marele oraş'' şi micile comunităţi  s-a estompat văzând cu ochii prin ameţitoarea viteză a informaţiei şi a trendurilor de idei întreţinute de fluxul internautic. Nu voi cădea în idealizări şi amăgiri de sine patetice care m-ar determina să confund o comunitate urbană de un milion de locuitori cu una de o sută de mii. Dar ne poziţionăm în miezul unei schimbări de paradigmă socială şi culturală. Nu pot să nu mă gândesc că Picasso nu ar mai avea nevoie de boema pariziană spre a se promova, nicidecum; i-ar fi de ajuns un cont pe o reţea de socializare. Si, ah, nici Ema Bovary n-ar mai bea azi arsenic. S-ar consola cu o iubire virtuală. Sau ar bea?

Maramureş, plai senin


scris de în , , ,

comentează primul

Totul a pornit de la o informaţie  aproape uitată (şi reiterată printr-un comentariu pe Facebook). Vara trecută, o mai mult decât interesantă doamnă din Baia Mare ne-a lansat invitaţia de a petrece sărbătorile de iarnă în Maramureş. Dar din motive independente de dorinţa noastră, propunerea a rămas neonorată.



Însă la începutul acestei luni, când Romana Furtună a postat o fotografie superbă cu un lac de munte maramureşean în care se putea înota, am avut  reacţia spontană de a porni spre Nordul ţării. Căci nu de putine ori, construim  liste de priorităti atât de absurde încât ratăm esenţialul. Imaginati-vă că nu fusesem niciodată în Maramureş!



Cunosc pericolul generalizarilor şi de aceea mă străduiesc pentru o definiţie cât mai a mea în ce priveşte această regiune care ne-a întâmpinat  cu un verde exuberant prin care şerpuiau şosele netede, modernizate, albastre. Legenda poluării Băii Mari a fost pulverizată de cochetăria Centrului Vechi plin de terase vesele şi de curăţenia parcurilor şi a străzilor prietenoase. Pădurile şi poienile jalonate de simpatice căpiţe de fân se perindau pe traseul Şuior, Gutâi, Săpânţa, Bârsana, Cavnic stârnindu-ne regrete zgomotoase că nu puteam explora natura la pas. Bucuria de a descoperi case tradiţionale de lemn şi nunţi înflorite de roşul şi de albul din costumul moroşenesc al tinerelor fete ne-au fost temperate de atipicul cimitirului de la Săpânţa unde povestea omului este cuprinsă într-o cuvântare naivă, viu colorată şi, vai, atât de esenţializată în simplitatea sa ţărănească.





Privit cu ochi de călător, Maramureşul oferă peisaje variate, surprinzătoare şi curate, aer bun, un cer albastru aparte, culori vii, pensiuni excelent modernizate,  excursii minunate fară excesele cohortelor de turişti, discreţie, surprize ale simţurilor, blândeţea construcţiilor de lemn neverosimil de sofisticate prin migală, căderi de apă naturale ca de la începutul lumii, piscine sofisticate, plăcinte codreneşti, dar şi cocktailuri rafinate. Am găsit aici tradiţiile rurale păstrate cu mândrie şi gustul pentru un nou de excelentă calitate în oraşul Baia Mare. Dar dincolo de binecuvântările geografice şi climatice, Maramureşul înseamnă alt fel de oameni. Omenia lor, bucuria de a împărţi cu tine pâinea, păstrăvul, brânza, slănina, ciupercile şi zmeura…de a te găzdui în casă cu maximă prevenire asupra celor mai delicate dorinţe ale tale de om călător, toate acestea devin de poveste. Marmureşenii au o bucurie de a trăi aparte, specifică celor de la munte, dar la care ei pun ceva în plus. Spiritul lor viu, pasional, direct este dominat de răbdarea şi de migala cu care şi-au făurit existenţele aflate sub semnul cald, dar perisabil, al lemnului. Marmureşenii sunt hâtri la adresa morţii la Săpânţa şi pioşi la Sighet, la Memorial. Frumuseţea caselor lor de lemn vorbeşte despre rezistenţa lor în faţa dificultaţilor, despre capacitatea reconstruirii de sine. Îşi dau seama instantaneu ca nu eşti de-al lor şi te tratează ca pe un oaspete de seamă, întrebându-te cu drag despre meleagurile tale şi cu o sinceritate autentică îţi strâng mâna cu un ,,musai să mai veniţi pe la noi’’. Acel ,,pe la noi’’ valorează enorm în percepţia mea care le-am descoperit acestor oameni dârzenia, modestia, generozitatea şi pasiunea de a trăi şi de a iubi în locurile lor milenare. Mai mult decât altora pare-se, maramureşenilor -nu de puţine ori călători prin lume pentru o bucată mai bună de pâine- le va fi fiind un mai mare dor de acel indefinibil de frumos ,,pe la noi’’. 


Memorialul de la Sighet


scris de în , ,

un comentariu

Nu mi-au trebuit 3000 de zile precum Lenei Constante să petrec (în calitate de vizitatoare!!!) în închisoarea de la Sighet. Mi-au fost suficiente trei ore ca să mă pătrund de sentimentul ruşinii profunde. M-am întrebat o dată în plus cum i-am putut face noi ca naţiune aşa ceva elitei intelectuale care a fabricat România modernă prin complet sacrificiu de sine.


Foarte bine organizat, vădind o muncă de documentare exemplară, Memorialul de la Sighet este o experienţă mai mult decât profundă. Acest loc al durerii supreme lasă urme de neşters în sufletul vizitatorului. Am surprins în ochii celor care îl vizitau ca si noi aceeaşi covârşitoare emoţie. Am simţit că suntem solidari în regrete imposibil de formulat. La Memorial vizita se face în tăcere, ...nimeni nu îţi interzice cuvintele, dar te invadează rusinea de a le rosti. Ce ai putea grăi în celula în care s-a stins Iuliu Maniu? Bătăile inimii se accelerează şi te rogi la Dumnezeu să nu mai fie îngăduit comunismul vreodată!


În subconştient, experienţa te va urmări multă vreme. Conştientul se va opune şi te va amăgi că poate totuşi acel loc al ororii a fost regizat. Raţionalul respinge igienic acceptarea supremelor orori. Şi te întrebi: dar dacă mi s-ar fi întâmplat mie? Iti recunoşti micimea caracterului şi te gândeşti că dacă ar fi să învie din moarte acei eroi ai rezistenţei  anticomuniste le-ai săruta cu evlavie picioarele. (In foto, melonul lui Iuliu Maniu confiscat când a fost arestat. Si presse-papierul său celebru reprezentat de o veritabilă potcoavă de cal, transilvăneană. Chapeau bas, domnule prim- ministru!)